Ciberiada

 

Stanisław Lem
Ciberiada
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din polonă de Ioana Diaconu-Mureşan
 

***
Intro

Stanisław Lem, unul dintre cei mai importanţi scriitori de science-fiction din toate timpurile, s-a născut pe 12 septembrie 1921 în Lvov (pe atunci în Polonia, azi în Ucraina). În 1940, din cauza războiului şi a originilor evreieşti ale familiei sale, a fost nevoit să îşi întrerupă studiile de medicină abia începute. A lucrat o vreme ca mecanic auto şi sudor.

A debutat în anul 1948 cu romanul Omul de pe Marte, apărut în foileton. În 1951 a publicat Astronauţii, însă abia din 1961 s-a bucurat de popularitate, odată cu apariţia romanului Solaris, tradus în zeci de limbi şi ecranizat de trei ori, cea mai cunoscută fiind pelicula regizorului rus Andrei Tarkovski, premiată la Cannes. Volumul de povestiri Ciberiada (1965) i-a adus consacrarea literară. Printre celelalte volume importante ale sale se numără Edificiul nebuniei absolute, Norul lui Magellan, Jurnale astrale, Eden, Întoarcerea din stele, Glasul Domnului, Catârul.

*

Doi mari roboţi-inventatori ai viitorului se provoacă unul pe altul cu aparatele născocite: construiesc când un Electrobard producător de poezii pe bandă, când un instrument de dezîndrăgostit sau o maşină care creează neant şi fac experimente pe sute de microlumi în căutarea Fericirii Universale. Într-un melanj alegoric de basm şi fabulă modernă, aventurile roboţilor nasc o adevărată epopee, acoperind marile teme ale omenirii: naşterea, dragostea şi moartea, binele şi răul. Pe cât de distopice, pe atât de ludice şi pe cât de specifice în tarele denunţate, pe atât de universal valabile, povestirile din Ciberiada se caracterizează printr-o inventivitate uimitoare. Sensurile stratificate îl incită pe cititor să le deplieze şi să le sondeze, însă fără vreo garanţie de a le epuiza.

Lumea viitorului nu e cea mai frumoasă şi nici cea mai bună. Întâlnim aici avariţia şi narcisismul, violenţa şi demagogia, absurditatea şi păcatul birocraţiei. Printr-o fină, dar muşcătoare ironie, Lem avertizează asupra pericolelor hipertehnologizării, îndemnând la meditaţia profundă asupra rostului vieţii, limitelor cunoaşterii şi complexităţii naturii umane.

"Un maestru al literaturii science-fiction. Unul dintre spiritele profunde ale epocii noastre." (The New York Times)

"Universul încă se străduieşte să ţină pasul cu enorma forţă creatoare care a fost Stanisław Lem." (The Washington Post)

"Lem a creat o lume stranie, în care roboţii şi rachetele se întâlnesc cu regi şi dragoni." (The Independent on Sunday)

"Îmbinarea dintre imaginaţia şi ştiinţa lui Lem dă naştere unor lumi diverse şi complexe. Unele se află imediat după colţul nedefinit pe lângă care trecem în fiecare zi; câteva se găsesc la doar o aruncătură de băţ de orizonturile propriei noastre epoci spaţiale; iar altele sunt la mare depărtare, extrapolări parabolice ale folclorului din trecut într-un viitor de legendă, populat de dragoni statistici şi regate microminiaturale, utopii psihedelice care maschează suferinţa universală a unor muritori autobionici care persecută roboţi monoteişti." (The New York Times)

Fragment

Conexferlău

Odată, pe înserat, ilustrul constructor Trurl veni tăcut şi cu mintea aiurea la prietenul său Clapauţiu, iar când acesta încercă să‑l destindă povestindu‑i cele mai proaspete glume cibernetice, Trurl se răsti brusc:
- Te rog, nu încerca să‑mi schimbi dispoziţia sumbră într‑una frivolă, căci sufletul mi‑e îngreunat de o convingere pe cât de adevărată, pe atât de apăsătoare. Am ajuns la concluzia că, în toată viaţa noastră peste măsură de harnică, n‑am realizat nimic de valoare!

