Suntem deja uitarea ce vom fi

 

Héctor Abad Faciolince
Suntem deja uitarea ce vom fi
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din spaniolă de Mariana Sipoş
 

Citiţi prefaţa (semnată de Mario Vargas Llosa) acestei cărţi.

*****
Intro

Héctor Abad Faciolince (n. 1958, Medellín) este un scriitor, eseist, jurnalist şi editor columbian. S-a născut şi a crescut în Medellín, unul dintre cele mai mari oraşe ale Columbiei. Abad Faciolince este considerat unul dintre cei mai talentaţi scriitori ai valului post-latin american, fiind cunoscut mai ales pentru romanele Angosta şi Suntem deja uitarea ce vom fi.

Şi-a început cariera literară de la o vârstă fragedă. Avea doar 12 ani când a scris primele sale nuvele şi poezii. La 21 de ani i s-a acordat Premiul Naţional Columbian pentru Proză Scurtă din 1980, pentru Piedras de Silencio.

Abad Faciolince face parte dintr-o nouă generaţie de autori care a apărut în acea perioadă în Columbia. Operele lui literare se concentrează adesea pe actul narativ. Bogăţia, complotul, ironia, atragerea permanentă a cititorului, intensitatea poveştilor sale, precum şi seriozitatea cercetărilor sociale, istorice şi umane din spatele naraţiunii sale confesive dezvăluie un scriitor strălucit, un portretist al societăţii contemporane columbiene.

De asemenea, Abad Faciolince a tradus numeroase opere ale lui Italo Calvino, Leonardo Sciascia, Primo Levi şi Natalia Ginzburg. Totodată, a publicat articole în ziare şi reviste de prestigiu din Columbia, precum Cromos, La Hoja, El Malpensante, Semana şi Cambio, ultima cofondată de autorul columbian Gabriel García Márquez. Abad Faciolince a lucrat ca jurnalist pentru ziarele El Mundo, El Colombiano şi El Espectador. Din mai 2008, este membru al consiliului de redacţie al El Espectador, cel mai vechi ziar din Columbia.

"O carte zguduitoare şi necesară, de un curaj şi o onestitate zdrobitoare. Uneori m-am întrebat cum de-a avut Abad Faciolince forţa să o scrie." (Javier Cercas)

"Cartea lui Abad Faciolince este la fel de caldă, generoasă şi plină de înţelepciune precum omul pe care îl descrie, iar în studiul său asupra bolilor trecute din Columbia, autorul reuşeşte să scrie cu profunzimea blândă a unei mânii digerate de-a lungul mai multor ani." (The Guardian)

"Cred că Abad Faciolince este unul dintre cei mai buni romancieri pe care îi avem astăzi în America Latină. Primul său roman pe care l-am citit a fost tocmai Suntem deja uitarea ce vom fi - o carte şocantă, originală, stimulantă, creativă. Mi-am dat seama atunci că sunt pus faţă în faţă cu un scriitor magnific." (Mario Vargas Llosa)

"Am vrut să fiu sincer scriind această carte. Nu am vrut să mă mint. Am încercat să fiu foarte atent la capcanele conştiinţei." (Héctor Abad Faciolince)

Fragment
Anii fericiţi

Tata şi mama erau complet opuşi unul altuia în convingerile şi comportamentul lor, dar în viaţa zilnică se potriveau foarte bine şi se completau reciproc. Exista un contrast atât de limpede de atitudine, de caracter şi de educaţie între cei doi, încât pentru copilul care eram această diferenţă radicală dintre modelele mele de viaţă mi se părea misterul cel mai greu de descifrat. El era agnostic, şi ea aproape mistică; el ura banii, şi ea sărăcia; el era materialist în plan spiritual, în timp ce ea lăsa spiritualul pentru mai încolo şi pe pământ urmărea binele material. Diferenţele, totuşi, nu păreau să‑i îndepărteze, ci îi atrăgeau unul spre altul, poate pentru că împărtăşeau un nucleu de etică umană în care se identificau. Tata o consulta în toate problemele, în timp ce mama, cum se spune, vedea cu ochii lui şi îi arăta o iubire profundă, necondiţionată, verificată nu numai la greu, ci chiar şi în faţa oricărui dezacord radical sau a oricărei informaţii răutăcioase sau periculoase pe care vreun "suflet caritabil" i‑ar fi dat‑o despre el.
- Eu îl iubesc aşa cum e, cu toate calităţile şi toate defectele, şi îmi plac la el până şi lucrurile în care nu cădem de acord, ne spunea mama de multe ori.

De îndată ce se trezeau dimineaţa sau când se revedeau, la prânz sau seara, începeau să‑şi povestească tot (visele din timpul zilei şi coşmarurile din timpul nopţii) cu entuziasmul unor prieteni care nu s‑au văzut de săptămâni. Îşi povesteau bunele şi relele care li se întâmplaseră în ziua aceea şi vorbeau tot timpul despre orice, despre viaţa copiilor, problemele de la birou, micile succese şi eşecurile constante ale vieţii cotidiene. Când nu erau împreună, vorbeau unul despre altul foarte frumos, şi fiecare separat ne învăţa să iubim calităţile celuilalt. Uneori dimineaţa, mai ales la ferma de la Rionegro, îi găseam în pat, stând de vorbă îmbrăţişaţi. Tata îi scria poezii şi cântece de iubire (pe care noi, copiii, trebuia să le recităm sau să le cântăm de ziua ei de naştere), cu versuri amuzante în fiecare an şi cu acelaşi cântec sentimental la fiecare aniversare, pe care sora mea Marta îl acompania la chitară (Fără tine, ar fi umbră, nimic nu ar fi fără iubirea ta...). Mai mult, spre sfârşitul vieţii, tata începuse să cultive trandafiri la fermă dintr‑un motiv foarte simplu, despre care a vorbit într‑un interviu: "De ce trandafiri? Simplu, pentru că soţiei mele, Cecilia, îi plac mult trandafirii." Mama, la rândul ei, muncea foarte mult pentru o cauză, în fond, altruistă: pentru ca tata să nu trebuiască să aibă grija banilor, ba chiar să‑i poată dărui, aşa cum îi plăcea, fără să‑şi facă probleme că neglija familia, dar mai ales pentru a putea să‑şi menţină independenţa la universitate, pentru ca nimeni să nu‑i poată închide gura, cum se întâmplă frecvent în Columbia, cu ameninţări şi cu perspectiva foamei.

Am mai spus că tata tindea spre iluminismul filosofic şi că în plan teologic era agnostic. Mama, în schimb, era şi continuă să fie mistică, deşi repeta mereu că avea nevoie de "mult mai multă credinţă" şi ce bine ar fi dacă ar avea‑o. Credincioasă, chiar foarte credincioasă, bisericoasă, cum s‑ar spune, şi mereu cu Dumnezeu şi Sfânta Fecioară pe buze. Religiozitatea ei avea totuşi o componentă animistă, aproape păgână, dat fiind că sfinţii în care ea credea cel mai mult nu erau cei din calendarul catolic, ci sufletele persoanelor moarte din propria familie, pe care ea le sanctifica automat în momentul morţii, fără a aştepta vreo confirmare sau autorizare din partea Bisericii. Dacă rătăcea banii sau dacă nu găsea cheile sau dacă vreunul dintre noi se îmbolnăvea, ea încredinţa problema sufletului unchiului Joaquín, arhiepiscopul, sau sufletului lui Tata, când a murit şi Tata, sau celui al Martei Cecilia, sora mea, sau al mamei sale, după ce a murit bunica Victoria şi, în cele din urmă, sufletului tatălui meu, după ce a fost ucis. Dar în acelaşi timp, deşi mereu dependentă de aceste prezenţe imateriale supralumeşti, mama nu trăia niciodată în acea stare care se cheamă "uitare de sine şi înălţare spirituală".

Dimpotrivă, era - şi continuă să fie şi azi - persoana cea mai realistă din câte cunosc, cu picioarele bine înfipte în pământ. Gospodărea cu mână fermă şi sigură economiile familiei (credincioasă întotdeauna principiului atât de puţin creştin potrivit căruia "caritatea începe acasă, cu ai tăi") şi era mult mai capabilă decât tata să rezolve problemele practice, atât cele din familia noastră, cât şi pe cele ale altora, dacă îi rămânea timpul necesar. Pentru tata "caritatea de acasă" era ceva fără sens, căci aceasta nu însemna să fii generos, ci să te supui impulsurilor naturale şi primitive (şi a le avea echivala pentru el cu degenerarea bolnăvicioasă a minţii numită avariţie) şi se putea vorbi de caritate doar când se manifesta cu cei care nu făceau parte din cercul nostru cel mai apropiat şi poate de aceea împrumuta sau dăruia bani întotdeauna sau îşi risipea timpul cu cele mai idealiste proiecte - chiar dacă ele aveau şi o latură practică - cum ar fi educarea săracilor să fiarbă apa, să construiască closete sau sisteme de apeducte şi de canalizare.

Dar altruismul tatei, care în colectivitate şi în plan social era perfect, în spaţiul cotidian şi individual era mai mult teoretic decât practic. Concret, în problemele medicale, când vreun ţăran bolnav din împrejurimile casei noastre de la ţară venea să‑l consulte cu privire la vreo suferinţă, mama era cea care îl întâmpina şi asculta ce i se povestea despre simptome, spunând că va transmite totul tatei, care citea în salon sau era îngenuncheat în faţa trandafirilor lui din grădină, în timp ce ea făcea pantomima de a‑l consulta pe omul acela, pentru ca apoi să‑i recomande tot ea medicamentele necesare. Dacă cineva întreba de ce nu poate să‑l vadă personal pe "domnul doctor", mama îi spunea că este acelaşi lucru dacă îl ascultă ea, pentru că are multă experienţă (dându‑se drept infirmieră, deşi singurele lucruri pe care ştia să le facă erau să pună tinctură de iod pe răni, să schimbe bandajele, să dezinfecteze termometrele şi să facă injecţii) şi că urmează întocmai instrucţiunile soţului ei.

Tatălui meu nu i‑a plăcut niciodată practica directă a medicinei şi - aşa cum am putut să‑mi explic mai târziu - acest fapt se datora unei traume din tinereţe, când a fost victima unui profesor de chirurgie în timpul studiilor de medicină. Acesta îl obligase să scoată o vezică biliară deşi tata nu avea suficientă practică şi, în timpul colecistectomiei, care este o operaţie delicată, lezase coledocul bolnavului iar acest pacient, un om tânăr, de vreo patruzeci de ani, murise după câteva zile de la operaţie; mai mult, când l‑au închis, profesorul ştia sigur că pacientul va muri. Tata a fost întotdeauna de o incompetenţă absolută când era vorba să‑şi folosească propriile mâini. Era prea intelectual chiar şi pentru un medic şi îi lipsea complet acea abilitate de măcelar pe care trebuie să o aibă, totuşi, un chirurg. Pentru el, şi schimbarea unui bec ars era foarte dificilă, nu mai zic de schimbarea unui cauciuc (când avea o pană, râdea singur de el spunând că trebuie să stea pe marginea şoselei, ca o femeie, ca să oprească vreun bărbat să‑i dea o mână de ajutor) sau să verifice carburatorul (ce‑o fi ăla?), nu mai vorbesc de scoaterea vezicii fără atingerea delicatelor canale din zonă. Nu înţelegea mecanica şi conducea cu mare greutate un automobil cu cutie de viteze automată, pentru că învăţase târziu să conducă. De fiecare dată când trebuia să întreprindă actul eroic de a intra într‑o intersecţie aglomerată, o făcea fără să se gândească prea mult, la noroc, şi de fiecare dată când se urca la volan spunea că "îl apucă dorul de autobuz". Nu era agil şi nu era bun pentru niciun sport, iar în bucătărie era complet inutil, incapabil să îşi facă o cafea sau să‑şi prăjească un ou în tigaie. Nu‑i plăceau riscurile de niciun fel şi eu eram singurul copil din cartier care mergea pe bicicletă (obligat de el) cu cască de protecţie şi, de asemenea, singurul copil incapabil să se caţăre în copaci, căci tata mă lăsa să mă urc doar într‑un totumo pitic din faţa casei, şi cel mai mare eroism care îmi era permis în acest domeniu era să sar de pe creanga cea mai de jos, adică de la cel mult treizeci de centimetri înălţime.

