vineri, 29 octombrie 2021

Bureţi de fag

 

Mihai Duţescu
Bureţi de fag
Editura Trei, 2021




***
Intro

Mihai Duţescu (născut în 1979, la Alexandria) este arhitect, lector la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti. În urma câştigării concursului de debut organizat de editura Cartea Românească, publică în 2010 volumul de poezie şi toată bucuria acelor ani trişti, recompensat cu mai multe premii şi nominalizări, printre care şi Premiul "Mihai Eminescu". În 2014 revine cu franceza un avantaj (poezie, Pandora M) şi Uranus Park (roman, Polirom), o ficţiune realistă despre jungla imobiliară a Bucureştiului de la începutul anilor 2000, pentru care primeşte premiul "Tânărul prozator al anului" în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Este prezent cu eseuri, proză şi poezie în diferite antologii din ţară şi din străinătate.
*
"Talentul lui Duţescu e de a da pe faţă lucrurile inconfortabile, de a le spune clar şi pe bune. Într-o literatură fascinată de marginali şi rataţi, el vorbeşte cu simpatie despre oameni aflaţi în plin proces de ascensiune socială. Pe scurt, despre parveniţi - un subiect la care lumea bună strâmbă vinovat din nas, chit că parvenitismul e adevărul de profunzime al unei societăţi ajunse de curând la prosperitate. Mai mult, la fel de tabu e şi opinia că în comunism a fost bine, deşi e împărtăşită de larga majoritate a celor trecuţi prin vechiul regim.

În Bureţi de fag, Mihai Duţescu are curajul să asume şi să dea pe post aceste curente de opinie omniprezente, dar reprimate public, sub pretextul poveştii de viaţă a unui băiat născut prin anii '50 în Teleorman şi ajuns inginer la Bucureşti. El şi soţia lui fac parte din acea tipologie a cadrelor medii cu aspiraţii burgheze, raportându-se la comunism într-un mod mai degrabă benign, specific multora din generaţia lor: sunt oportunişti la nevoie, iar în rest rămân indiferenţi. Micul lor arivism este bazat pe convingerea că sistemul nu e chiar greşit, că măcar are o idee valabilă de echitate şi meritocraţie, câtă vreme i-a scos dintre ţărani, i-a şcolit gratis, le-a dat o casă şi i-a băgat între domnii de la oraş. În ce mă priveşte, am certitudinea că în sfârşit am dat peste cartea aia ALTFEL despre comunism, cu o perspectivă de bun-simţ, fără volute pioase sau chestionări tragice - motiv pentru care o recomand în special celor care vor să-şi facă o idee despre cum gândeau şi se purtau oamenii moralmente OK din România de atunci." (Adrian Schiop)

"Poate ca asta însemna iubirea, în cazul lui: să fii în permanenţă un pic în afara acestei lumi, dar seara, când deschizi uşa casei, după o zi-lumină, să revii deodată în lume, în acel univers previzibil, stabil - să intri pe uşă şi să te întâmpine ea, aceeaşi dintotdeauna, cea care ţi-a luminat primii ani de libertate reală, adolescenţa ta superbă, ceţoasă dintr-un oraş provincial şi ceţos - cu voi doi îmbrăţişaţi lângă un stăvilar alb, sub sălcii, privind barjele care alunecă leneş pe Dunăre - undeva în superbii ani '70, în aburii provinciali şi ceţoşi ai Republicii, în cea mai bună dintre lumile posibile."

Fragment
1.

Deşi trecuse destul timp de la moartea lui taică-su, în fiecare an, prin ianuarie, pe Radu îl apuca mai rău ca oricând şi-l ţinea toată luna.

La început, până la pomana de patruzeci de zile, îl visa mereu. Îl visa viu şi în situaţii normale: mergeau să adune prune împreună, storceau struguri, puneau putina cu varză la murat pentru iarnă. Îl visase odată că a venit să-l vadă la internat la liceu şi i-a adus un pui fript, dar asta nu se întâmplase - în patru ani de liceu, nu venise nimeni din familie pe la el. Pe atunci, bătrânul lucra pe şantier la nişte hoteluri de pe litoral şi ajungea rar acasă; cât despre maică-sa, nici gând, că nu-i ardea ei să se ţie de vizite. Asta, fiindcă nu prea le păsase de soarta lui. Intrase acolo, destul! De-acum, ce puteau să-i mai facă? Câţi de la ei din Şotânga intrau la liceu? Doi-trei, şi se întorceau în sat de parcă i-ar fi lovit careva în moalele capului: "Unde până mai deunăzi Dode al lui Guluş se juca cu fi-tu pe ruscă, are pretenţia să-i zici Voinescu acuma. Voinescu Gheorghe, secretar la Consiliu, la Sfat."

