Recursul la metodă

Alejo Carpentier
Recursul la metodă
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă: Dan Munteanu Colán

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Alejo Carpentier, figură emblematică a literaturii secolului al XX-lea, se naşte în 1904, la Havana, în Cuba, ca fiu al unui arhitect francez şi al unei profesoare de limbi străine, de origine rusă. La vârsta de doisprezece ani se mută cu familia la Paris, unde, sub îndrumarea mamei sale, se dedică studiului muzicii. Revenit în Cuba, începe studii de arhitectură, abandonate ulterior. Lucrează ca jurnalist şi se implică în mişcări politice de stânga, ceea ce duce la arestarea sa. Se refugiază apoi în Franţa, unde intră în contact cu grupul suprarealiştilor; în aceeaşi perioadă, în urma unor călătorii în Spania, îşi descoperă fascinaţia pentru stilul baroc. Nu revine definitiv în ţara natală decât după 1959, odată cu victoria Revoluţiei Cubaneze, şi va primi o serie de însărcinări pe linie culturală şi diplomatică. Moare la Paris în 1980.

Autor al unei opere scriitoriceşti remarcabile, apreciată pentru rafinatul său stil baroc şi teoria realului miraculos, Carpentier devine un punct de reper pentru generaţia boomului latinoamerican. În 1977 îi este decernat Premiul Cervantes, iar în 1979, Premiul Médicis.

*
Replică erudită, subtilă şi ironică la o celebră lucrare filozofică, Recursul la metodă caută raţiunea de a fi a unei lumi profund iraţionale: America Latină.
 
Figura centrală în acest univers al agoniei şi al extazului, al promiscuităţii politicii şi al sublimului artei este Primul Magistrat, în care sunt amalgamate trăsături preluate de la mai mulţi dictatori sud-americani. Este, totodată, unul dintre cele mai memorabile personaje din literatura care abordează tema dictaturii, alături de cel din Toamna patriarhului de Gabriel García Márquez şi de cel din Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos.

"Alejo Carpentier a revoluţionat romanul latinoamerican. A pus limba spaniolă a Barocului să zugrăvească o lume în care literatura nu imită realitatea, ci o completează. Noi, toţi, suntem descendenţii săi." (Carlos Fuentes)

"Recursul la metodă propune o perspectivă idealistă şi umoristică asupra puterii represive şi a revoluţiei care dă în clocot, totul redat cu o vioiciune distinsă. Carpentier demonstrează, încă o dată, cât de bine face legătura în scrierile sale între diversele realităţi cu care s-a confruntat el însuşi. Ne-am putea întreba ce credea Fidel Castro despre personajul de aici, care îi seamănă." (The New York Times)

"Carpentier este unul dintre cei mai mari romancieri de limbă spaniolă." (Mario Vargas Llosa)

"În magistralele sale romane, Carpentier lasă moştenire culturii hispano-americane şi celei universale o estetică originală, clară şi explicită. Dar lasă, în acelaşi timp, întregii umanităţi un legat încă şi mai important, poate: omul latinoamerican trebuie să ducă la bun sfârşit sarcina de a descoperi adevărata dimensiune, spirituală, a continentului său." (Dan Munteanu Colán)

"Recursul la metodă înfăţişează nu doar existenţa unui tiran sau a unui regim, ci şi a unei întregi naţii: o lume frumoasă şi deosebită, sacrificată pe altarul modernităţii." (Brooklyn Paper)

Fragment

Trei

Când Generalul Ataúlfo Galván, învins în prima bătălie în câmp deschis, trecu Río Verde, în urma trupelor zdrobite şi împrăştiate, lăsându‑le pe celălalt mal pe cele două muieri ce‑l însoţeau în această campanie, Misia Olalla şi Jacinta la Negra - rămase în urmă pentru că se încăpăţânaseră să care saci cu bluze, ruane^[i] şi găteli, furate din prăvăliile unei aşezări jefuite de curând -, se zugrăvi un fulger dintre cele care par că sfâşie cerul de sus în jos, răsunară două tunete ce parcă nu se mai terminau, şi asta a fost uvertura unei ploi ce a durat luni de zile, deasă, neiertătoare, exasperantă, fiindcă nu se mai oprea, turna tot timpul şi la fel de tare, cum se întâmpla numai prin părţile acestea cu păduri. Pentru că se aflau în zona pădurilor, pe coaste de munţi veşnic înceţoşaţi, estompaţi de negura ce se ridica într‑o parte ca să se îndesească în alta, lăsând soarele să se strecoare printr‑o gaură de cer - ici câteva clipe, colo alte câteva - ca să lumineze ignorata mândrie a unor flori fără nume, căţărate pe coroanele arborilor rămuroşi, sau ca să farmece inutil, pentru că nimeni n‑avea să‑l vadă, splendidul candelabru de orhidee agăţat de tavanul junglei; aceasta era regiunea pădurilor, unde peste caoba, júcaro, cedri şi quebracho^[ii], peste atâtea specii atât de rare, încât răsturnau clasificările tradiţionale - le răsturnaseră chiar şi pe cele ale lui Humboldt -, cădeau atâtea ploi, încât oamenii, simţindu‑le apropierea după o adiere venită de departe, aveau impresia că începe un an de şapte luni, inclus cu totul într‑un an de douăsprezece luni al cărui curs nu cunoaşte cele patru anotimpuri, ci doar două: unul scurt, mucegăios, cu muncă pe brânci, şi unul lung, de o nesfârşită plictiseală. Când răsuna ultimul tunet al anotimpului, începea o viaţă nouă - o nouă etapă, un nou pas - în mijlocul unei vegetaţii atât de ude şi îmbibate, încât părea răsărită din lagunele şi mlaştinile pământului, veşnic pline de orăcăitul broaştelor, acoperite de spinările lor buboase, irizate de băşicuţe rătăcitoare, pornite din putreziciunile adâncului... Fuseseră înălţate câteva corturi de campanie pentru comandanţii armatei. Cel al Primului Magistrat în mijloc, fixat cu frânghii prinse de ţăruşi, ce susţineau înaltul fronton de pânză cu un steag al Republicii. Învingătorul zilei, după o cină compusă din sardele, corned‑beef^[iii], banane prăjite, cremă de lapte şi vin de Rin, considerând că ofiţerii săi sunt probabil epuizaţi după încrâncenata luptă din timpul zilei, i‑a poftit la binecuvântata odihnă, în aşteptarea Consiliului Statului-Major de a doua zi. Rămăseseră doar Colonelul Hoffmann, Doctorul Peralta şi Primul Magistrat să joace o plicticoasă partidă de domino, la lumina galbenă a felinarelor cu gaz. Dar deodată, cinci, zece, douăzeci de trăsnete se abătură asupra junglei, urmate de tunete ce bubuiau atât de prelung, că părea unul singur, şi veni o trombă - "învârtelniţa", cum îi spun localnicii - ce luă pe sus cât ai clipi din ochi întreaga tabără. În vreme ce soldaţii se descurcau care cum puteau, Colonelul Hoffmann şi Primul Magistrat, călăuziţi de Doctorul Peralta, se îndreptară spre munte, unde dimineaţă zăriseră gura neagră a unei grote. Ajunseră la destinaţie alunecând, împiedicându‑se, uzi leoarcă, tremurând, luminându‑şi calea cu lanterne cu baterii.

O zburătăcire speriată de lilieci, ce se liniştiră în curând, şi simţiră realitatea adăpostului cu pereţi umezi, boltă argiloasă, împodobită cu stalactite, unde ploaia se făcea simţită doar ca vuietul unei îndepărtate cascade. Era însă frig; răceală de piatră întunecoasă, pe care micile răni ale muntelui sângerau încet. Primul Magistrat, aşezat pe un poncho, avea o nestăpânită poftă de băutură. (Nevoie răscolită în pântece, în măruntaie, ce te face să‑ţi simţi trupul golit, fără viscere, contractat de o neostoită nelinişte ce urcă spre gâtlej, spre gură, trezeşte memoria buzelor şi mirosul...) Înţelegând ce se întâmplă (repetat semnal cu degetul mare la ureche), doctorul Peralta adoptă o figură ştrengărească şi, apucând servieta Hermès, declară că el, de teama unor posibile guturaiuri în timpul campaniei, luase cu el nişte rachiu de care - de ce să nege? - era mare amator. "Toată lumea ştie că tu eşti stareţul Santei Inés", a spus Colonelul Hoffmann, descheindu‑şi mantaua, însufleţit de o neaşteptată veselie. Şi, alăturându‑se rugăminţilor secretarului, l‑a convins pe Primul Magistrat să guste din licoare ca să‑şi păzească sănătatea - acum mai preţioasă ca niciodată - de primejdiile vremii rele. "De data asta", a spus Primul Magistrat, ducând la gură primul flacon, a cărui învelitoare de piele de porc, groasă şi poroasă, îi mirosi dintr‑odată ca magazinul din Paris unde Ofelia îşi cumpăra şeile, hamurile, frâiele şi căpeţelele de jocheu. "Nu vă opriţi, domnule Preşedinte; vă face bine; într‑o zi ca asta... şi zi de victorie, încă." "Zi glorioasă, într‑adevăr", a întărit Doctorul Peralta. De afară îi răspunse un tunet ce le întărea, aici înăuntru, plăcuta senzaţie de siguranţă. Licoarea tare, băută în grotă, îşi împletea aroma de trestie-de-zahăr, aromă vegetală, cu umezeala şi mireasma pământului, a muşchiului, într‑o îndepărtată evocare a clasicelor crame, unde mustul doarme sub bolţi adânci. Cu sufletul uşurat, Primul Magistrat şi‑a adus aminte de un text clasic, citat de el în glumă la un Consiliu de Miniştri - unde se fălea mult cu cât e de citit, amintindu‑şi versuri, sentinţe la obiect, maxime potrivite -, cu prilejul unui scandal politic în care era amestecată armata: "Suflaţi vânturi până vă veţi sparge obrajii. Şi voi, fulgere, vii ca ideile, prevestitoare ale trăsnetului ce doboară stejarul, veniţi să‑mi aprindeţi capul acoperit de nea..." La care Doctorul Peralta, mai mult zorrillesc^[iv] decât shakespearian, răspundea cu scânteieri din Pumnalul gotului, atât de des rostite pe scena Naţionalului nostru de tragedianul spaniol Ricardo Calvo, a cărui dicţie, prea literară, Peralta o maimuţărea în mod comic:

Ce furtună ne pândeşte!

Doamne, ce noapte de groază!

Oare‑i orb groaznicul glas,

fulgerarea ce sclipeşte

când mânios goneşte vântul

şi zarea se prăbuşeşte?...

Servieta cu flacoane a fost deschisă din nou pentru a cinsti "groaznicul glas" din vers şi pe cel ce, cu groaznic glas, îl răcnise. Şi destul de încălzit, cu tunica niţel descheiată, Colonelul Hoffmann a început să facă o retrospectivă a campaniei: până ieri, mici ciocniri armate, încăierări, focuri izolate, ambuscade de patrule; de partea noastră, cea mai gravă pierdere: trenul aruncat în aer la ieşirea din tunelul Roquero, cu cai, vehicule pierdute, şaptesprezece morţi şi cincizeci şi doi de oameni scoşi din luptă, cu răni mai mult sau mai puţin grave. Dar inamicul - a îndreptat lumina lanternei spre o hartă pusă pe găinaţul de liliac vălurit ce acoperea solul - se retrăsese mereu spre Río Verde, fără intenţia de a lupta. Astăzi, în schimb, avusese loc o mare înfruntare, o adevărată bătălie, aşa cum se văzuse doar în timpul Războaielor de Independenţă. Desigur că fusese necesară o pregătire foarte atentă. Inamicul primise numeroase ajutoare în oameni, cai, vite, saci cu porumb, informaţii transmise din sat în sat, cu o uimitoare repeziciune, de către împuţiţii ăştia de munteni, mereu gata să sprijine răzmeriţe şi lovituri de stat. Conflictul nu data de ieri, de azi. De o jumătate de veac muntenii ăştia ne puneau răbdarea la încercare cu marşurile lor spre Capitală şi şefii lor, care, ajunşi la Palatul Prezidenţial, descopereau cu uimire cum funcţionează maşinile de gătit cu gaz şi instalaţiile sanitare, robinetul de apă caldă şi telefonul dintr‑o cameră în alta. De aceea, înainte de luptă fusese necesar să se organizeze o vastă operaţiune de curăţire: incendierea caselor şi a satelor, împuşcarea pe loc a oricărui suspect, scurte rafale la baluri, la aniversări şi botezuri, tot atâtea pretexte pentru a face propagandă cu jumătate de gură, a răspândi zvonuri şi a pune la cale răzmeriţe, ca să nu mai vorbim de unele priveghiuri, unde, printr‑un nemaipomenit miracol, în coşciug nu era niciun mort. "Dar la Santo Tomás del Ancón te‑ai cam întrecut", zise Primul Magistrat. Trist, foarte trist, fără îndoială, dar războiul nu se face cu mănuşi albe şi nici stând prea mult pe gânduri. Trebuie să ţinem seama tot timpul de cele două principii incontestabile ale lui Moltke^[v]: "Cel mai bun lucru care se poate face într‑un război este să‑l sfârşeşti curând... Pentru a‑l sfârşi repede sunt bune toate mijloacele, fără a le excepta nici pe cele mai condamnabile." Într‑un text fundamental, publicat în 1902 de Marele Stat-Major German, se spunea: "Un război purtat în mod energic nu poate fi îndreptat doar spre distrugerea combatanţilor, ci şi a resurselor lor materiale şi morale. Aspectele umanitare pot fi avute în vedere numai dacă nu afectează obiectivele războiului." În plus, von Schlieffen^[vi] spusese că... "Nu mă mai bate la cap cu clasicii tăi nemţi", a spus Primul Magistrat. Von Schlieffen ar fi vrut ca luptele să fie conduse pe hărţi, ca pe o tablă de şah, de la distanţă, prin legături telefonice, cu automobile şi motociclete. Da' în împuţitele astea de ţări fără şosele, cu atâta junglă, mlaştini şi munţi, legăturile se puteau stabili doar călare pe măgari sau catâri - nici caii nu pătrundeau prin unele locuri -, dacă nu chiar prin mesageri care să ştie să alerge şi să se furişeze asemenea curierilor lui Atahualpa^[vii]. Aceste bătălii ideale, purtate cu ajutorul ocheanului şi binoclului, cu hărţi împărţite în careuri şi aparate de precizie, te făceau să visezi, bineînţeles, la generali cu mustăţi à la Kaiser şi sticla de coniac la îndemână, prea puţin amatori - deşi existau şi excepţii - să se arunce sub ploaia de gloanţe şi în lupta corp la corp... Luptele noastre, în schimb, trebuiau purtate - ca azi - cu snagă în boaşe, uitând teoriile învăţate la Academiile Militare. Şi erau mai de preţ aici bătrânii artilerişti cu sistemul lor de "trei palme în sus şi două la dreapta, un deget şi jumătate corecţia tirului", în stare să încarce un tun şi cu piuliţele vivandierelor, decât noii locotenenţi putrezi de algebră şi balistică păsărească, pe care subalternii nu le înţelegeau, având nevoie să calculeze în carneţel traiectoria unui obuz care până la urmă cădea întotdeauna mai încoace sau mai încolo de ţintă. "În America Latină, cu toată artileria, mitralierele şi restul bucătăriei moderne cumpărate de la yankei, natura ne obligă să ne batem tot ca pe vremea Războaielor Punice", zicea Primul Magistrat. "Dacă am avea elefanţi, i‑am pune să treacă Anzii." "Cu toate astea, von Schlieffen..." "Von Schlieffen al tău îşi bazează întreaga strategie militară pe bătălia de la Cannae^[viii], câştigată de Hannibal." Şi Demnitarul, care condusese operaţiunile din timpul zilei, îi ului pe ceilalţi dezvăluindu‑le - sau poate vrând să‑i facă să creadă... - că se călăuzise după Comentariile lui Iulius Cezar în organizarea înfruntării. Trei corpuri de infanterie în centru; două în ofensivă, cel de‑al treilea, în rezervă, în tranşee. Două corpuri de cavalerie: la dreapta, cel al lui Hoffmann, la stânga, al său. Obiectiv: ruperea flancurilor inamicului, îngrămădirea într‑un punct, încercuirea lui în aşa fel încât ariergarda să devină ineficientă şi împiedicarea retragerii sale spre râu. Văzându‑se aproape încercuit, Ataúlfo Galván se refugiase pe celălalt mal, lăsându‑i aici pe cei doi îngeri păzitori ai somnului său, Misia Olalla şi Jacinta la Negra, care, la ceasul acesta, trebuie să fi trecut prin prohaburile a peste jumătate de batalion de Husari ai Patriei, ce defilaseră printre coapsele lor în rând, câte unul, până la ultimul. În realitate, bătălia fusese cea purtată de Cezar contra lui Ariovist^[ix], începând cu infanteria care îi freca pe bieţii indieni şi negri, prost înarmaţi, ce