Dacă nu mă înşel, de la episodul în care omul acela a murit după intervenţia chirurgicală, tata a renunţat definitiv la exercitarea directă a profesiei sale, pentru care nu se simţea suficient de abil şi de sigur, preferând aspectele globale ale ştiinţei medicale, cum ar fi igiena, sănătatea publică, epidemiologia şi medicina preventivă sau socială. Practica medicina dintr‑un punct de vedere strict ştiinţific, dar fără un contact direct cu pacienţii şi cu boala (prefera să o prevină, în interminabile programe de vaccinare sau de predare a normelor elementare de igienă), poate şi din cauza unui exces de sensibilitate care îl făcea să aibă oroare de sânge, răni, puroi, dureri, viscere, secreţii, mirosuri şi faţă de tot ceea ce este inerent practicii cotidiene a profesiunii de medic, când se află în contact direct cu bolnavii.

Tata, care, în funcţie de împrejurări, se declara fie agnostic, fie religios, adept al învăţăturilor etice ale lui Iisus, fie ateu pe uscat (căci în avion se convertea brusc şi se închina înainte de zbor), fie ateu convins, din cei care râdeau de preoţi şi ţineau adevărate dizertaţii ştiinţifice lămuritoare despre cele mai absurde superstiţii religioase, era, în schimb, obsedat de etica vieţii sociale şi spirituale. Avea impulsuri avântate de idealism care îl determinau să dedice ani întregi unei cauze pierdute, cum ar fi reforma agrară sau problema impozitelor pe pământ, sau apa potabilă pentru toţi, vaccinarea generală sau drepturile omului, ultima lui pasiune intelectuală, care l‑a dus la sacrificiul suprem. Se prăbuşea în abisuri de furie şi indignare din cauza nedreptăţilor sociale, şi trăia, în general, ocupându‑şi timpul cu probleme importante, cât se poate de îndepărtate de viaţa cotidiană, dar impregnate de dorinţa de schimbare şi de progres al societăţii.

Se emoţiona uşor, până la lacrimi, şi se exalta în faţa poeziei şi a muzicii, chiar şi a celei religioase, ca în faţa unei trăiri estetice asemănătoare cu extazul mistic, iar muzica pe care o asculta închis singur în bibliotecă, cu volumul dat la maximum, era antidotul lui cel mai bun în momentele de dezolare şi de decepţie. Era în acelaşi timp un senzualist, iubitor de frumuseţe (a bărbaţilor şi a femeilor, a naturii şi în operele umanităţii) şi nepăsător faţă de comodităţile materiale ale acestei lumi. Generozitatea sa se apropia de cea a misionarilor creştini şi părea fără limite sau cu singura limită de a nu trebui să atingă durerea cu propriile mâini ("nu vreau să o văd, nu vreau să o văd", repeta deseori), iar lumea materială părea să nu existe pentru el, decât dacă era vorba de minimele condiţii de subzistenţă, care îl obsedau, considerându‑le indispensabile oricărei fiinţe umane, pentru ca toţi să se poată bucura de ceea ce era cu adevărat important: creaţiile sublime ale ştiinţei, artelor şi spiritului. Pentru el, cel mai incredibil şi mai frumos lucru din lume îl constituiau descoperirile şi progresele ştiinţei, dar şi marile creaţii artistice din muzică şi literatură. Cultura lui în domeniul picturii nu era foarte vastă, dar îmi amintesc foarte bine cu câtă pasiune îmi citea, traducându‑mi pe loc, Istoria artei de Gombrich, cartea care ne încânta, din motive diferite, pe amândoi: erotice în cazul meu, iar în cazul lui, pentru că avea meritul - pe care eu l‑am descoperit mai târziu - clarităţii unei minţi geometrice, ordonate, precise şi care, în acelaşi timp, transmitea simplu şi pasionant minunile estetice ale artei.