La Radu nu era cazul, pentru că după liceu a plecat la facultate - lucru încă şi mai de neînţeles pentru bătrânii săi părinţi, care însă, paradoxal, de data asta aveau să-i poarte de grijă mai mult ca înainte. Poate scăpaseră şi ei de alte cheltuieli, că le venea parcă mai uşor acum. Aşa că-i trimiteau câteodată pachet prin diverşi inşi care aveau drum la Bucureşti şi ştiau să ajungă şi la el în Regie; îi puneau şosete noi, chiloţi, o sticlă de vin, cozonac.
- Mă, flăcăilor, care e aicea la voi inginerul Ducu de la Şotânga de peste Olt?
- Deocamdată nu e niciun inginer aici, nene. Suntem cu toţii studenţi! venea răspunsul.
- Hai mă, taică, chemaţi-l să-şi ieie sacoşa, că nu stau toată ziua pe drumuri...

Aşa îi plăcea lui Ducu - Radu - Răducu să-şi amintească anii aceia şi aşa îi plăcea să povestească, chiar dacă lucrurile stătuseră niţel altfel: careva de la ei din sat muncea în Bucureşti, iar în vreo duminică, dacă îl prindeau pe-acasă, ăia bătrâni îi dădeau adresa şi omul mergea la sigur. Ba într-o dimineaţă se pomenise chiar cu maică-sa, venită la spital la o rudă. A trecut şi pe la el - şi l-a făcut de râs, cu baibaracul şi broboada ei groasă în miez de vară. "Pupa-i-aş eu tălpile alea, cum doarme... Mânca-l-ar mama, cu tălpoanţele lui!" ar fi chiuit femeia, iar Radu s-a trezit şi, odată cu el, şi colegii de cameră, buimaci - doi băieţi din Sibiu de care lui i s-a făcut atunci foarte ruşine. Îl recunoscuse după tălpile uriaşe care-i ieşeau de sub cearşaf şi era bucuroasă: plecată de-acasă de cu noapte, nimerise adresa şi-şi vedea şi ea băiatul la facultate.

Bătrânul nu ajunsese în Bucureşti, însă îl sprijinise pe Radu atât cât putuse - nu doar cu bani şi, deseori, chiar în ciuda cârcotelilor neveste-sii. Iar Radu, ca o compensare, când s-a văzut el însuşi cu bani, familie şi copil, a rupt, cum se spune, chiar de la gura propriului copil pentru a le face părinţilor săi bătrâneţea un pic mai uşoară. În fiecare lună, o parte din salariu se ducea pe medicamente, benzină, plătit oameni să sape, să are, să arăcească, să-i mai ajute cu via; plătit cărbuni iarna, plătit butelie, curent. Asta, dincolo de mofturile maică-sii - închis marchiza cu cornier, făcut hambar nou, făcut gard, porţi - care costaseră destul. Invidioşi, cei din neam cu ei veneau tot mai rar să-i vadă, în special acum când, bătrâni fiind, ar fi avut poate nevoie mai mult. Sau nu chiar rar, dar se pomeneau cu vreunii că le bat în poartă doar când aveau un scop clar. Un benificiu, cum îi bodogănea maică-sa. Spre exemplu, o cumnată mai tânără şi mai în putere, care era vânzătoare la o prăvălie în satul vecin, îi vizita întotdeauna după ce se făcea vinul. Venea ea singură la început, o dată, după care, gata - din când în când, le trimitea direct damigeana prin şoferul de pe maşina de pâine, ca să i-o umple. Să fie pentru Ristică, bărbată-su, aşa zicea, că toată ziua munceşte! Alţii veneau când se făceau mieii buni de tăiat sau când ieşeau puii - cine ştie, poate pică ceva.

