Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii

 

Toma Roman jr.
Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro 

O carte plină de situaţii între râs şi plâns, descoperite de Toma Roman Jr. în documente ale arhivelor Securităţii. Au fost adunate între aceste coperte nume răsunătoare din politica, dar şi cultura românească - de la Ion Iliescu la tatăl lui George Pruteanu, de la fratele lui Emil Bodnăraş la o confuzie între Agârbiceanu şi Arghezi, de la Regele Mihai la Nicolae Herlea, de la presupusul copil din flori al lui Horia Sima la agentul... "Vomă".

Fragment

Despre unul dintre cei mai mari călăi comunişti din Balcani: Bulgaru era albanez

Când spun călău, mă refer la cineva care omoară cu mâna lui. Dintre ucigaşii profesionişti aflaţi în slujba comuniştilor ne sunt familiare numele lui Gheorghe Pintilie zis Pantiuşa, Alexandru Nicolschi sau, în ultimii ani, Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior, care şi-au primit prea târziu pedeapsa. Pun pariu însă că aproape nimeni nu a auzit de Iusuf Amza, Gheorghe Ivanov sau Gheorghe Ivănescu. De fapt, este vorba de una şi aceeaşi persoană. Pur întâmplător i-am găsit fişa autobiografică de la verificările membrilor de partid dintre 1951 şi 1952 (o găsiţi pe site-ul Analiza Dosarelor Comuniştilor Ilegalişti, dând căutare pe nume: andco.ro/aplicatie) şi m-am apucat să fac nişte deducţii logice.

Din fişă, am aflat că Iusuf Amza devenit Gheorghe Ivănescu era, în ianuarie 1952, căpitan MAI şi primise "dicoraţia" (sic!) Steaua Republicii cls V. Meseria de bază era "muncitor necalificat", adică nu avea vreo meserie. Era născut pe 15 februarie 1896 în comuna Sinicean din regiunea Tetovo din actuala Republică Macedonia de Nord şi era de naţionalitate albaneză. Îşi petrecuse 20 de ani (1924-1944) la puşcărie în Bulgaria pentru o "faptă revoluţionară" pe care o descrie singur, fără virgule: "am fost condamnat la moarte pentru că am ucis un bandit, un mare capitalist duşman al poporului". Asta m-a făcut să gândesc că, de fapt, l-a omorât pe "marele capitalist" ca să-l jefuiască. I s-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă. La puşcărie a intrat în contact cu comuniştii bulgari închişi şi ei şi le-a făcut servicii, fiindcă în toamna lui 1944, după lovitura de stat bolşevică de la Sofia, care a avut loc pe 9 septembrie 1944, a ajuns "şeful lagărului fascist" din Rusciuc. Aici cred că a făcut cel mai mare număr de victime. Spre deosebire de România, unde agenţii Moscovei au luat puterea gradual, în ţara vecină ei s-au apucat direct de genocid. Pe motiv că sunt "fascişti", au executat în primele trei luni de putere, fără proces, între 20.000 şi 40.000 de oameni, majoritatea politicieni democraţi, proprietari de afaceri, agricultori înstăriţi, preoţi, intelectuali. Şi-au eliminat rapid toţi adversarii. Când execuţiile nu aveau loc în plină stradă, ele se petreceau în nişte lagăre improvizate. Amza a fost şeful unui astfel de stabiliment la Ruse. A fost atât de sadic, încât în 1945, când în ţara vecină puterea roşie se stabilizase, nu mai dădea bine la imagine. Între comuniştii români şi cei bulgari funcţiona un fel de înţelegere pentru protejarea şi ascunderea unor "personaje delicate" (procedeul l-am surprins în articolul despre fratele SS-ist al lui Emil Bodnăraş).