Despre lecturile lui pot să spun că erau numeroase, dezordonate şi din toate genurile. În general, miile lui de cărţi, pe care le păstrez, sunt subliniate şi pline de însemnări, dar aproape niciodată dincolo de primele o sută sau o sută cincizeci de pagini, ca şi cum, brusc, nu îi mai plăcea sau nu mai avea chef să continue, sau, mai probabil, ca şi cum alt interes, neaşteptat, îl înlocuise pe cel anterior. Citea puţine romane, dar multe cărţi de poezie, în engleză, în franceză şi spaniolă. Despre poezia columbiană, credea sincer şi repeta mereu că poetul cel mai bun din ţară este Carlos Castro Saavedra. Rareori spunea însă şi că acesta este, în acelaşi timp, şi cel mai bun prieten al său şi că de multe ori îşi petrece seara de sâmbătă la proprietatea poetului din Rionegro, vecină cu a noastră, stând de vorbă la un pahar de ţuică băut pe îndelete. "Beau puţin pentru că îmi place mult", comenta tata întorcându‑se acasă de la serile petrecute împreună cu Carlos, nu mai târziu de unsprezece noaptea.

Îl interesau filosofia politică şi sociologia (Machiavelli, Marx, Hobbes, Rousseau, Veblen), ştiinţele exacte (Russel, Monod, Huxley, Darwin), filosofia (era îndrăgostit de Dialogurile lui Platon, pe care îi plăcea să le citească uneori cu voce tare, şi de romanele raţionaliste ale lui Voltaire), dar sărea de la una la alta pe neaşteptate, în stilul lui de lectură diletant şi, poate tocmai din acest motiv, fericit. O lună îi plăcea Shakespeare, în alta Antonio Machado sau García Lorca, apoi o ţinea săptămâni întregi cu Whitman sau Tolstoi. Era un om de mari entuziasme, de pasiuni înrobitoare, dar nu durabile, poate chiar din cauza intensităţii pasiunii iniţiale, imposibil de păstrat mai mult de două‑trei luni.

În ciuda tuturor bătăliilor intelectuale şi a căutării deliberate a unui liberalism luminat şi tolerant, tata se ştia victima şi reprezentantul involuntar al prejudecăţilor tristei şi învechitei şi anchilozatei educaţii pe care o primise în satele îndepărtate unde crescuse. "Eu m‑am născut în secolul al XVIII‑lea, sunt pe punctul de a împlini 200 de ani", spunea, amintindu‑şi de copilăria lui. Deşi, în mod raţional, respingea rasismul cu o argumentaţie furibundă (cu vehemenţa exagerată a celui care se teme să fie contrazis şi demonstrează prin acest exces că, mai degrabă decât cu un interlocutor, discută cu sine însuşi, convingându‑se pe sine, în sufletul său, luptând cu o fantasmă interioară care îl frământă), în viaţa reală îi era greu să accepte cu sufletul senin că vreuna dintre surorile mele se împrietenea cu cineva care avea un pic mai multă melanină decât noi şi uneori nu mai era atent, şi vorbea cu mare mândrie de ochii albaştri ai bunicului, tatăl său, sau despre părul blond al unora dintre copiii sau nepoţii lui. Mama, dimpotrivă, recunoştea deschis că nu îi plac persoanele cu pielea închisă la culoare sau cu trăsături indiene prea evidente, deşi nu ştia de ce ("sunt urâte", spunea, în bruşte izbucniri de sinceritate), dar în relaţia directă cu ele era mult mai blândă, mai amabilă şi mai lipsită de prejudecăţi decât tata. Bătrâna Tata, care fusese dădaca ei şi a bunicii, era un amestec de negresă şi indiancă şi poate, graţie culorii pielii ei, mama simţea o afecţiune sinceră faţă de negri şi indieni şi se purta foarte prietenos în relaţia directă cu ei, fără urmă de repulsie şi fără să fie deranjată de ceva.

Din această cauză, uneori, era ca şi cum ceea ce spunea fiecare nu corespundea comportării în viaţa reală şi ca şi cum agnosticul se purta ca un mistic, mistica se comporta ca o materialistă, iar alteori, dimpotrivă, idealistul se purta nepăsător, rasist şi egoist, iar materialista şi rasista, ca o adevărată creştină pentru care toţi oamenii erau egali. Presupun că de aceea se iubeau şi se admirau atât de mult: pentru că mama vedea în gândurile pasionate şi generoase ale tatălui meu raţiunea vieţii ei, iar tata vedea în acţiunile ei realizarea practică a gândurilor lui. Iar alteori se întâmpla invers: mama vedea în el creştinul care ar fi dorit să fie ea în viaţa practică şi el o vedea rezolvând problemele zilnice asemenea persoanei practice şi folositoare care i‑ar fi plăcut să fie el.

Sunt convins că tata, în parte, a putut să se dedice proiectelor sale de idealism, asistenţă socială şi activism politic, pentru că problemele casei erau rezolvate datorită simţului practic al mamei. Şi acest lucru a devenit din ce în ce mai evident, căci ea a putut construi, începând cu acel mic birou din clădirea La Ceiba, pe baza unei austerităţi şi a unei tenacităţi permanente, o întreprindere mijlocie de administrare a coproprietăţilor, având în grijă sute de clădiri şi mii de angajaţi plătiţi de ea şi de surorile mele, care au ajuns, aproape toate, să lucreze alături de mama, ca nişte planete care se învârt în jurul unui astru cu suficientă forţă de atracţie.

Mai mult decât pentru a putea avea cele necesare traiului, mama muncea pentru ca tata să poată duce viaţa pe care o dorea, fără să se preocupe că trebuia să întreţină o casă. Mamei i se părea minunat că bunăstarea materială, care i se datora ei, îi permitea tatei să vorbească şi să acţioneze fără să ia în calcul posibilitatea de a ceda presiunilor de la locul de muncă sau presiunii banilor şi fără să caute alte locuri de muncă în străinătate, aşa cum făcuse la începutul căsătoriei lor. Se simţea puţin vinovată că îl obligase să se întoarcă în ţară la sfârşitul anilor cincizeci, când el avea o poziţie sigură şi bine plătită în Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi ea insistase să vină acasă pentru că voia să trăiască lângă bunica "ultimii ei anişori" (bunica trăind sănătoasă alte trei decenii, până la 92 de ani). Pentru mama nu exista decât un singur loc pe lume unde voia să trăiască, şi anume Columbia, şi doar un singur mamoş bun, doctorul Jorge Henao Posada. Singura dată când a asistat‑o alt ginecolog, la Washington, când s‑a născut sora mea cea mai mare, a suferit de febră puerperală şi aproape era să moară. Doctorul Henao Posada, cu mult înainte de apariţia ecografiei, avea puterea magică de a ghici sexul copilului înainte de a se naşte şi când îşi punea trompeta de aluminiu pe burta unei gravide, spunea la modul cel mai serios: "o să fie băiat" sau, dimpotrivă, "o să fie fată". Apoi o prevenea că va nota acest lucru în caietul lui. Şi când se năştea copilul, dacă prevestise corect, sărbătorea cu mama darul său de prezicător, iar dacă nu ghicise, îi spunea mamei că fabulează, că el nu spusese niciodată aşa şi că putea verifica, pentru că avea totul notat în caietul lui, şi atunci îl scotea şi i‑l arăta femeii. Numai că mama, care avusese patru fete una după alta, îi descoperise trucul, anume că în caiet nota contrariul a ceea ce spunea. Până şi acest truc, odată descoperit, crease un fel de complicitate între ei, şi la fiecare sarcină pe care a avut‑o, când nu era în ţară, pe la şapte luni îl lăsa pe tata acolo unde se afla şi ea se întorcea la Medellín pentru a naşte cu doctorul Henao Posada şi pentru a aduce pe lume o altă fată columbiană. Şi când în cele din urmă s‑au întors definitiv, pentru că insistenţa ei a învins voinţa lui, el câştiga la universitate aceeaşi sumă pe care o câştiga înainte la OMS, trei mii, şi acolo şi aici, doar că acolo erau dolari şi aici pesos, şi poate de aceea mama simţea o mare responsabilitate şi voia să muncească pentru a câştiga banii care să completeze leafa lui, astfel încât împreună să câştige cât câştiga el singur în străinătate.

Siguranţa materială pe care o asigura ea familiei îi permitea tatei să fie consecvent până la capăt cu independenţa lui ideologică şi spirituală. Lucrurile ideale şi cele practice se completau şi se armonizau, astfel încât ei au fost pentru noi imaginea, atât de puţin întâlnită în această lume, a unei perechi fericite. Datorită exemplului lor, surorile mele şi cu mine ştim astăzi că există un singur motiv pentru care merită să vrei să obţii bani: ca să‑ţi poţi păstra şi apăra cu orice preţ libertatea de a gândi, fără ca nimeni să te poată supune vreunui şantaj profesional care să te împiedice să fii ceea ce eşti.