Şi lui Radu îi era greu. În primul rând din pricina banilor, că avea copil mare şi cheltuieli pe măsură, dar şi a distanţei. De la Bucureşti la Şotânga erau aproape două sute de kilometri şi, de multe ori, mai ales în ultimii ani de viaţă ai maică-sii, făcuse drumul ăsta dus-întors cel puţin o dată pe săptămână, când se nimerise, dar mai ales noaptea, pentru că-n timpul zilei avea şi el condică, şefi... Şi de obicei noaptea primea telefon:
- Alo! Alo! Ducule, tu eşti, maică?
- Alo... Da...
- Maică, sunt Caterina... Vino cât poţi de repede, că-i ţinem lumânările lu' mămică-ta. Vino, mamă, dacă vrei s-o mai prinzi în viaţă!

Şi uite-aşa, din două vorbe, îl puneau pe drumuri. Îşi dădea cu un pic de apă pe faţă, se îmbrăca şi sărea în maşină. Când ajungea, dărâmat de oboseală, le găsea vesele, dând în bobi şi mirosind a ţuică.
- Bine, măi, mamă!
- Eh, mă simţ mai bine acu' că venişi...

I se făcea şi ei dor de băiat şi deodată parcă o apucau palpitaţiile şi i se punea aşa, ca o gheară în piept, care o astupa şi-o lăsa fără aer... Murise nea Sică şi rămăsese singură şi bolnavă; o mai îngrijea vecina asta, Caterina, care avea şi telefon acasă.

Cu taică-su a fost însă altfel.

Omul ăsta fusese un bărbat frumos în tinereţe, suplu, înalt, cu ochii albaştri şi părul negru, şi nu atât bun la suflet, cât mai degrabă demn şi corect. Un bărbat care toată viaţa şi-a văzut de treaba lui, chiar dacă un pic prea temperamental când venea vorba de lucruri care îi atacau mândria şi bunele intenţii. Era renumit că în tinereţe bătuse paisprezece rudari, el şi cu un tovarăş de-al său, Ilie al Doţii. Plecaseră cu caii pe izlaz şi rămăseseră să doarmă în câmp; era o noapte de vară, undeva pe malul Oltului, priponiseră caii şi făcuseră un foc în care aruncau dovleci la copt, când dintr-odată s-au pomenit înconjuraţi de rudari, că ăla e izlazul lor, că ce caută acolo... că-i omoară şi le iau caii: i-a tocat cu Ilie pe toţi paisprezece. I-au mărunţit cu ciomegele - "Aveam o bâzdoacă de păducel... când am văzut că le dau la cap şi ei tot nu cade, futu-i în cur pe mă-sa, am început să-i ard la ţurloaie... Ştii cum cădea? Palangă! Unu' după altu'... ca aracii cădea!" Altă dată, îl nenorocise în bătaie pe preşedintele CAP şi pe aghiotantul ăluia, când au dat năvală în curte să-i ia vitele pentru colectivizare. I-a plesnit peste bot cu coada furcii, iar pe ăla, bocciul ăla, l-a înţepat şi-n cur de câteva ori, de l-a dăulat şi-a zăcut după aia două săptămâni în spital. Amintiri care bătrânului încă îi gâdilau orgoliul şi-l făceau să pară că e "cineva" în ochii celorlalţi, îndeosebi fiindcă după acel episod bocciul "o lua pe la capul satului" îndată ce-l vedea, ocolea câţiva kilometri, şi el, şi neamurile lui de aghiotant prost şi beţiv - poveşti pe care le amesteca cu alte isprăvi din tinereţe, când înţepenise de frig o noapte întreagă, iarna, cocoţat într-un stejar în pădure, cu o haită de lupi dând târcoale la baza copacului, ori cu întâmplări din război, fiindcă luptase de la Stalingrad până în Munţii Tatra şi scăpase înot de la Cotul Donului - sergent artilerist, decorat cu Virtutea Militară cu spade. De aceea, când l-a lovit bătrâneţea, a suferit mai mult de ciudă şi sânge rău decât de boală şi de alte cele, văzându-se pe zi ce trece tot mai neputincios. Însă boala a scobit în el şi-n numai câteva luni l-a pus la pământ.