se alăturaseră revoluţionarilor - pentru Cezar erau veneţi, marcomani, heruli, tribohi..., iar pentru noi, guahibos, guachinangos, bochos, mandingas^[x] -, până când, văzându‑şi oamenii zdrobiţi, şeful lor trecu Río Verde. Ataúlfo Galván ni se părea la fel ca Ariovist, care fugise lăsându‑le pe un mal al Rinului pe cele două vivandiere ale sale, una din Suebia şi cealaltă din Noricum. Şi să nu uităm că şi Cezar a avut de luptat cu acei andes^[xi], care nu ştiu de ce mi se pare că seamănă cu împuţiţii noştri de andini. "Oh! Câte ştiţi, domnule preşedinte!" a exclamat Doctorul Peralta, uimit de atâtea cunoştinţe în materie de războaie antice. "Eu ştiu doar că astăzi l‑am buşit pe Ariovistul Galván", a spus Hoffmann, niţel jignit că Primul Magistrat nu‑i preţuia prea mult pe Moltke şi von Schlieffen... Îşi trecură din nou flacoanele din mână în mână. Din când în când, strălucirea unui fulger se furişa prin gura peşterii. Preşedintele îşi aminti de plictisitoarea operă văzută la New York, unde, într‑unul din tablouri, apărea o grotă misterioasă, pierdută în adâncul pământului, cu bolţi înverzite de scânteieri fosforescente. Colonelul Hoffmann, înzestrat cu o voce puternică, care‑l făcea să‑şi închipuie că e Heldentenor^[xii], amintind de grotele lui Mime şi Alberich, încercă să cânte câteva acorduri wagneriene, pronunţând cuvintele afectat, într‑o germană din gâtlej, fără să nimerească însă textul adevărat care însoţea laitmotivul din Siegfried. Necăjit de lipsa de memorie, pusă pe seama băuturii, apucă un bolovan şi‑l azvârli spre fundul peşterii. Sunetul ce‑i răspunse nu fu însă zgomotul pietrei lovind piatra, nici al pietrei căzute pe pământ sau în apă, ci acela al unui vas de lut lovit în pântece, spart în bucăţi. Militarul ridică lanterna. Deasupra unor cioburi de pământ se înălţa, acolo, în fund, o oribilă arhitectură umană - de‑abia de mai rămăsese umană - din oase înfăşurate în pânză ruptă, piele uscată, găurită, roasă, ce purta un craniu împodobit cu o panglică brodată; un craniu cu orbite goale, având o expresie îngrozitoare, cu o scobitură de nas furios, deşi inexistent, şi o enormă gură crenelată de dinţi galbeni, împietriţi parcă pentru veşnicie într‑un neauzit urlet, încununând mizeria unor falange risipite, a unor coaste împrăştiate şi a unor tibii încrucişate, de care mai atârnau încă nişte sandale milenare - şi totuşi, parcă noi, datorită sforii colorate: roşu, negru, galben. Părea un imens făt descărnat, ce străbătuse toate etapele evoluţiei, maturitatea, decrepitudinea şi moartea - reîntors la condiţia fetală prin scurgerea timpului -, aşezat aici, mult mai încolo, mult mai încoace de propria sa moarte, ceva ce de‑abia mai e ceva, ruina unei anatomii care priveşte prin două găuri, de sub o coamă greţoasă, căzând în şuviţe prăfuite de‑o parte şi de alta a obrajilor uscaţi. Şi acest monarh, judecător, mare preot sau şef militar îi privea iritat de pe soclul vârstei de veacuri nenumărate pe cei ce spărseseră ultimul său acoperământ de lut. Alte şase urne mari se înşirau în dreapta şi‑n stânga, de‑a lungul pereţilor lucinzi de apa ce se filtra prin munte. Adunând câteva pietre, Hoffmann le sparse una după alta. Şi apărură şase mumii, pe vine, cu humerusurile încrucişate - mai mult sau mai puţin jupuite de piele, cu femururi sau falange mai mult sau mai puţin întregi, găurile negre ale chipurilor mai mult sau mai puţin acuzatoare -, întrunite într‑un înfricoşător conclav pângărit, într‑un Tribunal al Profanărilor. "Ptiu, ptiu, drace! Piei, diavole!" strigară toţi trei, într‑un vârtej de lilieci ce se azvârleau roată peste capetele lor. Urmăriţi încă de viziunea rămasă în spate, ieşiră în noapte, sub ploaie, îndreptându‑se spre tabără, unde corturile trântite pluteau în apa clisoasă. Înfăşurându‑se în ele - deşi erau ude -, s‑au aşezat la picioarele unui pom gros, aşteptând primii zori. Şi cum frigul strângea, au fost golite ultimele flacoane din servieta Hermès. Revenind la surprinzătoarea seninătate regăsită întotdeauna când bea mult, Primul Magistrat l‑a însărcinat pe secretarul său să redacteze un raport către Academia de Ştiinţe a Naţiunii cu privire la descoperirea mumiilor, cuprinzând coordonatele grotei, poziţia intrării în raport cu răsăritul soarelui, aşezarea exactă a urnelor etc., aşa cum procedau, în prezent, arheologii. Pe de altă parte, mumia principală, cea din mijloc, avea să fie donată Muzeului Trocadero din Paris, unde urma să dea foarte bine într‑o vitrină, pe un soclu de lemn, cu o placă de aramă: Civilisation Précolombienne. Culture de Río Verde etc., etc. În privinţa vechimii, o să vadă experţii de acolo, mai prudenţi decât ai noştri, prea înclinaţi în a dori să demonstreze, de fiecare dată când găseau vreo toartă de ulcior vechi, vreo amuletă de argilă că acestea dovedeau o tehnică a olăritului mai înaintată decât cele mai vechi vestigii din Egipt sau Sumer... Dar, oricum, cu cât vor fi mai multe secole pe placă, cu atât mai mare va fi prestigiul ţării, posesoarea unor vestigii ce se puteau compara, în vechime, cu cele găsite în Mexic sau Peru, ale căror piramide, temple şi necropole reprezentau un soi de blazon al civilizaţiilor noastre, demonstrând că nu avem nimic de lume nouă, pentru că în această Lume Nouă împăraţii noştri purtau scânteietoare coroane de aur, pietre preţioase şi pene de quetzal^[xiii] în vremea când presupuşii strămoşi ai Colonelului Hoffmann rătăceau prin pădurile negre, îmbrăcaţi în piei de urs, cu coarne de vite pe cap, iar francezii nu ajunseseră decât să înalţe nişte menhire - bolovani lipsiţi de graţie şi artă - pe coastele Bretaniei, pe când Poarta Soarelui din Tihahuanacu^[xiv] era deja veche.

---

[i] Ruana, un fel de poncho folosit în zonele muntoase ale Americii de Sud (sp.).

[ii] Arbori tropicali (sp.).

[iii] Carne de vită la conservă (engl.).

[iv] Adjectiv derivat de la numele lui José Zorrilla y Moral (1817-1893), poet şi dramaturg romantic, autor a numeroase poeme şi drame, printre care şi El puñal del godo (Pumnalul gotului), din care provin versurile de mai sus.

[v] Helmuth Moltke (1800-1891), feldmareşal, teoretician şi istoric militar german, colaborator apropiat al lui Bismarck.

[vi] Alfred Schlieffen (1883-1913), general şi teoretician militar german.

[vii] Juan Santos Atahualpa (cca 1710 - cca 1756), conducător al unei răscoale împotriva dominaţiei spaniole în Peru.

[viii] Aşezare în sud-estul Italiei, în Apulia. Bătălia a avut loc în anul 216 î.H., în timpul celui de Al Doilea Război Punic, şi s-a încheiat cu o strălucită victorie împotriva romanilor.

[ix] Ariovist (cca 71-58 î.H.), conducător al suebilor, a fost înfrânt de Cezar în anul 58 î.H. şi izgonit din Galia.

[x] Triburi indiene şi africane din America Latină.

[xi] Unul dintre popoarele învinse de Iulius Cezar în campaniile sale.

[xii] Tenor eroic, ales cu predilecţie pentru roluri din operele wagneriene (germ.).

[xiii] Pasăre tropicală viu colorată, considerată sacră de mayaşi.

[xiv] Tihahuanacu, sau Tiahuanaco, aşezare în Bolivia unde se află vestigiile unei civilizaţii precolumbiene.