Apoi îşi îndreptă privirea încărcată de reproş şi dezgust asupra bogatei colecţii de medalii, ordine şi diplome onorifice în rame aurite de pe pereţii biroului lui Clapauţiu.
- Pe ce te bazezi când lansezi aşa o sentinţă aspră? întrebă, foarte serios, Clapauţiu.
- Stai să‑ţi explic. E drept că am împăcat ţinuturi certate între ele, le‑am făcut rost regilor de antrenotraineri ai puterii, am construit maşini povestitoare şi maşini de vânătoare, am învins tirani vicleni şi tâlhari galactici care ne‑au întins capcane, dar făcând asta, nu ne‑am adus satisfacţii decât nouă, numai pe noi ne‑am ridicat în propriii ochi, dar pentru Binele General n‑am făcut nimic! Toate eforturile noastre menite să îmbunătăţească viaţa celor mărunţi pe care i‑am întâlnit în călătoriile noastre planetare n‑au dus nici măcar o singură dată la crearea stării de Fericire Deplină. În loc să găsim rezolvări ideale, noi am venit cu aparenţe, proteze şi înlocuitori. Suntem vrednici de numele de prestidigitatori ai ontologiei, de sofişti abili ai acţiunii, dar nu şi de demnitatea de‑a fi Lichidatori ai Răului!
- Când aud asemenea peroraţii despre programarea Fericirii Universale, mă ia cu fiori pe şira spinării, spuse Clapauţiu. Vino‑ţi în fire, Trurl! Chiar nu‑ţi sunt cunoscute nenumăratele exemple de acţiuni care, de‑abia începute, s‑au transformat într‑un dezastru, într‑un morman de intenţii nobile? Ai uitat de trista soartă a pustnicului Buniţiu, care‑a încercat să fericească Cosmosul cu ajutorul unui preparat numit altruizină? Nu ştii că poţi, într‑o oarecare măsură, să micşorezi grijile existenţiale, să împarţi dreptatea, să sporeşti luminozitatea undelor solare, să ungi roţile dinţate ale mecanismelor sociale, dar fericirea nu poate fi produsă de nicio maşinărie? La o împărăţie a fericirii poţi doar să visezi la ceas de seară, ca acum; poţi s‑o urmăreşti, să‑i cauţi reprezentarea ideală, îmbătându‑ţi cu dulcea ei viziune ochii minţii, dar asta e tot ce‑i în stare să facă o fiinţă, fie ea şi cea mai înţeleaptă, prietene!
- Da, da, aşa se zice! răbufni Trurl. De altfel, adăugă după o clipă, poate că acţiunea de a‑i ferici pe cei care sunt pe lume de mult timp e o misiune imposibil de îndeplinit. Ar fi însă posibilă conceperea unor fiinţe planificate atât de chibzuit, încât să nu li se întâmple decât lucruri fericite, nimic altceva. Imaginează‑ţi ce splendid monument al creaţiei noastre constructoriceşti (de care oricum se va alege praful, în timp) ar fi o planetă strălucind undeva pe cer, spre care neamuri întregi de pe alte nebuloase ar privi cu încredere, spunându‑şi: "Da! Fericirea chiar e posibilă sub forma unei depline armonii, după cum a dovedit‑o marele Trurl, cu un oarecare aport din partea prietenului său Clapauţiu. Iată, dovada străluceşte şi înfloreşte chiar în raza privirilor noastre încântate!"
- Cred că nu te‑ndoieşti de faptul că m‑am gândit, şi nu o dată, la problema aceasta, răspunse Clapauţiu. Ea naşte dileme destul de serioase. Din câte văd, ai uitat învăţătura pe care ne‑a dat‑o păţania lui Buniţiu, de vrei să fericeşti fiinţe care nu există încă, adică să construieşti pur şi simplu nişte fericiţi într‑un loc gol. Mai întâi ar trebui să afli dacă într‑adevăr se pot ferici nişte fiinţe inexistente! Eu mă îndoiesc profund. Apoi trebuie să dovedeşti că starea de inexistenţă este din toate punctele de vedere mai rea decât cea de existenţă, chiar şi decât una nu prea plăcută; fără o astfel de dovadă, experimentul fericitologic de a cărui idee eşti atât de încântat ar putea să dea chix. Atunci, la furnicarul de nefericiţi de care e plin Cosmosul, ai adăuga şi tu o mulţime nouă, creată de tine - şi ce te faci atunci?
- Clar, experimentul e riscant, recunoscu Trurl cam fără voie. Totuşi, cred că ar trebui făcut. Natura e doar aparent neutră, doar aparent creează la întâmplare ce şi cum se nimereşte, adică şi fiinţe bune, şi rele, şi blânde, şi crude, dar e destul să faci un inventar ca să te convingi că în picioare rămân întotdeauna doar fiinţele crude şi rele, care le‑au halit pe celelalte. Şi când ticăloşii se prind că nu procedează tocmai frumos, îşi inventează circumstanţe atenuante sau justificări din raţiuni superioare, cum ar fi că hidoşenia existenţei e un fel de condiment menit să crească apetitul pentru rai sau alte locuri de genul ăsta. După mine, ar trebui să cam încetăm cu chestiile astea. Natura nu‑i rea deloc, e doar proastă ca o cizmă, aşa că merge pe linia minimei rezistenţe. Trebuie înlocuită, trebuie ca noi să producem singuri fiinţe luminate, căci doar apariţia lor va fi o vindecare reală a existenţei. Ele vor fi ca un fel de justificare a perioadei trecute, plină de ţipetele celor ucişi, ce numai din cauza distanţei cosmice nu s‑au auzit pe alte planete. De ce naiba tot ce are viaţă trebuie să sufere întruna? Dacă suferinţa fiinţelor individuale ar fi avut măcar forţa, amploarea pe care‑o are o picătură de ploaie, bag mâna‑n foc pentru asta şi‑mi pun la bătaie şi calculele - de multe secole ar fi aruncat lumea în aer! Dar ea există atâta timp cât există viaţa, iar praful care acoperă criptele din cimitir şi palatele părăsite tace exemplar şi nici chiar tu, cu mijloacele tale puternice, n‑ai găsi în el vreo urmă a durerii şi‑a grijilor ce i‑au împovărat ieri pe răposaţii de azi.
- Aşa e, morţii n‑au probleme, nici necazuri, încuviinţă Clapauţiu. E un adevăr de nota zece, căci defineşte efemeritatea suferinţei.
- Bine, dar tot timpul apar alţii care suferă! Ridică vocea Trurl. Nu înţelegi că planul meu ţine de cea mai elementară decenţă?
- Stai un pic. Cum anume poate o fiinţă fericită (presupunând că o să‑ţi iasă planul) să fie o compensaţie pentru tot abisul de nevoi şi suferinţe în care s‑au dezintegrat cei de demult şi pentru nenorocirile care continuă să se întâmple în tot Cosmosul? Oare liniştea de azi anulează furtuna de ieri? Ziua şterge cu buretele noaptea? Nu vezi că baţi câmpii?
- Deci după tine, nu trebuie să facem nimic?
- N‑am zis că nimic. Poţi să aduci îmbunătăţiri fiinţelor care există sau măcar să încerci asta cu riscurile cunoscute, dar pe cei pe care i‑ai pomenit n‑o să‑i satisfaci cu nimic. Să nu‑mi zici că eşti de altă părere. Crezi că dacă umpli Cosmosul cu fericire până mai‑mai să crape, se va schimba, măcar puţin, ceva din toate cele la care s‑a ajuns în el?
- Se va schimba! Sigur că se va schimba! strigă Trurl. Numai să mă înţelegi cum trebuie! Chiar dacă acţiunea mea nu‑i va atinge pe cei care au dispărut, se schimbă întregul din care ei sunt parte. Din acel moment, fiecare va trebui să spună: "Osteneli groaznice, civilizaţii vomitale, culturi oribile - toate astea n‑au fost decât o introducere la conţinutul propriu‑zis, adică la vremea desfătării din zilele noastre! Trurl - ce bărbat luminat! S‑a gândit ce s‑a gândit şi‑a ajuns la concluzia că trecutul cel rău trebuie folosit pentru făurirea unui viitor bun. Din sărăcie a învăţat cum se face bogăţia, disperarea i‑a arătat valoarea extazului; într‑un cuvânt, Cosmosul, tocmai prin faptul că e atât de îngrozitor, i‑a dat impulsul de a crea Binele!" Epoca de‑acum se va dovedi pregătitoare, inspiratoare - nu crezi? Şi datorită ei, va apărea mult dorita împlinire. Ei, ce zici, te‑am convins?
- Lângă Crucea Sudului se află ţara lui Troglodic, spuse Clapauţiu, un rege căruia‑i plac la nebunie peisajele punctate de spânzurători, dar îşi ascunde această atracţie în spatele afirmaţiei că pe nişte mizerabili, aşa cum sunt supuşii lui, nu‑i poţi conduce altfel. A vrut să se ia şi de mine de cum am ajuns acolo, dar mirosind că‑l pot face una cu pământul, s‑a cam speriat, căci i se părea ceva natural ca, dacă nu reuşeşte să‑mi vină de hac, să‑l strivesc eu pe el. Deci, ca să‑mi intre cumva pe sub piele, a convocat de îndată sfatul înţelepţilor, care mi‑au expus în detaliu o doctrină morală a puterii concepută special pentru astfel de ocazii. Aceşti înţelepţi plătiţi mi‑au explicat cum, cu cât situaţia e mai rea, cu atât eşti mai flămând, mai dornic de progres, aşa că cel care face răul la cote insuportabile doar grăbeşte îmbunătăţirea lucrurilor. Regele s‑a bucurat de prelegerea lor, căci din ea reieşea că nimeni nu face mai multe decât el în sprijinul Binelui viitor, din moment ce impulsionează, folosind anticorpii adecvaţi, transpunerea gândirii melioriste în faptă. Deci fericiţii tăi lui Troglodic ar trebui să‑i ridice statuie, nu ţie, iar tu ar trebui să le fii recunoscător celor ca el, nu‑i aşa?
- Ce parabolă cinică şi groaznică! sări Trurl ca picat cu ceară. Am crezut că ai să mi te‑alături, dar văd că nu faci decât să împrăştii veninul scepticismului şi prin sofismele astea ieftine încerci să spulberi nobleţea planurilor mele. Dar ele urmăresc izbăvirea la scară cosmică!
- Aşa deci, vrei să devii izbăvitorul Cosmosului? spuse Clapauţiu. Trurl dragă, ar trebui să te pun în lanţuri şi să te vâr la carceră, să stai un pic acolo, să‑ţi vină mintea la cap, dar mă tem că ar dura prea mult. Îţi spun doar atât: nu aduce nimănui fericirea prea brusc! Nu îmbunătăţi existenţa la galop! Şi chiar dacă vei reuşi să creezi pe undeva nişte fericiţi (lucru de care mă îndoiesc), tot îţi mai rămân ceilalţi, aşa că se va ajunge la invidie, la tensiuni, şi cine ştie dacă nu te vei găsi la un moment dat în faţa următoarei dileme neplăcute: sau fericiţii tăi vor ceda şi se vor lăsa pe mâna invidioşilor, sau vor fi nevoiţi să le facă felul acestor malefici băgăreţi, plini de cusururi - şi totul pentru atingerea armoniei supreme.

Trurl sări în picioare, dar, stăpânindu‑se, îşi descleştă pumnii - o păruială straşnică n‑ar fi fost cel mai potrivit mod de‑a începe Era Fericirii Depline, pe care hotărâse deja în mod irevocabil s‑o plăsmuiască.
- Adio! îi spuse cu răceală. Agnosticule, pateticule, necredinciosule care te laşi purtat ca un nevolnic de valurile întâmplării, n‑o să discut cu tine cu vorba, ci cu fapta! După roadele lucrării mele vei cunoaşte, cu timpul, că am avut dreptate!

***
Întorcându‑se acasă, Trurl se trezi într‑o mare încurcătură, căci epilogul discuţiei pe care o avusese cu Clapauţiu sugera că avea deja un plan de acţiune, ceea ce nu prea corespundea realităţii. La drept vorbind, n‑avea nici cea mai vagă idee de unde să înceapă. Aşa că luă de pe rafturile bibliotecii o grămadă de tomuri în care erau descrise nenumărate societăţi şi le înghiţi cu o lăcomie de admirat. Şi pentru că ritmul în care îşi umplea mintea cu informaţiile necesare tot era prea lent, aduse din pivniţă opt sute de casete de memorie de mercur, de plumb, feromagnetice şi crionice, le conectă pe toate cu cabluri la propria persoană şi în câteva secunde îşi încărcă sinele cu patru trilioane de biţi de informaţie din cea mai bună şi mai abisală, care se poate găsi în amurgul stelelor, pe globuri şi pe sorii stinşi, locuiţi de cronicari răbdători. Doza fu atât de puternică, încât îl zdruncină din creştet până‑n tălpi; se învineţi, ochii îi ieşiră din orbite, îl apucară un trismus infernal şi un cârcel generalizat şi tremura de parcă nu o doză zdravănă de istoriozofie şi istoriografie l-ar fi pălit, ci un ditamai trăsnetul. Puţin mai târziu se adună, se scutură, îşi şterse fruntea, îşi sprijini genunchii încă tremurânzi de picioarele mesei la care lucra şi‑şi spuse:
- Văd că a fost şi este mult mai rău decât credeam!!!

O vreme îşi ascuţi creioanele, turnă cerneală în călimară, aranjă colile albe în topuri ordonate, dar cum din toate pregătirile astea nu ieşea nimic, îşi spuse, uşor iritat:
- Dacă vreau să am cunoştinţe solide, trebuie să mă familiarizez cu scrierile înţelepţilor străvechi, arhaici, deşi cumva am tot amânat asta, în ideea că un constructor contemporan n‑are ce învăţa de la ramoliţii ăştia. Dar acum, fie! Treacă de la mine! O să‑i studiez şi pe gândăreţii ăştia matusalemici şi cam primitivi, numai bine, în felul ăsta o să mă protejez de ironiile lui Clapauţiu, care sigur nu i‑a citit (de fapt, îi citeşte oare cineva?), dar tot extrage pe ascuns câte‑o propoziţie de‑a lor şi şi‑o atribuie, ca să mă enerveze cu citate şi să mă acuze de ignoranţă.

Zis şi făcut; se apucă de citit toate operele acelea putrezite şi caduce, deşi n‑avea niciun chef.
La miezul nopţii, înconjurat de cărţi groase pe care le tot arunca, nervos, de pe masă, risipindu‑le la picioare, îşi spuse:
- Văd că trebuie să corectez nu doar construcţia fiinţelor inteligente, dar şi ce au gândit ele sub formă de filozofie. Leagănul vieţii a fost, la urma urmei, oceanul, ale cărui maluri s‑au acoperit de mâl. Astfel a apărut un noroi moale ca o smântână, coloidal‑neajutoral, Soarele l‑a încălzit, noroiul s‑a îndesit, trăsnetul mi l‑a lovit, şi totul s‑a aminoacrit - adică pentru totdeauna, amin şi Doamne‑ajută - şi‑aşa a apărut un fel de aluat brânzos, care cu timpul s‑a retras în locuri mai uscate. I‑au crescut urechi, ca să audă prada apropiindu‑se, dar şi dinţi şi picioare, ca să poată fugi după ea şi s‑o mănânce. Şi dacă nu i‑au crescut sau dacă erau prea scurte, el a fost cel mâncat. Creatoarea inteligenţei este, aşadar, evoluţia; deci, cum stă treaba cu Prostia şi Înţelepciunea, Binele şi Răul? Binele e atunci când eu mănânc pe cineva, Răul, când altcineva mă înfulecă pe mine. La fel e şi cu Inteligenţa: cel mâncat, întâmplându‑i‑se asta, e mai prost decât înfulecătorul, pentru că cineva care nu există nu poate avea dreptate, şi cel care tocmai a fost înfulecat nu există. Dar cel care i‑ar mânca pe toţi ceilalţi ar muri el însuşi de foame până la urmă, şi astfel se instituie moderaţia. Cu trecerea timpului, aluatul brânzos se calcifică, fiind un material care‑şi pierde elasticitatea, aşadar, căutând unul mai bun, fiinţele acestea mâloase au descoperit metalul. Şi ce să vezi, s‑au portretizat tot pe sine, numai că din fier! Doar e cel mai uşor să scoţi ceva din ce‑i gata făcut... aşa că la perfecţiune tot nu s‑a ajuns. Ba chiar dimpotrivă! Dacă printr‑o altă desfăşurare a lucrurilor ar fi apărut întâi calcarul şi‑abia apoi din el ceva mai delicat, mai moale, şi la sfârşit - fina subtilitate, cu totul altfel ar fi evoluat filozofia: după cum se vede, ea decurge direct din material; adică cu cât mai cum‑o‑fi‑să‑fie e alcătuită fiinţa gânditoare, cu atât mai disperată e să se înfăţişeze pe sine invers. Dacă trăieşte în apă, susţine că raiul e pe uscat; dacă e pe uscat, zice că e în cer; dacă are aripi, îşi făureşte un ideal cu branhii şi înotătoare, şi dacă are picioare - îşi pictează nişte aripi de gâscă şi strigă: "Un înger!" Ciudat că până acum n‑am observat asta. Vom numi deci regula aceasta Legea Cosmică a lui Trurl: în funcţie de imperfecţiunea propriei inginerii, fiecare spirit îşi înfăţişează Absolutul Ales. Trebuie să bag la cap toate astea pentru eventualitatea în care voi fi nevoit să îndrept bazele filozofiei. Acum însă e timpul să construim. Să fac întâi Binele - dar ce este el de fapt? Cu siguranţă nu există acolo unde nu e nimeni. Cascada nu este pentru pietre nici bună, nici rea, şi tot aşa e cutremurul pentru apa lacului. Am să construiesc deci pe Cineva. Dar atenţie: oare‑o să‑i fie bine? Dar de unde ştim când cuiva îi e bine? Să zicem că aş vedea că lui Clapauţiu îi merge rău. Ei, şi? Cu o jumătate de suflet m‑aş întrista, cu cealaltă m‑aş bucura, nu‑i aşa? Ce încurcată poveste! E posibil ca unuia să‑i fie bine în comparaţie cu vecinul lui, dar el să nu ştie asta şi de aceea să nu i se pară că‑i merge bine. Ar trebui oare să construiesc fiinţe conştiente mereu de existenţa altora asemenea lor care se zbat în chinuri? Oare s‑ar simţi pe deplin satisfăcute doar prin contrast? Poate, dar ar fi absolut îngrozitor! Deci e nevoie de o surdină şi un transformator. Nu e musai să mă apuc dintr‑odată de construirea unei societăţi fericite: hai să încep cu individul!

Îşi suflecă deci mânecile şi în trei zile construi Contemplatorul Existenţei Fericite, o maşină care, prin conştiinţa sa aprinsă în catozi, se integra în fiecare lucru pe care‑l observa şi nu se găsea pe lume nimic care să nu‑i aducă bucurie. Se aşeză lângă maşină, ca să‑şi dea seama dacă e exact ce trebuia să fie. Contemplatorul, sprijinit pe trei picioare de metal, îşi plimbă ochii telescopici prin jur şi fie că privirea i se oprea asupra scândurii gardului, a unui bolovan sau a unei ghete scâlciate, se bucura din tot sufletul, gemând încetişor de încântarea care‑l cuprinsese. Iar când Soarele asfinţea sau zorii înroşeau cerul, se ghemuia de plăcere.
- Clapauţiu va spune, evident, că simpla ghemuire şi gemetele nu dovedesc nimic, îşi spuse Trurl, tot mai neliniştit. O să‑mi ceară dovezi...

Atunci îi vârî Contemplatorului în burtă un ceas mare cu o limbă aurită, care indica pe o scală nivelul de fericire măsurată în hedoni sau hezi, pe scurt, un hed fiind cantitatea de extaz pe care o resimţi atunci când ai călătorit patru mile cu un cui înfipt în pantof şi în sfârşit ţi se scoate cuiul. Înmulţi drumul cu timpul, împărţi rezultatul la ascuţimea cuiului, aduse în faţa parantezei coeficientul de călcâi obosit şi aşa reuşi să transpună fericirea în sistemul centimetru-gram-secundă. Asta‑l mai linişti un pic. Privind fix la şorţul de lucru mânjit de ulei al lui Trurl, care se agita pe lângă el, Contemplatorul simţea, în funcţie de unghiul de aplecare şi de luminozitatea generală, între 11,8 şi 18,9 hezi per pată, nuanţă şi secundă. Acum, constructorul se linişti de‑a binelea. Calculă că un kilohed e exact cantitatea de fericire pe care‑o simţiseră bătrânii privind‑o pe Susana la scăldat, că un megahed e bucuria condamnatului căruia i se taie laţul spânzurătorii la timp şi văzând că totul poate fi calculat cum nu se poate mai exact, trimise una dintre maşinuţele mai mici din laborator după Clapauţiu.

Când acesta sosi, îi spuse:
- Priveşte şi învaţă.

Clapauţiu dădu ocol maşinii, iar aceasta, îndreptându‑şi spre el majoritatea teleobiectivelor, se aşeză pe ciuci şi gemu de câteva ori. Se miră puţin constructorul de aceste sunete guturale, dar nu lăsă să se vadă şi spuse doar:
- Ce‑i asta?
- O fiinţă fericită, spuse Trurl, şi anume Contemplatorul Existenţei Fericite, pe scurt, Conexferlău.
- Şi ce face Conexferlăul ăsta?

Trurl simţi ironia, dar o lăsă să‑i zboare pe lângă ureche.
- Percepe în mod activ şi neîncetat! explică el. Şi nu percepe doar luând la cunoştinţă, ci face asta cât se poate de intens, cu concentrare şi hărnicie, şi orice simte, îi provoacă o nemaipomenită plăcere! Iar plăcerea asta, umplându‑i anozii şi circuitele, îi dă o stare de binecuvântată euforie, a cărei manifestare sunt tocmai gemetele pe care le auzi chiar în clipa asta în care se uită la trăsăturile tale, de altfel, banale.
- Asta înseamnă că maşina simte o plăcere activă din existenţa ca percepţie?
- Exact! spuse Trurl, dar mai sfios, căci deja nu mai era atât de sigur pe el ca înainte.
- Şi acesta este, fireşte, un fericitometru, care măsoară nivelul plăcerii existenţiale? arătă Clapauţiu spre cadranul cu limba aurită.
- Da, ceasul ăsta...

Atunci Clapauţiu începu să‑i arate felurite lucruri Conexferlăului, urmărind cu atenţie oscilaţiile limbii ceasului. Trurl, liniştit, îi expuse în detaliu teoria hedonilor, adică fericitometria teoretică. Din vorbă‑n vorbă, din întrebare‑n întrebare, se închegă o conversaţie pe cinste, până când, la un moment dat, Clapauţiu spuse:
- Sunt curios în câte unităţi s‑ar măsura sentimentul care‑l încearcă pe unul care‑l cotonogeşte pe altul care înainte de asta l‑a bătut timp de trei sute de ore.
- A, păi e simplu! se bucură Trurl şi se aşeză să facă toate calculele, când îi ajunseră la urechi hohotele de râs ale prietenului său.

Mut de uimire, se ridică, iar celălalt îi spuse, încă râzând:
- Şi tot mai spui că principiul fundamental pe care ţi l‑ai ales e Binele, nu‑i aşa, Trurl? Ce să zic, prototipul ţi‑a ieşit de minune! Ţine‑o tot aşa şi o să‑ţi iasă clasa întâi! Până atunci, te salut.

Şi plecă, lăsându‑l pe Trurl cu totul întors pe dos.
- Ce m‑a prins! Mi‑a făcut‑o, n‑am ce să zic! oftă constructorul, iar oftatul lui se împleti cu gemetele extatice ale Conexferlăului, care‑l enervară atât de tare, încât aruncă maşina într‑o cămară, trânti peste ea nişte tinichele vechi şi trase zăvorul.

Apoi se aşeză la masa goală şi‑şi spuse aşa:
- Am amestecat extazul estetic cu Binele - ce bou sunt! Dar oare Conexferlăul are inteligenţă, până la urmă? Asta‑i! Pe toţi nucleii atomici, trebuie să abordez conceptul complet diferit! Fericirea - sigur că da, plăcerea -, fără îndoială, dar nu pe seama altora! Nu provenind din Rău! O, da! Dar ce este Răul? Hm, văd că, prins de activitatea mea constructivă, am neglijat îngrozitor teoria!

Timp de opt zile, nu puse geană pe geană, nu se odihni, nu ieşi, studiind fără încetare cărţi savante ce dezbăteau problema Binelui şi a Răului. Află din ele că, în opinia multor înţelepţi, cel mai important lucru este grija plină de încredere şi bunătatea universală. Fiinţele inteligente trebuie să facă dovadă de amândouă în relaţia cu alte fiinţe: fără asta, nimic nu e posibil. Ce‑i drept, tocmai în numele acestei devize unii au fost traşi în ţeapă, peste alţii s‑a turnat plumb topit, unii au fost sfârtecaţi în patru, alţii traşi pe roată sau li s‑au frânt mădularele, ba în cele mai importante momente istorice s‑au folosit pentru asta chiar echipaje de câte şase cai. Şi în formele nenumărate ale altor torturi s‑a manifestat uneori istoric bunătatea, când a fost adresată spiritului, nu trupului.