Deja de prin vară Ducu o auzea pe maică-sa văitându-se de bătrân: că nu-i mai dă-n gând, că parcă nu se mai îndeamnă la muncă la fel ca-n alţi ani, că fumează şi se moşmondeşte toată ziua, în loc să adune poame şi să puie de ţuică. Că-i zici vorbă şi el doar se răsteşte la om - şi degeaba, tot nu face ce-i zici. Cu toate astea, lui Ducu nu i se păruse schimbat; din contră, îl găsea mereu muncind cot la cot cu alţii mai tineri. Odată, când tocmai primiseră grâul şi trebuiau să-l bage în hambar, bătrânul căra sacii de unul singur şi, privindu-l, băiatul amesteca o senzaţie de mândrie cu milă. Ar fi vrut să pună mâna şi el să ajute, dar de câţiva ani suferea de nişte probleme la coloană, rămânea înţepenit şi nu putea să mai ridice de jos nici măcar un bănicior de porumb. Aşa că încerca să compenseze vizitându-şi părinţii mai des şi plătindu-le oameni să-i uşureze cu munca. Numai că n-aveai cu cine să te înţelegi; taică-su voia să arate că e încă-n putere - că, în ciuda bombănelilor muierii, uite, saltă sacul de grâu în spinare şi-l deşartă fără ajutor de la nimenea! "La ce mai aduci oameni, să-ţi cheltui banii?!" - aşa-l visa Radu, mult timp după ce a murit, un pic arţăgos şi robotind toată ziua prin curte. Mai târziu, toamna, la struguri, la fel: chiar dacă umbla înfăşurat cu un brâu din blană de oaie, că-l dureau şalele şi de-abia putea să mai meargă, se înhăma să ia coşul plin, îl azvârlea pe umăr şi, şontâc-şontâc, se încăpăţâna să-l ducă la teasc. Ca să nu mai vorbim despre treburile de zi cu zi, dat la animale, tăiat lemne de foc, cărat vreun ceaun din şopron, o damigeană sau vreo bidoană de murături. Făcea toate astea singur; cine să i le facă, dacă pe băiat îl avea inginer la Bucureşti şi venea pe la ei doar când îi dădeau ăia liber de-acolo? Şi creştea în fiecare an şi-o groază de păsări, şi creştea întotdeauna şi porc. Atâta doar că-n anul în care a murit i-a fost dat să rămână şi fără porc de Crăciun, şi să ajungă şi de batjocura lui Ristică, frate-su de la Plăviceni.
"Nu taică, nu ne-a lăsat nimica. Sânge pe bătătură, atât..." Aşa i-a zis băiatului, că-l sunaseră să vină urgent.

Când a ajuns, Ducu l-a găsit întins pe pat şi înfăşurat într-un iorgan de lână, gemând: el, om bătrân, nu se aşteptase la aşa ceva de la fratele lui. "Dacă anu' ăsta nu mai luarăm purcel, am zis că ce-o fi?! I l-om creşte atuncea p-al lui, că ne-o lăsa şi nouă măcar să gustăm dacă-l taie...! Că oricum el mai taie unul la primăvară. Dă pe la lume prin sat ca să-i crească şi taie... Aşa că ne pomenirăm deunăzi cu Ristică... să-l fi văzut! Cu maşină, cu măcelar... ni l-a scos din coşare şi l-a tăiat numaidecât în mijlocul bătăturii, de n-a mai rămas nimic după el! Doar sânge-n bătătură, cum zise tac-tu. Măcar o ureche de poftă să ne fi lăsat!" - asta era relatarea maică-sii. Ea ştia să le potrivească mai frumos decât ăla bătrân, care doar rămăsese cu un nod în gât şi-i ţuruiau lacrimile.

De fapt, pe Radu îl sunaseră să vină fiindcă nea Sică vomita de câteva zile - "De supărare vomită!" i-a zis maică-sa când s-au văzut, dar până la urmă, din vorbă-n vorbă, s-a scăpat şi i-a povestit ce păţise. Că, într-adevăr, de supărare, bătrânul plecase prin zăpadă până-n pădure, trei kilometri pe jos, să adune bureţi de fag. Era chiar în ziua de Crăciun şi ei se pomeniseră că n-au ce pune pe masă, dacă omul ăla cu care erau rudă de sânge nu le lăsase nimic din porc. L-a luat el pe tot, bucăţit, ambalat în saci de ţiplă, l-a încărcat în portbagaj şi dus a fost.

Adevărul e că prin primăvară Ducu îi anunţase că nu mai vrea porc, să nu se bazeze pe el - în sensul că n-o să mai contribuie cu bani, ca în alţi ani. Zisese că poate ia de la socră-su, de unde lua şi ied, şi curcan de Paşti, vin, mălai, ouă, dovleci şi ce mai aveau ăia prin curte pe-acolo. Aşa că lui taică-su nu-i mai dăduse mâna să cumpere purcel, doar pentru ei doi. Mai ales că Ristică îi propusese să-l crească pe-al lui... E drept, îi trimitea uruială, codri de pâine, porumb; mai dădea şi la păsări din alea, îi convenea. În plus, se simţise mai rău ca oricând în acel an - desigur, nu se mai îndemna la muncă la fel ca pe vremuri. Dar nici nu-şi închipuise în viaţa vieţilor lui că dintr-un porc de o sută douăzeci de kile, frate-su n-o să-i lase un pic de şorici, de poftă măcar: cinci kilometri a bătut pe jos până la pădure, în ziua de Crăciun...! Bureţii ăia i-a mâncat singur - i-a fript pe jar şi i-a mâncat cu usturoi, după care a început să vomite.

L-a luat Răducu şi l-a dus la Bucureşti de urgenţă. Era galben, tras la faţă; îl îmbrăcaseră cu nişte dimii groase şi cu izmene pe dedesubt, i-au dat flanelă, cojoc, şi el tot tremura încontinuu. După ce l-a desfăcut pe masa de operaţie, doctorul a ieşit pe hol, l-a chemat pe băiat şi i-a zis că nu mai are rost - ar putea totuşi să-i opereze ulcerul, cum crezuse iniţial, dar nu mai are rost. E cancer, s-a extins peste tot. "Stomacul şi esofagul sunt ţăndări... ficatul, la fel... l-am atins doar un pic şi a ţâşnit din toate părţile. Voiam să vă anunţ că-l închidem la loc. Mai bine semnaţi şi-l luaţi, ca să moară în patul lui."

A murit după două săptămâni, timp în care Radu şi-a băgat concediu fără plată şi a stat cu el la Şotânga. Maică-sa a ţinut-o numai în plânsete şi văicăreli; mai întâi că nu se descurcă singură să-l grijească; apoi, după ce s-a mai liniştit, văzând că băiatul nu pleacă, a început cu ce-o să facă ea dacă îi moare omul şi rămâne părăsită acolo. Deşi lua câte o pungă de medicamente lună de lună de când se ştia, a mai trăit încă şapte ani după nea Sică, iar Ducu a bătut cu ea drumul spitalelor de cel puţin două-trei ori pe an, cu internări prelungite la Alexandria, la Roşiori sau la Bucureşti şi cu plocoane pe la toţi şefii de secţie care voiau s-o externeze.
- Nu prea avem de ce s-o mai ţinem, ocupă un pat degeaba, vă rog să ne înţelegeţi şi pe noi. La vârsta ei ce mai vrea? Că nici măcar aşa bolnavă nu e.
- Da, dar nu prea-i vine să se-ntoarcă acasă... De când a murit tata, îi e greu singură. Zice că e mai bine aicea-n spital, mai schimbă o vorbă cu lumea.

La înmormântarea bătrânului, maică-sa şi-a smuls părul din cap şi a fost nevoie să fie ţinută de câteva rude, să nu sară în groapă după omul ei - că mai bine moare şi ea decât aşa! Ristică şi celelalte neamuri din partea lui n-au mers deloc la cimitir; au plecat imediat după slujba de la biserică fără să zică nimic. Şi-au mai făcut apariţia la pomana de patruzeci de zile, aranjaţi, daţi cu parfum; au venit pe la ora prânzului, direct la masă.

Singur în maşină, pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, după ce l-a îngropat pe taică-su şi i-a lăsat maică-sii cele trebuincioase, Radu a încercat să-şi aducă aminte toate trăsnăile pe care le făcea în copilărie; cele mai stupide şi mai neruşinate momente, orice, numai să reuşească să-şi ţină gândurile negre în frâu şi să nu izbucnească în plâns. Avea însă ochii tulburi când a intrat pe uşă; i-a deschis Angela, care la ora aia îl aştepta trează. "Ai plâns" i-a zis, însă el chiar nu plânsese, doar că luminile farurilor din sens opus îl izbiseră încontinuu peste faţă - şi să conduci aşa două ore nu e uşor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu