sâmbătă, 30 octombrie 2021

Civilizaţii

 

Laurent Binet
Civilizaţii
Editura Pandora M, 2021

Traducere din limba franceză de Claudiu Constantinescu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



***
Intro

Laurent Binet (n. 1972) s-a născut la Paris şi a absolvit studii de literatură modernă la universitatea unde predă în prezent (Paris VIII). Primul său roman, HHhH, roman istoric postmodern despre asasinarea lui Reinhard Heydrich, a câştigat Prix Goncourt du Premier Roman şi a devenit bestseller internaţional. Cel de-al doilea roman al său, La Septième Fonction du langage, roman metaficţional despre Roland Barthes, a câştigat Prix Interralié şi Prix du roman Fnac în 2015. Laurent Binet este şi muzician, fost membru al formaţiei Stalingrad, pentru care şi compunea.

*
Considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi ai generaţiei sale, Laurent Binet şi-a început strălucit cariera câştigând Premiul Goncourt pentru primul său roman. Civilizaţii, cel de-al treilea roman al său, premiat şi primit cu entuziasm atât de public, cât şi de criticii din Hexagon, îi confirmă lui Laurent Binet statutul de scriitor de primă mărime.

Roman electrizant, Civilizaţii ne prezintă o istorie alternativă a lumii moderne, o poveste în care vikingii descoperă America, Cristofor Columb nu se întoarce niciodată în Spania, regele incaş Atahualpa invadează Europa, în timp ce Cervantes este exilat în Cuba. Povestea unei globalizări inversate, aşa cum ar fi putut avea loc în alte condiţii, într-o Europă în care imperiile se confruntă, alianţele se reconfigurează şi religiile sunt opuse.

Romanul lui Laurent Binet, literatură contrafactuală de cea mai pură esenţă, exploatează ipoteza unei răsturnări a istoriei, ce reuşeşte să fie verosimilă şi să dea naştere unei literaturi captivante, ca un joc de strategie.

În jurul anului 1000, fiica lui Erik cel Roşu pune piciorul, alături de vikingii ei, în America Centrală, aducând caii, fierul şi virusurile creatoare de anticorpi. În 1492, Columb nu descoperă America. În 1531, din cauza unui război civil, Atahualpa - Fiul Soarelui - fuge în Cuba, apoi traversează "Marea Ocean" şi, însoţit de 181 de soldaţi, de 37 de cai şi de o pumă uriaşă, cucereşte Europa.

Marele Premiu al Academiei Franceze, ediţia 2019

"Cea mai bună carte a lui Binet de până acum: Civilizaţii este opera unui mare scriitor ajuns la maturitate. Un roman contrafactual încântător." (Daily Telegraph)

"Am vizitat muzeele din Lima şi am fost fascinat de culturile precolumbiene. Apoi am citit cartea lui Jared Diamond, Arme, virusuri şi oţel, şi atunci am înţeles cum poate fi rezolvată problema acestei cărţi, ca într-un joc." (Laurent Binet)

"Ceea ce vrea să ne reamintească Binet este că detaliile de suprafaţă se pot schimba, însă ambiţiile imperiale sunt o constantă a istoriei, oricum ai privi-o." (The Guardian)

"Acest roman aduce în faţa cititorilor săi mari nume ale istoriei şi literaturii, care prind viaţă şi primesc şansa de a juca noi roluri." (Libération)

Fragmente

1. Erik

A fost odată o femeie care se numea Aude Preaînţeleapta, fiica lui Ketill cel cu nasul turtit, şi care era regină. Era văduva lui Olaf cel Alb, rege‑războinic al Irlandei. La moartea soţului ei, a venit în insulele Hebride, iar apoi în Scoţia, unde fiul său, Thorstein cel Roşu, a ajuns la rândul lui rege, după care scoţii l‑au trădat, iar el a pierit într‑o bătălie.

Când a aflat de moartea fiului ei, Aude a luat calea mării cu douăzeci de oameni liberi, pornind spre Islanda, unde a colonizat ţinuturile aflate între râurile Nămiaza şi Şipotul Skraumei.

Cu ea au sosit mai mulţi bărbaţi nobili care fuseseră luaţi prizonieri în expediţiile vikinge către Apus şi care erau socotiţi sclavi.