Aşa a ajuns Iusuf Amza la Bucureşti, unde a început o carieră de criminal de partid, sub alt nume. A fost angajat drept "funcţionar administrativ" la sediul CC al PCR din Aleea Alexandru. De fapt, era o acoperire. Gheorghe Pintilie, adică Pantiuşa, îşi încadrase oficial echipa de asasini drept umili conţopişti. Mai multe relatări despre crimele comuniste comise în România între 1944 şi 1946 îl au drept personaj central pe un anume "Bulgaru". Era în echipa lui Pantiuşa care i-a lichidat cu ranga, în sediul actual al ambasadei Poloniei, pe Ştefan Foriş şi ilegaliştii acuzaţi că ar fi informatori ai Siguranţei, Petre Melinte şi Ion Pârgaru. El l-ar fi executat şi pe Marcu Schon, un ilegalist de origine germană acuzat de trădare. Acelaşi "Bulgaru" a provocat un carnagiu deschizând focul cu arma automată asupra unui grup de studenţi şi tineri care se manifestau anticomunist pe 8 noiembrie 1945, de ziua Regelui Mihai. Au fost peste 10 victime. Andrei Şiperco, care a publicat până acum în trei volume ("Confesiunile elitei comuniste 1944-1965: Rivalităţi represiune crime... Arhiva Alexandru Şiperco" - Academia Română, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului) discuţiile consemnate de tatăl său cu diverşi ilegalişti, îl identifică în primele două volume pe "Bulgaru" drept un anume Ivanov. Din mărturia ilegalistului Valeriu Bucicov aflăm că: "Marcu Schon - a fost peste drum. Gheorghe (Ivanov) l-a lichidat. Harnoza... - e Gheorghe "Bulgaru", care a lichidat moşierii ce i s-au dat în apărare. În 1944 el a lichidat un grup de moşieri. A fost de fapt un albanez mahomedan. El a venit la noi."

"Melinte, în toamna 1945 Neciu şi Gheorghe l-au lichidat"

Am tradus notiţele lui Şiperco senior cam aşa: "Gheorghe Ivanov (Ivănescu) era de fapt un mahomedan albanez care în 1944 a omorât un grup de moşieri, în Bulgaria. A venit la noi. Aici i-a ucis pe Schon şi Melinte." Acelaşi Bucicov povesteşte un episod de pe 8 noiembrie 1945: "Gheorghe "Bulgaru" a ieşit în drum şi a tras spre Piaţa Palatului - trăgeau tot încărcătorul din Schmeisser." O relatare similară găsim şi la Mircea Ioanid, în volumul trei: "Bătrânul ("Bulgaru"-n.n.) avea o "balalaică"... Pe stradă erau vreo 2000. Ne făceau zob. Noi eram zeci. Eu am tras o rafală în plan vertical, restul în aer. Radovanovici - două, trei focuri. Bătrânul, nebunul, a tras în ei."

Mai revin cu un ultim citat din Bucicov: "Mitca" Neciu şi cu Gheorghe 'Bulgaru' care a omorât pe deţinuţii din Bulgaria erau ajutoarele lui Pantiuşa. (...) 'Bulgaru' nu e omul să nu îşi asume răspunderea, el care a ucis atâţia. A şi spus bulgarilor: Am făcut-o! Ei şi!? Nu meritau altceva!"

Eu unul sunt convins că Iusuf Amza, "Bulgaru", Gheorghe Ivanov şi Gheorghe Ivănescu sunt una şi aceeaşi persoană. De altfel, la concluzia asta a ajuns şi Andrei Şiperco în prefaţa volumului trei al consemnărilor tatălui său. Un albanez asasin psihopat, care a stat 20 de ani într-o închisoare bulgărească (de aici şi porecla) scapă şi comite o sumedenie de crime oribile în Bulgaria şi România, în numele comunismului. La o estimare simplă are în jur de 100 de victime directe la activ. Ce păţeşte pentru asta!? În 1951 este încadrat cu grad de căpitan în M.A.I. românesc.

Ultima informaţie pe care am găsit-o despre el m-a lăsat mască. Este vorba despre Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1415 din 14.10.1958. Ea prevede elaborarea unui decret privind acordarea unei pensii speciale maiorului în rezervă Ivănescu Gheorghe din Ministerul Afacerilor Interne.

Cum i-or fi calculat pensia? Câte 50 de lei de fiecare victimă?

Mi-l şi închipui pe blajinul bătrânel (în 1958 avea 64 de ani) Iusuf-Gheorghe dumicându-şi pensia foarte mare la băi, la o casă de odihnă a M.I., în timp ce le povesteşte la o bere unor cadre mai tinere, pe un ton potolit, tehnica asasinării cu ranga.

Anastas, o poveste balcanică! Distribuţie: Ana Pauker, Enver Hoxha, Tito, Stalin etc.

În 1903, la Corcea, un oraş cosmopolit din actuala Albanie, într-o familie numită Plasari, nu foarte bogată dar onorabilă, de confesiune creştin ortodoxă, se năştea un băiat care a fost botezat Anastas. Pe atunci se părea că domneşte o relativă armonie între comunităţile etnice din zonă (în principal albanezi, vlahi, greci, turci dar şi alţii), dar de fapt populaţia stătea pe o bombă cu ceas. Războaiele balcanice din 1912-13 au transformat Corcea într-un teritoriu instabil, care şi-a schimbat stăpânul de mai multe ori şi unde domneau pasiunile naţionaliste. Nu era un mediu propice pentru creşterea unui copil, mai ales că micul Anastas, dovedind precocitate, intrase într-o bandă de puberi care se ocupa cu mici şuteli şi ceea ce noi numim azi "şmen". Familia reunită a luat decizia să-l extragă din anturaj şi să-l trimită la şcoală hăt, la Bucureşti, unde vieţuia şi era meşteşugar un frate al tatălui.

Cum se ajungea de stânga

Unchiul era un tip cu principii sănătoase. L-a dat la şcoală, dar după ceva timp şi-a spus că e bine să-l şi obişnuiască să muncească. L-a angajat drept piccolo la o cârciumă, cam la fel cum adolescenţii din ziua de azi sunt trimişi uneori de părinţi să lucreze la McDonald's. Anastas nu a agreat prea tare ideea să meargă ziua la şcoală şi seara să manipuleze tăvi şi sticle. Localul nu era unul de lux, din câte am dedus, acolo se strângeau intelectuali faliţi, pierde-vară, muncitori sindicalişti, care toată ziua trăncăneau despre socialism, nu prea făceau consumaţie şi lăsau bacşiş din doi în doi. Aşa a aflat băiatul, căruia clienţii începuseră să-i spună Năstase, că e un "om exploatat de către om". Îi plăcea cum filozofau corifeii ăia, aşa că a început să participe de la o vârstă fragedă la diverse adunări sindicale. În 1918, molima bolşevică apăruse şi pe teritoriul României. La Iaşi şi la Bucureşti, diverşi agenţi ai lui Lenin şi Troţki, alimentaţi cu fonduri mari, încercau să agite populaţia şi să provoace dezordini. Pe 13 decembrie 1918 au reuşit să declanşeze o manifestaţie a muncitorilor tipografi. Unele surse spun că era vorba de o tentativă de lovitură de stat. Au fost ciocniri cu armata, s-a tras, au fost 12 morţi. Socialistul I.C. Frimu a fost arestat şi a murit ulterior de TBC la puşcărie, fapt pentru care comuniştii, cu care nu avea legături, l-au transformat în cadavru util, efigie, nume de străzi şi fabrici. Anastas a fost şi el la manifestaţie. A văzut confruntările şi s-a îndârjit, chestie care l-a făcut să adere la Tineretul Socialist.

De-a stânga Anei

Imediat după Primul Război Mondial, mişcarea socialistă românească a ratat şansa de a depăşi stadiul de fenomen politic marginal. Divizată între moderaţi social-democraţi şi adepţi ai bolşevismului, ea nu a acţionat unitar. Junele Anastas a optat pentru aripa moscovită. Sub numele de Năstase Plasa (sau Plasă), lua parte la tot felul de întâlniri conspirative. La congresul fondator al Partidului Comunist din România, din 1921, a optat pentru afilierea la Comintern. A fost unul dintre conducătorii fondatori ai Uniunii Tineretului Comunist. În acea perioadă, P.C. d. R. îşi pregătea cadrele sub acoperirea unei şcoli sindicale botezate "Max Wexler", în onoarea unui militant socialist asasinat "preventiv" de către autorităţile române în 1917, fiindcă făcea propagandă revoluţionară. Aici le băga marxismul în cap viitorilor activişti tocmai tovarăşa Ana Pauker. Ce chimie o fi existat între ea şi băiatul din Albania care urma cursurile habar n-am, cert e că au devenit apropiaţi, lucru care va conta mai târziu. Agitaţiile studenţeşti din 1922 îl găsesc la Iaşi, unde se pare că a avut o dispută verbală chiar cu tânăra stea a extremei drepte, Corneliu Zelea Codreanu. Tot umbla să organizeze celule UTC prin ţară, chestie care i-a adus mai multe arestări.

În 1924, după revolta provocată de agenţi sovietici la Tatar-Bunar, autorităţile române au schimbat foaia. P.C. d R. a fost scos în afara legii şi tratat drept mişcare teroristă. Bolşevicii fără cetăţenie română sau cu situaţie incertă au fost arestaţi şi expulzaţi. Aşa s-a întâmplat şi cu Anastas. În februarie 1925 a fost umflat şi i s-a emis un ordin de expulzare, drept comunist periculos. A fost făcut pachet împreună cu Sotir Lambru, un activist sindical aromân născut tot în Albania şi transportaţi sub pază pe un vapor care ajungea la Durres. Pe lângă activitatea sa politică, lăsa în urmă şi câteva inimi frânte. Se pare că o doamnă româncă a aşteptat reîntoarcerea sa câteva zeci de ani.

Tata comunismului albanez

În acei ani, Albania era o ţară absolut ciudată. În unele zone domneau încă regulile feudale. Existau clanuri şi triburi care se băteau între ele. Proletariatul industrial, publicul ţintă al mişcărilor comuniste, era foarte puţin numeros. Ţara era condusă de un preşedinte autoritar (Ahmed Zogu) care se visa rege şi credea că o va putea moderniza peste noapte, pe modelul Atatürk. Factorul dinamic îl constituiau tinerii albanezi care studiaseră în afara ţării. Partidul Comunist era sublim, dar lipsea cu desăvârşire. Funcţionau doar câteva grupuri de marxişti, fără legătură între ele, în marile oraşe, formate din oameni care luaseră legătura cu ideologia roşie în afara graniţelor.

Pe un teren relativ virgin, la Corcea, Anastas a încercat să organizeze sindicate roşii, a început să scrie articole cu tentă comunistă în presă, a vrut să creeze nuclee de partid. S-a ales cu o arestare şi cu o deportare sub supraveghere vreme de trei ani în oraşul Vlora. Totuşi, jocul lui Zogu, autoînscăunat rege, faţă de "tinerii zburdalnici", cu ceva şcoală, de diverse orientări potrivnice lui era ceva de genul "biciul şi zăhărelul". Spera să-i folosească la reformarea statului albanez. În 1929 l-a iertat pe Anastas şi, fiindcă acesta era poliglot şi avea experienţă gazetărească, l-a numit pe nişte poziţii medii, pe relaţia cu presa şi străinătatea la ministerele agriculturii şi economiei. Mai lucra şi pentru ziarele care apăreau legal. În paralel, însă, ducea şi o viaţă subterană. Organizase la Tirana, unde se mutase, un grup secret comunist numit "Focul" şi menţinea legături discrete cu Cominternul şi "tovarăşii români".

În cazul unei coagulări şi eventuale legalizări a Partidului Comunist Albanez, avea şanse reale să devină prim-secretar.

Făţarnicul Enver

Stalin şi Cominternul nu au fost prea preocupaţi în anii '30 de problema comunismului în Albania. Erau prinşi cu măcelărirea "deviaţioniştilor" şi "fracţioniştilor" din URSS sau omorârea liderilor unor partide roşii gata existente prin lume. În plus, Plasari, comunist "vechi", putea fi bănuit de troţkism sau buharinism. Prietena lui din România, Lenuţa Filipovici, a sfârşit împuşcată pentru că l-ar fi plăcut pe Troţki.

La Corcea şi Skhoder apăruseră autonom nişte grupuri care făceau concurenţă celui din Tirana. Abia în 1941, când începuse războiul total, de la Moscova a venit un ordin către partidul din Iugoslavia să-l organizeze pe cel albanez. Nu se ştie de ce, pentru operaţiunea asta, tovarăşii conduşi de Tito au preferat să se bazeze doar pe grupurile din Corcea, Skhoder şi un aşa-numit "Grup al Tineretului". Şef al partidului nou a fost ales un tip care nu prea avusese treabă cu acţiunile ilegale. Enver Hoxha, un suplinitor la liceul francez din Corcea, a fost inclus în delegaţia grupului din raţiuni mai mult religioase. El era musulman, iar restul creştin-ortodocşi. Era înalt, arătos, vorbea bine, avea ceva studii (neterminate, e drept). Avea 33 de ani, nu era nici prea tânăr, nici prea bătrân. Din raţiuni etnico-religioase şi de imagine, sârbii şi comuniştii care nu se prea ştiau între ei l-au ales pe 8 noiembrie 1941 să conducă partidul. Anastas Plasari nu a fost chemat la întâlnirea de fondare a P.C. d A., dar Hoxha s-a gândit să folosească întreg capitalul său de imagine şi al altor stângişti cu oarece notorietate. Diabolic, Enver a încercat să-i elimine în timpul războiului pe toţi comuniştii mai vechi decât el. După 1991, în arhivele albaneze s-a descoperit corespondenţa lui Hoxha cu mai multe grupuri de rezistenţă. Într-o scrisoare adresată lui Anastas Plasari, în 1943, îl îndemna să se ducă, în calitate de om cu experienţă, să-i lămurească pe unii cum se face agitaţia şi propaganda. Pe de altă parte, îi îndemna pe ăia să-l elimine, pe motiv că e agent provocator. Plasari a scăpat cu viaţă fiindcă se cunoştea de dinainte cu oamenii care ar fi trebuit să-l împuşte. În timpul războiului de partizani, pentru a-l controla mai bine, Hoxha s-a gândit să-l ţină pe Anastas în proximitatea sa ca un fel de consilier. De fapt, era o manevră a paranoicului Enver care limita strict libertatea de mişcare şi expresie a lui Anastas.

Iar tovarăşa Ana

După ce a preluat puterea în 1944, Enver şi-a orientat plutoanele de execuţie spre monarhişti, liberali, colaboratori ai autorităţilor italiene de ocupaţie, capitalişti. Anastas Plasari a fost numit în nişte poziţii plăcut-decorative: director al "Teatrului Poporului" din Tirana şi al "Agenţiei Albaneze de Film", a fost decorat. Hoxha îl făcuse inofensiv, dar îl considera un pericol latent. În martie 1946 a fost arestat sub o ploaie de învinuiri: "agent englez", "simpatizant social-democrat", "anti-Iugoslavia". Ultima acuzaţie este de un cinism deosebit. Dacă imediat după război Enver îl cultiva pe Tito şi părea favorabil unei Albanii Mari, unite cu Kosovo în cadrul federaţiei iugoslave, în 1948, pe fondul conflictului Stalin-Tito, Hoxha a fandat rapid în favoarea Kremlinului. Şi-a lichidat adversarii din partid peste noapte drept agenţi ai mareşalului de la Belgrad.

Spre norocul lui, Anastas nu a fost ucis imediat. A fost interogat, bătut, în buna tradiţie sovietică Enver voia să-l forţeze prin tortură "să dea şi pe alţii". S-a aflat şi la Bucureşti că "tovarăşul Plasă" a fost umflat. Ana Pauker, ajunsă cea mai importantă femeie comunistă din estul Europei, şi-a adus aminte de vechiul ei amic. Pe canalele Cominformului, poate via Kremlin, s-a interesat de soarta lui. A intervenit destul de energic şi cu efect. Bătăile au încetat, condiţiile de detenţie au devenit suportabile. Prilejul pentru eliberare şi reabilitare s-a ivit în 1948. Enver Hoxha a dat vina pe "titoistul" Koci Xoxe, fostul său adjunct pe care l-a lichidat, pentru cele întâmplate lui Anastas. De dragul "tov. Ana" l-a numit pe acesta un fel de director la Ministerul Economiei Naţionale. Soarta lui era însă legată de cea a comunistei din România. În 1952, când ea a căzut în dizgraţie, a fost şi el "scos din muncă", aşa cum spunea jargonul de partid. I s-au luat bonurile de masă şi a fost transformat, fără prea multe explicaţii, în muncitor necalificat. Au urmat 30 de ani de existenţă umilă, punctaţi cu interogatorii şi filaj al Sigurimi (Securitatea albaneză), care i-a consacrat un dosar voluminos. Anastas Plasari a murit în anonimat, în 1982, la Tirana. Singura, vorba lui Gigi Becali, "aroganţă" pe care şi-a permis-o a fost să-şi scrie memoriile, rămase până azi inedite.

Making of "Anastas..."

Am aflat despre existenţa lui Anastas Plasari din cartea, excelentă de altfel, "Enver Hoxha - The Iron Fist of Albania" (Ed. I.B. Tauris, London-New York, 2018) a ziaristului şi istoricului albanez Blendi Fevziu. Tot acolo am citit şi despre Aurel Plasari, fiul lui Anastas, poliglot, traducător, profesor universitar, fost director al Bibliotecii Naţionale a Albaniei. Şi el a avut probleme, nu a fost lăsat mulţi ani să dea la facultate pe motiv că e "fiu de duşman al poporului". Cum în Tirana nu e greu să găseşti pe cineva, l-am rugat pe prietenul meu albanez Julian Zanaj (merci, Iuli!) să-mi facă legătura cu Aurel. Acesta a acceptat să ne întâlnim. Vorbeşte, printre alte limbi, foarte bine româneşte. La începutul lunii septembrie 2019, am constituit o "echipă de comando" împreună cu istoricii Silviu Moldovan şi Cristina Preutu (ea, de la Iaşi), lectorul de la Drept din Târgu Mureş Felix-Raoul Hodoş şi regizorul Andrei Stan, care şi-a luat cu el camera de filmat. Felix şi-a pus la bătaie maşina, Silviu s-a scobit de bani de cazare. Mi-a spus, modest, "oricum voiam să văd Albania". Nu cred că e nemulţumit. Am obţinut de la prof. Plasari o copie după memoriile tatălui său şi promisiunea că le vom putea publica, o copie a "Dosarului Plasari" de la Sigurimi, corespondenţa originală (într-o românească perfectă!) a lui Anastas cu mai mulţi ilegalişti din România cu care a ţinut legătura. Andrei a filmat un interviu cu dl. Aurel Plasari. Din câte am dedus din memoriile scrise în albaneză, acestea conţin informaţii complet necunoscute despre începuturile mişcării comuniste de la noi. După cum ne-a spus Aurel, au fost scrise liber, fiindcă Sigurimi nu era prea interesată de "perioada românească" de la începutul secolului XX. Ele pot constitui o sursă de primă mână despre "istoria comunismului românesc". În momentul de faţă, eu şi cu Silviu căutăm resurse să le traducem şi să le publicăm. Fotografiile care însoţesc textul nu au mai fost publicate vreodată şi provin din arhiva domnului profesor Aurel Plasari.