A fost odată şi un bărbat, Thorvald pe numele lui, care plecase din Norvegia din cauza unui omor, împreună cu fiul său, Erik cel Roşu. Erau fermieri, lucrau pământul. Într‑o zi, Eyjolf Găinaţ, rudă cu un vecin de‑ai lui Erik, a ucis nişte sclavi de‑ai acestuia din urmă, fiindcă provocaseră o alunecare de teren. Erik l‑a ucis atunci pe Eyjolf Găinaţ. Şi l‑a ucis şi pe Harfn Duelistul.

Aşa că a fost izgonit.

El a colonizat Insula Boilor. Şi‑a lăsat bârnele casei la vecinul său, dar când a venit să le ia înapoi, acesta a refuzat să i le mai dea. S‑au bătut şi iarăşi au murit nişte oameni. Erik a fost izgonit din nou de marele sfat din Thorsnes.

Nu mai putea rămâne în Islanda, iar în Norvegia nu se putea întoarce. De aceea a ales să navigheze către ţara pe care o zărise fiul lui Ulf Corbul, într‑o zi când se abătuse din drum înspre vest. Erik a numit acea ţară Groenlanda, zicându‑şi că oamenii şi‑ar dori foarte tare să meargă într‑un loc cu un nume atât de frumos.

S‑a însurat cu Thjodhild, nepoata lui Thörbjorg Piept de Knörr (Ambarcaţiune vikingă cu vele şi vâsle - n.trad.), cu care a avut mai mulţi fii. Dar a mai avut şi o fată, de la o altă femeie. Ea se numea Freydis.

[...]

8. Ţara de la Răsărit

Tunşii, oricât de speriaţi erau, nu conteneau totuşi cu iscoditul. Cine erau acei vizitatori? Le admirau veşmintele, le atingeau urechile şi se pierdeau în tot felul de ipoteze. Prezenţa femeilor îi băga într‑o agitaţie extremă, în special Higuenamota, a cărei simplă apariţie părea a‑i orbi ca lumina soarelui, căci îşi acopereau ochii cu mâinile şi întorceau capul când aceasta trecea pe lângă ei. Au vrut să‑i pună pe umeri un linţoliu din acela urât de‑ale lor, însă ea i‑a refuzat râzând. Prinţesa cubaneză purta drept unic veşmânt brăţările pe care le avea de la mama ei, la încheieturi şi la glezne, şi un colier de aur pe care i‑l dăruise Atahualpa.

Totuşi, văzând că ea îi înţelegea un pic limba, tunsul cu inel, care era mai‑marele lor şi care părea ceva mai rezonabil, a condus‑o într‑o sală unde alţi tunşi zgrepţănau de zor pe nişte dreptunghiuri de pânză înnegrite cu tot felul de semne mărunţele. Ea a recunoscut, fiindcă mai văzuse cândva, foile vorbitoare, păstrate în nişte cutii de piele, de care încăperea era plină până în tavan. Tunsul cu inel a desfăşurat una dintre acele foi, pe care era desenată o hartă ce arăta cam la fel ca cele găsite pe nava străinilor. Higuenamota a înţeles că omul încerca să afle de unde venea ea. El i‑a arătat pe hartă un loc căruia‑i spunea Portugalia. La stânga, nu era decât un mare gol, cu excepţia unei mici insule aflate mult mai jos.

Quizquiz a luat zece oameni ca să facă un tur de recunoaştere prin împrejurimi şi s‑a întors să‑i dea lui Atahualpa raportul: ţinutul era complet devastat. Oraşul părea să fie foarte mare şi bine populat. Locuitorii erau năuci cu toţii. Niciunul nu le dăduse vreo atenţie nou‑veniţilor. Fluviul avea peşti din belşug, iar pământurile, câtă vreme nu se cutremurau, păreau primitoare. Quizquiz aducea, ca probă, un fel de lamă pitică, pe care o găsise pe drum. Pe cer nu văzuseră nicio pasăre.

Nişte nori grei, veniţi dinspre nord, au prins să se deşarte, iar ploaia a stins focurile care încă mai ardeau pe dealuri. Quitonenii au profitat de ospitalitatea tunşilor pentru a se reface după ostenelile traversării mării. Au văzut că băutura cea neagră pe care le‑o serveau gazdele se făcea roşie atunci când era vărsată în cupe translucide, iar minunea aceasta i‑a impresionat nespus.

Când Atahualpa a considerat că oamenii i s‑au odihnit îndeajuns, a hotărât să fie arse, aşa cum era obiceiul, resturile celor mâncate de el de când plecase din Cuba, resturi ce fuseseră păstrate cu evlavie în nişte lăzi. Datina impunea să fie arse şi hainele pe care le purtase, însă situaţia fără precedent în care se găsea fostul suveran al provinciei Chinchansuyu, debarcat într‑un ţinut necunoscut, despre care nu ştia încă ce resurse de bumbac şi lână de alpaca avea (dar era destul de neplăcut impresionat de îmbrăcămintea grosieră a acelor oameni care locuiau totuşi într‑un palat), îl îndemna să amâne această parte a ritualului.

Au fost coborâte lăzile de pe corăbii. Atahualpa s‑a urcat în lectică pentru a asista la ceremonie. Dorise ca aceasta să aibă loc pe malul fluviului, de unde apa se retrăsese în sfârşit. Fastul şi strălucirea obişnuite ale unui astfel de ritual au fost reduse din pricina puţinătăţii mijloacelor de care dispuneau fugarii, dar suveranul decăzut părea a dori cu orice chip să reafirme prerogativele persoanei sale regale, deşi nimeni nu i le contestase vreo clipă. Pentru acea festivitate, îi dăduse Higuenamotei mantia sa din puf de liliac, fiindcă era destul de frig. Prinţesa cubaneză stătea lângă el, la fel ca sora‑soţie, Coya Asarpay, în vreme ce micuţele Cusi Rimay şi Quispe Sisa i se aşezaseră la picioare. Cei trei generali se ţineau băţoşi pe caii lor, cu câte un topor în mână. După mai multe dansuri şi cântece, o femeie aleasă dintre preotesele Soarelui a dat foc primei lăzi în sunet de tamburine. Imediat s‑a ridicat în aer un miros de carne arsă, lucru ce a avut ca efect atragerea locuitorilor din împrejurimi. Erau murdari şi zdrenţăroşi, iar ochii lor holbaţi, aţintiţi asupra lăzilor, păreau să nici nu‑i vadă pe quitoneni. Nimeni n‑ar fi îndrăznit să întrerupă ceremonia fără o poruncă expresă de la Atahualpa - pe care acesta n‑a dat‑o -, dar toţi pândeau reacţiile celor nou sosiţi, care se apropiau de lăzi în cercuri concentrice. Până la urmă, nemairezistând, unul dintre ei şi‑a vârât mâinile în flăcări pentru a scoate un os pe jumătate ros. A fost înşfăcat pe dată de câţiva soldaţi din gardă, pregătiţi să‑i ia gâtul, însă Atahualpa le‑a făcut semn să‑l cruţe. Asta a fost ca un semnal pentru ceilalţi. Quitonenii se uitau uluiţi la acel spectacol animalic. Lăzile erau sparte una după alta, iar locuitorii din Ţara de la Răsărit se băteau, mugind, pe orice găseau înăuntru. Înfulecau rapid tot ce prindeau, apărându‑şi mizerabila pradă cu lovituri de picioare. Mai mult de uimire decât de milă, fără doar şi poate, au fost lăsaţi să termine de mâncat. Odată înghiţit şi ultimul oscior de purcel‑de‑mare, au început să‑şi revină ca după o febră delirantă. Şi‑au ridicat feţele mânjite de grăsime văzându‑i în sfârşit pe vizitatori. Şi au încremenit, la rândul lor.

Mai târziu, scena avea să fie imortalizată într‑un celebru tablou al lui Tiţian: Atahualpa, tânăr, frumos, imperial în demnitatea sa, cu un papagal pe umăr, cu puma ţinută în lesă, încadrat de femeile sale, Higuenamota, purtând o mantie cu reflexii arămii, Coya Asarpay, afişând o figură dezgustată, micuţa‑i soră, Quispe Sisa, înspăimântată de spectacolul primilor răsăriteni pe care îi fusese dat să‑i vadă de aproape, toţi quitonenii încremeniţi în veşmintele lor frumoase, cu culori vii şi motive geometrice, pielea lucioasă a calului negru, pe care stă Ruminahui, şi caii albi, cu coamele în vânt, ai lui Quizquiz şi Chalco Chimac. În mijloc, un răsăritean aşezat pe jos roade un os, cu buzele strânse, în faţa unei preotese îngrozite a Soarelui. Un altul, mai curios, atinge urechile unui nobil incaş impasibil. Iar un altul stă în genunchi, implorând, cu braţele întinse spre cer. În fine, toţi ceilalţi se înclină cu respect în faţa împăratului.

Desigur, Tiţian nu era acolo, ca să asiste la acea scenă, iar lucrurile nu s‑au petrecut chiar aşa.

E adevărat că unul dintre răsăriteni a vrut să atingă urechea unui nobil incaş, numai că, atunci, Atahualpa, fără a se clinti din lectică, le‑a făcut un semn celor din garda sa; soldaţii şi‑au izbit lăncile de scuturi, iar răsăritenii s‑au împrăştiat ca nişte vigonii speriate de tunet.

Ca urmare a acelui episod, vestea sosirii quitonenilor s‑a răspândit în întreg ţinutul. O mulţime de răsăriteni flenduroşi s‑au înghesuit în jurul palatului tunşilor. Quizquiz, din nou, a fost trimis în recunoaştere. Acesta a raportat că intenţiile lor, fără a fi ostile pe faţă, nu erau totuşi foarte prietenoase. Ieşirile au fost limitate atunci la strictul necesar. La urma urmelor, quitonenii stăteau destul de bine, adăpostiţi în spatele acelor ziduri de piatră. Rezerve de băutură neagră aveau din belşug şi oricum nu ştiau unde altundeva să se ducă.

9. Caterina

Zilele treceau, făcându‑se o lună, ori poate două. Quitonenii credeau că vor rămâne acolo până la epuizarea rezervelor. Istoria ne‑a învăţat că, de fapt, puţine evenimente au grijă să se anunţe dinainte, unora dintre ele plăcându‑le chiar să dejoace prevestirile, şi că, până la urmă, cele mai multe se mulţumesc pur şi simplu să se producă.

S‑a întâmplat ca regele acelei ţări să vină la palatul tunşilor. Era însoţit de o tânără femeie blondă, regina lui, şi de o escortă numeroasă, alcătuită din nobili şi soldaţi. Nobilii şi regina erau înveşmântaţi cu o eleganţă pe care quitonenii n‑o întâlniseră la ceilalţi localnici, iar stofele le erau făcute din nişte ţesături care, fără a rivaliza cu ale incaşilor, păreau totuşi dintre cele mai delicate, însă regele, care purta o mantie simplă şi o scufie plată, negre amândouă, la fel ca şi barba, se mulţumea să arboreze în jurul gâtului un lanţ cu zale groase, de care atârna o cruce roşie, montată într‑un inel de aur. Părul blond al reginei îi intriga mai puţin decât barba regelui. Bărbosul cu veşminte negre a discutat mai întâi cu mai‑marele tunşilor, iar quitonenii puteau vedea consideraţia cu care acesta din urmă i se adresa celuilalt, lăsând mâinile în jos şi făcând o mulţime de genuflexiuni, fără a se ridica niciodată pe de‑a‑ntregul (dar fără a‑şi scoate totuşi sandalele).

Apoi regele şi‑a manifestat dorinţa de a sta de vorbă cu Atahualpa.

A spus că‑l cheamă João, la care incaşul s‑a uitat spre Higuenamota, căci numele acela suna un pic ca unele nume taíno.

Deşi regele bărbos a fost şocat de nuditatea prinţesei, n‑a lăsat să se vadă nimic. A spus că domneşte peste ţara Portugalia şi făcea nişte gesturi largi cu braţele, pentru a indica, pare‑se, un vast imperiu, dar conversaţia era greoaie, întrucât Higuenamota nu pricepea decât câteva cuvinte răzleţe. El rostea des cuvântul deus, pe care ea însă nu‑l pricepea. Atahualpa întindea braţele în direcţia vestului, pentru a‑i explica de unde veniseră. João părea complet dezorientat. A mai rostit un cuvânt: Brasil?. Însă interlocutorii săi nu‑l înţelegeau nici pe acesta.

S‑a lăsat tăcerea. Atunci i‑a adresat câteva cuvinte soţiei sale, pe care Higuenamota le‑a înţeles pe jumătate: o întreba unde pot găsi un tălmaci care să vorbească "turca". Regina i‑a răspuns, plină de graţie, că, pentru aceasta, trebuie să aştepte ca fratele ei să se întoarcă victorios din următoarea sa "cruciadă", împotriva unui rege numit Soliman, iar Higuenamota şi‑a dat seama că pe regină o înţelege. Şi aşa, din puţul memoriei sale, au ţâşnit nişte cuvinte pe care le crezuse uitate:
- Hablas castellano?

Regele şi regina s‑au uitat unul la celălalt, stupefiaţi.
Între cele două femei s‑a încins o discuţie plină de însufleţire.
Regina a întrebat dacă au venit din Indii, din Africa sau din Turcia.
Prinţesa i‑a spus că locuia pe o insulă aflată dincolo de locul unde apune soarele.
Regina a spus că are cunoştinţă de o insulă îndepărtată, numită Vera Cruz, unde poporul soţului ei se duce după lemn, dar pe care n‑au străbătut‑o niciodată de la un capăt la altul.
Prinţesa a spus că a văzut nişte străini asemănători portughezilor debarcând pe insula ei, cu ceva vreme în urmă, dar că aceia căutau aur, nu lemn.
Regina şi‑a amintit de un marinar genovez, care voia să arate că pământul e rotund şi pe care bunicii ei, Isabela şi Ferdinand, îl trimiseseră să caute către vest un drum până‑n Indii. Omul nu s‑a întors niciodată şi nimeni, prin urmare, nu s‑a mai încumetat a încerca să treacă de Marea Ocean.
Prinţesa i‑a spus că l‑a cunoscut pe acel marinar când era mică şi că a murit în braţele ei.
Regina a întrebat dacă au venit cumva din Cipango şi dacă au fost trimişi de Marele Han.
Prinţesa i‑a spus că Atahualpa e împăratul Celor Patru Sferturi, fără a pomeni însă de războiul civil pe care l‑a dus împotriva fratelui său şi pe care l‑a pierdut.

Atahualpa şi‑a dat seama că vorbesc despre el, dar nu înţelegea nimic din discuţie.
João părea a înţelege, dar tăcea.
Regina a spus că numele ei e Caterina şi că vine dintr‑o ţară ce se numeşte Castilia.
Micuţa Cusi Rimay a pus mâna pe barba lui João, iar acesta n‑a împiedicat‑o nicicum.
Prinţesa a întrebat cât de mare e ţara în care se află.
Regina a spus că soţul ei domneşte peste regate de dincolo de mări, dar că fratele ei stăpâneşte peste pământuri foarte întinse.
Prinţesa ştia că Spania cuprinde Castilia şi Aragonul.
Regina i‑a vorbit de Italia şi de Roma, unde trăia un mare preot, despre Germania şi principii ei, precum şi despre un îndepărtat Ierusalim, cetatea unui anume Iisus, căzută în mâinile unui popor vrăjmaş.
Prinţesa a întrebat ce cataclism a lovit acest oraş.
Regina i‑a spus că, atunci când pământul s‑a cutremurat, marea şi fluviul s‑au despicat în două şi au aruncat navele în înaltul cerului.

Afară a răsunat un urlet lugubru; nu se putea identifica dacă era vorba de un om sau de un animal.
Atunci, João i‑a spus din nou ceva tunsului cu inel. Părea îngrijorat şi‑i vorbea cu fermitate.

Higuenamota a întrebat‑o pe regină despre ce discută cei doi bărbaţi. Îşi dăduse seama că se aflau într‑un templu şi că tunşii erau preoţi. Regina i‑a explicat că unii dintre ei prezic un nou cataclism, iar João vrea să pună capăt acestor zvonuri. Oamenii de aici cred că asupra lor s‑a abătut furia zeului, iar prezenţa unor străini veniţi de peste mări nu face decât să le sporească temerile şi superstiţiile.
Prinţesa a întrebat despre ce zeu e vorba.
Regina şi‑a trecut mâna peste faţă şi peste piept, într‑un gest rapid, pe care cubaneza îl văzuse adeseori făcut de spaniolii pe care‑i cunoscuse odinioară.
Apoi regele şi regina au plecat. Sălăşluiau ceva mai departe, pe partea cealaltă a fluviului, de teama unei molime căreia îi spuneau "ciumă".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu