Marşul morţii prin Rusia

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Lothar Herrmann s-a născut în 1920 în Breslau (în Polonia actuală). După divorţul părinţilor, a rămas în grija tatălui. După primii 8 ani de şcoală, tatăl, care era meşter decorator şi pictor biserici, l-a trimis la ucenicie în aceeaşi meserie.

La 20 de ani este trimis la Serviciul de muncă al Reichului (RAD), un stadiu premilitar de 5 luni, care consta în principal din munci necalificate, dar şi din 2 săptămâni la Paris, unde a participat la paza Palatului Versailles. Cu această ocazie beneficiază pentru prima dată de abilităţile de pictor decorator, pentru a scăpa de instrucţie şi serviciul de gardă.

La terminarea celor 5 luni, Lothar este înrolat în artileria de munte, iar în decembrie unitatea lui pleacă în Iugoslavia. Nu şi el, care rămâne în infirmerie din cauza unei crize de astm. După externare, este angajat în cancelaria regimentului. În luna mai 1941 pleacă în cele din urmă spre front cu o unitate de artilerie, care străbate Austria şi Ungaria, apoi România, unde se stabileşte la graniţa cu Basarabia.

Pe 22 iunie 1941 începe atacul asupra URSS-ului, în care unitatea lui Lothar joacă doar rolul de susţinere a trupelor româneşti. După câteva zile însă este trimis din nou în spital din cauza astmului. După două săptămâni revine la unitatea sa, care cucerise Odessa, şi primeşte o permisie în ţară pentru convalescenţă. De Crăciun se prezintă la datorie la unitatea pentru convalescenţi din Garmisch unde rămâne tot anul 1942. În 1943 se îmbolnăveşte de icter, dar urmează şi un curs de observatori pentru artilerie.

Abia în martie 1944 revine pe front lângă Nistru. Luptă pe poziţii defensive împotriva sovieticilor şi este promovat comandant de tun, dar după 23 august 1944, când armata română iese din alianţa cu Germania, unitatea lui începe retragerea prin România. Dincolo de Miercurea Ciuc, Lothar şi echipa sa pierd contactul cu restul bateriei, se rătăcesc şi, pentru a nu fi prinşi de românii şi ruşii care-i urmăreau, abandonează tunul şi continuă pe jos. După trei zile de peripeţii sunt capturaţi de români care-i predau sovieticilor.

Prizonierii de război germani sunt duşi pe jos într-un marş al morţii spre Braşov, flămânzi, însetaţi şi dezbrăcaţi. Cei care ieşeau din linie pentru un strop de apă sau pentru a fura câţiva ştiuleţi de porumb erau împuşcaţi pe loc - o şansă pentru cei rămaşi în viaţă de a jefui cadavrele, luându-le pantalonii sau opincile cu care să-şi acopere trupurile înfrigurate, murdare şi gârbovite. După două săptămâni sunt urcaţi în marfare, câte 50 de oameni într-un vagon, şi, via Iaşi, sunt transportaţi pe malul Mării Azov în condiţii dramatice, fără mâncare şi apă, în ger. La fiecare popas, erau aruncate din tren cadavrele celor care muriseră de foame, de sete sau pur şi simplu de epuizare. Ajunşi în lagăr, sunt puşi să lucreze într-o fabrică de muniţie, gârboviţi de frig, în uniforme zdrenţuite şi încălţări rudimentare, decimaţi de dizenterie. După terminarea războiului, la 9 mai 1945, sunt duşi să muncească la un colhoz până în octombrie 1945.

Sunt mutaţi apoi în bazinul minier Doneţk, unde Lothar va lucra într-o carieră de piatră. Pentru că raţiile de mâncare depindeau de productivitate, iar productivitatea era redusă din cauza efortului uriaş de a căra marile blocuri de piatră, foametea cumplită făcea ravagii. Dar Lothar începe să se folosească de abilităţile de vopsitor şi zugrăveşte o fabrică de pâine (de unde poate lua pâine să-şi completeze mesele frugale), apoi apartamentul unui locotenent rus.

Lothar profită şi evadează, mergând trei zile cu marfarul şi pe jos pe câmpuri, dar este prins de miliţia rusă într-o gară şi dus în sudul Ucrainei, unde este internat într-un lagăr de muncă. Ruşii începeau deja să folosească prizonierii de război germani calificaţi şi Lothar va munci în diverse locuri ca zugrav şi vopsitor, beneficiind de mici avantaje. Este dus chiar în Kazahstan să lucreze la orăşelul de lângă viitorul cosmodrom Baikonur.

Eliberarea va veni abia în octombrie 1949, când Lothar se întoarce în Garmisch-Partenkirchen, după o miniaventură în Germania de Est. În 2016 scrie această carte cu ajutorul jurnalistului Klaus Willmann.

*
Fragment
Capitolul 1. Anii de ucenicie

Am sosit pe lume în ziua de 24 septembrie 1920, în Breslau. Pe atunci, oraşul era considerat Veneţia din estul Germaniei şi m-am bucurat de o copilărie modestă, dar lipsită de griji. Tatăl meu era meşter decorator şi, când era solicitat, picta biserici, iar împreună cu mama mea aveau un local în Oraşul Vechi din Breslau. Întrucât nu aveam fraţi sau surori, eram practic singur acasă. Însă pe străduţele înguste de lângă Dominikaner Platz, unde încă nu exista traficul actual, lucrurile stăteau cu totul altfel. Acolo alergam alături de alţi copii din cartierul meu şi ne distram de minune, jucând hoţii şi vardiştii sau ţipând şi strigând, în timp ce ne prefăceam că eram în Vestul Sălbatic american.

Şcoala primară pe care am urmat-o se afla pe Taschenstrasse, în aşa-numitul Kanonenhof, şi prima mea zi acolo a fost 1 aprilie 1926. La doar un an după aceea, copilăria mea, până atunci fericită şi netulburată, a fost umbrită de un nor negru: părinţii mei au decis să divorţeze, ceea ce a însemnat un şoc pentru mine, mai ales că pe atunci divorţurile erau foarte rare. Acela a fost motivul pentru care am fost dat în grija bunicii mele, o catolică strictă, care insista să particip regulat la slujbele bisericeşti. Când tata a obţinut ulterior custodia mea, am fost uşurat să pot reveni la vechea şcoală. Din păcate, tata nu şi-a găsit niciodată o parteneră potrivită pentru a se recăsători, care mi-ar fi putut deveni o mamă vitregă iubitoare.

În anii următori, mi-am petrecut vacanţele şcolare în mediul rural cu fermieri, cunoştinţe ale tatei. Pentru mine a fost o ocazie ideală să învăţ tot ce avea de oferit natura, alături de animale, mari şi mici, pe care am ajuns să le iubesc. După ce am terminat cu succes şcoala pe 7 mai 1934, am reuşit să-mi găsesc o locuinţă permanentă. Tata cunoştea un meşter decorator în Waldtal, un sătuc aflat la 25 de kilometri în afara oraşului, care a fost încântat să mă ia ucenic şi să mă găzduiască în casa lui. Chiar şi azi sunt recunoscător pentru acea cotitură din viaţa mea.

Într-o zi ca oricare alta din al doilea an de ucenicie am fost abordat de Fähnleinführer (conducătorul local) al Tineretului Hitlerist, care s-a prezentat ca Fritz şi mi-a spus:
- Lothar, chiar dacă trebuie să lucrezi în timpul zilei, de ce nu ieşi seara cu noi? Sunt sigur că ai auzit de noi. Organizăm concursuri sportive palpitante, de pildă crosuri pe teren variat, iar evenimentele noastre sociale sunt foarte distractive...

Încerca să mă convingă că eram ideal ca membru al organizaţiei lor şi, în mod evident, se pregătise bine.
- Am auzit că înveţi pictura decorativă, a continuat el. Ne-ai putea ajuta la atelierele noastre meşteşugăreşti, unde construim machete de avioane, tancuri şi vapoare! Sunt sigur că te interesează şi pe tine. De ce naiba ai vrea să-ţi petreci tot timpul cu fraţii Kolping sau cu genul ăla de prostii? Ele nu sunt de niciun folos Führerului nostru. Să fim sinceri, asemenea asociaţii n-ar trebui să mai existe!
- Da, Fritz, i-am răspuns, însă adesea trebuie să lucrez peste program. Dacă voi scăpa mai devreme într-o zi, cu siguranţă mă poţi număra printre participanţi.

Când m-am întors acasă la meşterul Reinhold Schindler, am întâlnit-o din întâmplare pe soţia lui pe coridor şi am abordat imediat subiectul:
- Frau Schindler, dacă o să am timp liber, aş dori să-mi petrec serile libere cu Hitlerjugend. M-au întrebat dacă nu vreau să mă-nscriu ca membru!

Până atunci, stăpâna casei fusese mereu amabilă şi avusese grijă de mine. Auzind însă că intenţionam să mă înscriu în Tineretul Hitlerist, s-a înfuriat şi, fiind de felul ei o femeie directă şi hotărâtă, nu s-a abţinut.
- Ce prostii-mi aud urechile? Ascultă-mă bine - vreau să dai uitării aiureala asta! Chiar vrei să-ţi petreci toate serile răcnind toţi rărunchii sau luându-te la bătaie, sau pierzând vremea cine ştie pe unde cu unii cu care crezi că te asemeni? Lothar, pe tine te-aşteaptă altceva! Nu, nici vorbă! După ce-ţi termini treaba, o să te bagi în pat seara la o oră rezonabilă, astfel ca a doua zi să te trezeşti proaspăt şi vioi. S-a-nţeles?

Ce aş fi putut face decât să încuviinţez? Legea care-i obliga pe toţi tinerii germani să devină membri ai Tineretului Hitlerist sau ai Ligii Fetelor Germane avea să intre în vigoare abia mai târziu, în 1939. Acela a fost motivul pentru care a trebuit să mă întorc la Fritz, oarecum cu coada între picioare, şi să-mi retrag jenat acordul anterior de înscriere. În adâncul fiinţei mele am regretat, dar apoi am decis să-mi ignor dezamăgirea şi să depun mai mult efort şi angajament pentru dezvoltarea mea profesională.

Pe parcursul acelui an am suferit, din păcate, o nouă lovitură prin moartea neaşteptată a tatei. Întrucât mama nu mai dorea (sau poate nu era în măsură) să aibă vreo legătură cu mine, am rămas pe cont propriu; meşterul Schindler mi-a devenit treptat un fel de părinte surogat, iar oraşul Waldtal, noul cămin. Schindler era mereu prietenos, chiar patern într-o anumită măsură, dar în acelaşi timp nu accepta compromisuri, era solicitant şi destul de strict.

Învăţam repede şi îmi perfecţionam la fel de repede capacităţile de a zugrăvi şi de a recondiţiona unele camere din castelele şi conacele din apropiere, bucătăriile vechi, de ferme, ba chiar am devenit expert în ornamente murale. În perioada premergătoare sărbătorilor de Crăciun, una dintre principalele mele îndatoriri era să revopsesc şi să lăcuiesc scaune balansoar sau jucării, o sarcină care, după cum s-a dovedit, avea să-mi fie de folos în anii următori, când mi s-a cerut să proiectez indicatoare şi pancarte. Mi-am dezvoltat talentul şi ochiul artistic, care mi-au fost utile când a trebuit să aleg fonturile şi culorile potrivite.

Reputaţia noastră pentru asemenea activităţi a crescut atât de mult, încât în timpul uceniciei mele n-a existat nici măcar o sală de dans din oraş care să nu ne accepte oferta de a le picta pereţii. Chiar şi aşa, atelierul meşterului meu n-a putut face faţă numărului de comenzi decât angajând doi şoferi, întrucât clienţii noştri se aflau adesea destul de departe de Waldtal.

Întâmplător, ziua mea de naştere cădea în aceeaşi zi cu cea a meşterului şi, deoarece ne împrieteniserăm, obişnuiam să o sărbătorim la barul local. Adevărul e că nu era nici pe departe singura seară în care mergeam la o bere sau două după muncă. Spre marea disperare a soţiei sale devotate, care-şi ţinea soţul din scurt, astfel de escapade erau frecvente, motiv în plus să-şi facă griji pentru siguranţa lui. De aceea meşterul mă ruga să-i conduc eu până acasă maşina, un Opel P4. Avea încredere în mine, deşi eram doar ucenic şi nici nu-mi luasem permisul de conducere, dar n-am avut niciun incident.

Deşi eram ocupat de dimineaţă până seara şi mă simţeam destul de mulţumit ‒ acea perioadă din viaţa mea fiind mereu asociată cu multe amintiri minunate şi de neuitat ‒, îmi propusesem să plec după ce terminam ucenicia şi deveneam calfă. Cu cât trecea timpul, cu atât îmi doream mai mult să învăţ lucruri noi şi să văd alte locuri şi de aceea am decis până la urmă să-mi continui activitatea de calfă altundeva.

Pe 4 ianuarie 1939, am părăsit aşezarea pe care ajunsesem s-o îndrăgesc atât de mult. După numai câteva zile, soarta, sau mai degrabă vremea - în anul acela a fost o iarnă teribil de geroasă - mi-a jucat o festă, una care nu a fost deloc plăcută. Un doctor m-a diagnosticat cu astm bronşic şi m-a trimis pentru recuperare într-o staţiune din Oberschreiberhau, în Munţii Riesengebirge.

A fost prima dată când petreceam mult timp într-o regiune muntoasă şi, în timp ce mă odihneam şi mă recuperam, am citit despre viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă, ce urmau să aibă loc în 1940 la Garmisch-Partenkirchen. Am simţit imediat o dorinţă puternică de a participa cumva la această competiţie sportive internaţională. "Lothar", mi-am spus, "imediat ce te vei simţi mai bine, trebuie să găseşti un loc de muncă în domeniul tău de activitate în Garmisch-Partenkirchen pe perioada Olimpiadei de Iarnă."

N-am putut niciodată să stau degeaba, aşa că întotdeauna am găsit câte ceva de făcut, chiar şi când am fost în convalescenţă în staţiunea Oberschreiberhau. Nu mi-am stabilit obiective nerezonabile şi eram pregătit să-mi caut chiar un loc de muncă pe termen scurt în oraş pentru a câştiga ceva bani cu care mi-aş fi putut îndeplini visurile. Dar toate eforturile mi-au fost zadarnice, de aceea am sfârşit prin a mă muta altundeva, unde să existe mai multe oportunităţi de muncă.

În cele din urmă am găsit de lucru în Festung Dömitz, de pe Elba. La momentul acela, locul era cunoscut pentru construcţia de uzine subterane de armament şi muniţie şi angaja foarte mulţi muncitori, aşa că trebuiau ridicate cartiere întregi de locuinţe.

Munca era însă monotonă şi nu mă încânta deloc şi, întrucât eram aventuros şi dornic să-mi dezvolt noi abilităţi şi să călătoresc, am plecat şi mi-am găsit de lucru în Arnsdorf, în Saxonia. Am reuşit să obţin un contract pe termen scurt la reamenajarea clinicii psihiatrice.

Într-o duminică, vizitând Dresda din apropiere, am întâlnit un meşter decorator tânăr şi energic care, fără multe mofturi şi verificându-mi experienţa, mi-a oferit de lucru şi cazare. Numele lui era Willi Lutter şi n-am ezitat să-i accept propunerea. Din prima zi, amândoi am simţit că relaţia noastră se va transforma într-o prietenie durabilă şi onestă; ne-a ajutat şi faptul că el însuşi fusese ucenic cu numai câţiva ani în urmă. Împreună cu şeful meu am participat la festivalul Vogelwiese din Dresda, am fost în excursii cu bicicleta şi am explorat valea Elbei, care se întinde pe aproximativ 20 de kilometri, ajungând până în Sudetenland.

Toate astea mi-au sporit şi mai mult dorinţa de a vedea lumea şi nu voi uita niciodată cuvintele meşterului meu care m-au susţinut toată viaţa:
- Lothar, cei care nu se străduiesc să cunoască cât mai multe locuri şi ateliere nu vor ajunge niciodată meşteri experimentaţi. Dacă într-o zi vei simţi că nu mai ai nimic de învăţat de la mine, trebuie să pleci mai departe. Dacă vrei, o să fiu încântat să-ţi dau o recomandare pentru fostul meu meşter, care locuieşte în Timmendorfer Strand, tocmai la Marea Baltică. Acolo, în atelierul lui, mi-am îmbunătăţit considerabil abilităţile şi am acumulat multă experienţă. Desigur, mai târziu te poţi duce oricând la Garmisch, dar când o vei face, vei avea mai multe cunoştinţe profesionale decât în prezent.

Willi Lutter avea dreptate. După ce am ezitat o vreme, am decis să-i urmez sugestia, chiar dacă n-am renunţat complet la ideea mea iniţială de a contribui cumva la viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă.

Ca atare, în ultima zi a lunii iulie 1939 mi-am strâns raniţa şi i-am fost recunoscător lui Willi că m-a însoţit până la marginea oraşului. Evident, fusese foarte mulţumit de munca mea, aşa cum o demonstra minunata lui scrisoare de recomandare pe care am adăugat-o în dosarul meu cu acte. Şi-a luat rămas bun la ultima staţie de autobuz, chiar la marginea oraşului, mi-a scuturat energic mâna şi mi-a dorit mult noroc pentru restul călătoriei. Comentariile lui anterioare, vagi şi mai degrabă aluzive, despre îngrijorările cu privire la pericolul în care se găsea pacea în Europa, mi-au intrat pe o ureche şi mi-au ieşit pe cealaltă, fiind un flăcău tânăr şi lipsit de griji, care nu se putea gândi decât la sine.

Willi Lutter s-a urcat imediat în autobuz pentru a se întoarce în oraş, iar eu am plecat mai departe pe jos, însă după numai câţiva kilometri am fost luat în maşină de un domn din Berlin, care călătorea singur şi părea destul de prietenos. În seara aceea am ajuns relativ devreme în Potsdam şi mi-am găsit un pat în pensiunea locală pentru tineri. Chiar înainte de a adormi şi a mă lăsa pradă lumii viselor, ţin minte că mi-am spus: "Până acum totul a mers ca pe roate. Dacă şi în continuare va fi la fel de uşor, îmi voi atinge obiectivul mult mai devreme decât ne-am fi aşteptat Willi sau eu."

A doua zi dimineaţă, după ce m-am trezit, am decis că vizitarea palatului Sanssouci al lui Frederic cel Mare n-ar fi însemnat în niciun caz o pierdere de timp. În cursul turului cu ghid, am intrat în vorbă cu un tânăr motociclist, care s-a oferit să mă ia ca pasager până la Flensburg. Era o oportunitate de a vizita Travemünde, zonă supranumită "Elveţia din Holstein", Kiel şi Eckernförde, fie şi numai în trecere. La sfârşitul călătoriei noastre, oarecum înţepenit după atâtea ore în şa, am coborât în Flensburg, i-am mulţumit tânărului, pe care abia îl cunoscusem, pentru amabilitate, după care a trebuit să iau nişte decizii.

Întrucât mă aflam în Flensburg, îmi doream în mod firesc să explorez oraşul cu cheiul său pitoresc. În acelaşi timp însă ştiam că aveam o întâlnire cu noul meu angajator şi meşter în Timmendorfer Strand, unde trebuia să ajung într-un fel sau altul.

Stând pe marginea drumului, făceam autostopul ca să ajung la destinaţie. Până la urmă, am ajuns chiar în seara aceea în Schleswig, unde am avut iarăşi şansa ca pensiunea pentru tineri să aibă un pat liber.

Oricine este familiarizat cu stabilimentele acestea pentru tinerii călători, foarte utile pentru a înnopta, cunoaşte rutina: îţi scoţi pantofii, îi depozitezi şi mergi unde ai fost repartizat. Trebuie să respecţi toate regulile şi să laşi patul aşa cum ai dori să-l găseşti tu însuţi. În ceea ce mă privea, nimic din pensiunea aceea nu era nou sau neaşteptat, dar m-a surprins priveliştea splendidă de la fereastra dormitorului la răsăritul soarelui. În dimineaţa aceea m-a întâmpinat panorama minunată de peste râul Schlei. Aceea a fost o noutate.
"Îţi mulţumesc, Herr Lutter", mi-am spus în gând, "mi-ai oferit nişte sfaturi cu adevărat bune".

Imediat după micul dejun, mi-am strâns lucrurile şi m-am îndreptat spre malul râului; eram nevoit să fac din nou autostopul. Existau, se pare, destui şoferi în regiunea aceea care puteau recunoaşte o calfă şi, în mod evident, mă considerau de încredere, întrucât n-a trebuit niciodată să aştept prea mult până ce unul să mă ia în maşina lui. Când am ajuns la numai câţiva kilometri de destinaţie, un triciclu Tempo s-a oprit şi şoferul mi-a făcut semn să urc. În doar câteva minute am aflat că el era meşterul sobar din Timmendorfer Strand. Evident, acolo, ca peste tot, meşterii se cunoşteau între ei, aşa că simpaticul bătrânel m-a condus până la poarta viitorului meu şef.

Când am intrat în biroul său, meşterul Steger a fost foarte primitor.
- Ia uite, a spus el, măsurându-mă din cap până în picioare, dacă nu e chiar omul cu cele mai bune recomandări din Silezia!

Când a văzut că-mi scoteam documentele ca să i le arăt, a fluturat din mână, făcându-mi semn că nu era nevoie.
- Nu trebuie să te deranjezi, Herr Herrmann. Până acum am avut experienţe excelente cu ucenicii din Silezia şi nu m-aş aştepta să fie altfel în privinţa ta.

A observat desigur că mă înroşisem la faţă de stânjeneală, dar mi-a fost imposibil să nu mă simt cuprins de bucurie şi de mândrie la auzul acelor cuvinte. S-a întors la birou, s-a aşezat şi am auzit un râs zgomotos înălţându-se din pieptul lui voinic. Apoi a devenit serios.
- Herr Herrmann, vei locui chiar aici, deasupra atelierului, iar asta înseamnă pentru tine cazare plus mese gratuite. Pensiunea este condusă de Missus. Vei locui şi vei lucra împreună cu alţi ucenici, unul din Vogtland, altul din Danemarca şi doi flăcăi din Silezia Superioară. Desigur, sper că vă veţi înţelege bine între voi. Acum du-te la recepţioneră care este... soţia mea. Ea te va conduce în cameră. Bineînţeles nu vei locui la fel de confortabil ca oaspeţii care plătesc, dar deocamdată n-am avut nicio plângere.

Eram deja pe punctul de a închide uşa în spatele meu când l-am auzit strigând:
- Ah, şi ai grijă să nu-i laşi pe ceilalţi să te convingă să ieşiţi prea des serile în oraş! Toţi trebuie să vă prezentaţi la lucru la timp, asta-i de la sine înţeles, chiar dacă ţi-ai petrecut noaptea bucurându-te de vin şi fete drăguţe în sala de dans, până la primele ore ale dimineţii. Ţine seama, plata pe oră va fi de 91 pfenigi şi nici unul în plus. Eu nu plătesc orele lipsă. Cele mai ieftine distracţii de aici sunt concertele municipale. Nu uita asta - şi dă-i drumul!

Să fiu sincer, nu credeam că acel ultim sfat era necesar, totuşi am încuviinţat din cap şi am zâmbit. După cum se desfăşurau lucrurile, îmi era clar că trebuia să rămân aici şi că Garmisch avea să mai aştepte.
 

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment
Capitolul 1. Anii de ucenicie (continuare)

Citiţi prima parte din acest capitol aici.

Mi-au trebuit doar câteva zile ca să mă obişnuiesc cu toate. Noua mea cameră, atribuţiile de muncă, programul şi condiţiile de lucru, dar mai ales atmosfera excepţională mi-au dat, toate, posibilitatea să trăiesc o experienţă foarte plăcută. Numeroasele posibilităţi de petrecere a unor seri distractive au jucat, cu siguranţă, un rol important. Simplu spus, în regiunea aceea din nordul îndepărtat m-am simţit în culmea fericirii.

După patru săptămâni, meşterul m-a trimis împreună cu cei doi flăcăi din Silezia (Bernhard Bauer şi Martin Schendel) într-un loc numit Malente-Gremsmühlen. Având în vedere starea jalnică a finanţelor noastre, contractul acela a fost foarte util. Toţi trei aveam aceeaşi vârstă - ne născuserăm în 1920 - şi trebuia să renovăm un sanatoriu pentru măicuţe deţinut de Partidul Nazist, care, din fericire pentru noi, avea să ne ofere gratuit cazare şi hrană pe toată durata restaurării.

Niciunul dintre noi nu putea totuşi să ignore agitaţia politică profilată la orizont. Aproape zilnic ni se repeta apăsat ce înfrângere umilitoare suferiserăm prin Tratatul de la Versailles din 1919 şi că sosise timpul să îndreptăm situaţia. De aceea n-am fost surprinşi când am fost chemaţi de la Malente şi ni s-a cerut să ne prezentăm la Bad Schwartau pentru o vizită medicală. M-a surprins totuşi faptul că mă asaltau sentimente pe care nu le încercasem până atunci: dorinţă amestecată cu teamă. Oare viaţa începea într-adevăr pentru mine?

Doctorii care m-au examinat n-au observat că eram predispus la crize de astm şi, pentru că nu voiam să fug de simţul datoriei, să ignor chemarea patriei, n-am menţionat nimic despre ceea ce păţisem anterior. De altfel, mă simţeam perfect sănătos, cu excepţia respectivă, şi nu mă gândisem nicio clipă să mă ascund în spatele afecţiunii mele pentru a evita recrutarea. Când am ieşit din sala de sport unde se ţinuse vizita medicală, ţineam în mână, ca numeroşi alţi tineri ce împărtăşeau aceeaşi experienţă, hârtia cu ştampila KV6, care mă declara apt pentru serviciul militar regulat, şi nu mi-am făcut prea multe griji.

Am decis toţi trei să sărbătorim evenimentul şi, împreună cu alţi tineri care trecuseră de asemenea vizita medicală, am mers la un bar din apropiere. Se apropiase data la care trebuia să mă prezint la Serviciul de Muncă al Reichului (Reichsarbeitsdienst, RAD) pentru perioada obligatorie, la acea vreme, şi am înţeles că, în curând după aceea, urma să fiu soldat. Singura armă de care mă temeam cu adevărat era Marina şi nu puteam nici măcar să explic motivul. Pur şi simplu nu voiam să navighez pe mare. "Lothar", mi-am spus liniştit, "cred că-i timpul să sui pe munţi. Ai face mult mai bine servind în Gebirgsjäger [vânătorii de munte] şi vei fi mai fericit acolo decât să fii închis pe o navă de război. În spaţii închise, ai putrezi pur şi simplu".

În luna octombrie, am mai lucrat două săptămâni la Timmendorfer Strand. Peste Marea Baltică şi linia de coastă, cerul atârna mohorât, acoperit de nori grei, cu averse de ploaie ce răpăiau pe plajele pustii. Între timp, proprietăreasa noastră trebuia să se descurce singură, deoarece soţul ei fusese mobilizat în armată. Invadarea Poloniei fusese încununată de succes şi oamenii vorbeau cu mândrie despre Blitzkrieg şi despre armatele noastre victorioase. Euforia generală era, cu siguranţă, molipsitoare şi mă simţeam bine printre colegi. Cu toate acestea, mi-am strâns puţinele obiecte pentru a face, în sfârşit, pasul mutării la Garmisch, în Alpi, deşi mă simţeam trist şi îndurerat să părăsesc coasta Mării Baltice, care-mi devenise dragă între timp.

Heinrich Holler, colegul meu care venise din partea saxonă a regiunii Vogtland, locuise o vreme în Bavaria Superioară şi-mi dăduse adresa unui anume Konrad Wolf, căruia i-am scris imediat. N-a durat mult şi mi-a răspuns, acceptându-mă. Deoarece Jocurile Olimpice de Iarnă, care trebuiau să aibă loc la Garmisch, fuseseră anulate din cauza războiului, nu doream să-mi asum riscul de a mă muta într-o localitate nouă fără să fiu sigur că voi avea un loc de muncă şi un contract scris. În plus, mă gândisem că, dacă mă mutam mult în interiorul uscatului, şansele de a fi recrutat în Marină erau mult mai mici. O dată în plus, mi-am zis: "Lothar, dacă trebuie să mergi în armată, atunci asigură-te că alegi o armă în care te vei simţi confortabil, ca Gebirgsjäger".

Aşa s-a făcut că, în seara de 15 octombrie, m-am urcat într-un tren spre Garmisch. În timpul staţionării în Hamburg, am fost realmente şocat de cele văzute: tot oraşul era cufundat în beznă din cauza alarmelor de bombardament. Cu raniţa în spate şi încercând să găsesc o cafenea, n-am întâlnit pe absolut nimeni pe stradă, cu atât mai puţin la volanul vreunei maşini. Asta nu m-a oprit însă şi nu m-a speriat, întrucât în urechi continuau să-mi răsune cuvintele Reichsmarschallului Göring, care, în discursul lui cel mai recent, ne asigurase pe toţi că, dacă şi un singur avion inamic va cuteza să zboare deasupra Reichului, puteam să nu-i mai spunem Göring, ci pur şi simplu Meier. Prea puţin ştiau sărmanii cetăţeni din Hamburg, şi de altfel toţi cei din oraşele germane importante, ce va urma. Până şi cei din provincie aveau să înveţe lecţia, peste câţiva ani, când Herr Meier a fost condamnat la moarte la Nürnberg.

Cu siguranţă, nu puteam să bănuiesc toate astea în seara aceea, când mă plimbam prin oraşul fantomatic, aşa că a doua zi m-am urcat încrezător şi plin de speranţe şi nerăbdare în trenul spre München.

Conversaţiile pe ton scăzut ale celorlalţi pasageri din compartimentul meu m-au cufundat iute într-un somn adânc şi tihnit, iar când m-am trezit, ajunsesem în gara din München, înviorat şi curios să văd "capitala Mişcării". Trei ore mai târziu mă aflam în alt tren, îndreptându-mă, de data aceasta, spre Garmisch şi privind fascinat peisajul Văii Loisach prin care treceam.

Panorama munţilor din jur, cu vârfurile deja acoperite de zăpadă, depăşea într-adevăr aşteptările mele, care fuseseră destul de ridicate. Aşadar, despre asta vorbeau mereu oamenii, m-am gândit, aceştia erau mult invocaţii Alpi! Peisajul strălucea în razele soarelui de toamnă, umplându-mă de căldură şi dragoste pentru patria mea. Simţeam că frumuseţea locurilor mă cuprindea într-o îmbrăţişare primitoare. Nedezlipindu-mă de fereastră şi nerăbdător ca trenul să ajungă cât mai repede în gara Garmisch, m-am întrebat de ce nu vizitasem mai devreme zona aceasta frumoasă. Regretul a fost însă repede înlocuit de emoţia momentului.

Am ajuns în Garmisch-Partenkirchen într-o zi de duminică, când în piaţa centrală avea loc o sărbătoare religioasă; m-a uimit atmosfera vibrantă şi veselia oamenilor adunaţi, unii pentru afaceri, alţii pentru a participa la sărbătoare. Pacea părea să domnească aici, supremă, neperturbată de lumea exterioară. Fetele şi femeile purtau cele mai bune Dirndl festive şi pălăvrăgeau într-un dialect pe care atunci nu-l puteam înţelege deloc şi pe care abia mult mai târziu am izbutit să-l deprind.

Singurul lucru care amintea de războiul purtat de Germania era faptul că majoritatea tinerilor ce se îmbulzeau la standurile din piaţă şi încercau să intre în vorbă cu fetele îmbrăcate în Dirndl nu purtau Lederhosen brodaţi şi cămăşile albe ale costumului tradiţional, ci uniforme deGebirgsjäger. În mijlocul lor, şi cu raniţa în spate, m-am simţit dintr-odată nefiresc în acest peisaj, ca un străin care priveşte în jur cu gura căscată sau la care localnicii înşişi privesc cu gurile căscate. Oamenii erau însă plini de bunăvoinţă faţă de mine, iar unii chiar s-au sinchisit să se intereseze de unde veneam şi încotro mă îndreptam.

Noul meu angajator se numea Konrad Wolf şi era meşter pictor, expert în tehnici de pictură şi lucrări de decorare; el îmi aranjase să locuiesc în casa unei familii, micuţă, dar foarte caldă, îngrijită şi primitoare, situată în Danielstrasse. Familia se numea Maier şi maniera caldă în care Mutter Maier şi fiica ei, Kathi, m-au întâmpinat şi mi s-au adresat de la bun început cu familiarul "du", ca şi cum ar fi fost perfect normal, a fost o surpriză plăcută. Kathi era cu un an mai mare decât mine şi, la început, a părut oarecum rezervată. Mutter Maier m-a plăcut însă de la bun început şi la scurt timp după sosirea mea mi-a spus:
- Lothar, se pare că ne înţelegem foarte bine şi dacă va continua aşa, poţi rămâne cu noi cât timp doreşti. A continuat după aceea cu un ton de uşor regret: Cu siguranţă, în curând vei fi chemat sub arme. Ai grijă să supravieţuieşti victoriilor noastre. Soţul meu a fost deja mobilizat.

Până atunci, traiul într-o familie şi ideea că toţi membrii ei se apără reciproc şi au grijă unul de altul erau concepte străine pentru mine. Acesta a fost un alt motiv pentru care, aproape imediat, m-am simţit atât de bine alături de oamenii aceia, protejat şi acceptat încă de la începutul şederii mele la ei. Frau Maier şi fiica ei au devenit pentru mine, până la urmă, ca o mamă şi o soră.

Zilele şi săptămânile ce au urmat au însemnat multă muncă, dar măcar duminicile îmi aparţineau. Mi-am cumpărat schiuri, am învăţat de unul singur să schiez pe pârtiile din apropiere şi, spre surprinderea mea, mi-am îmbunătăţit destul de repede performanţele, de la o duminică la alta, reuşind să cobor cu uşurinţă.

În martie 1940, am considerat că devenisem destul de bun ca să trec la alt nivel, aşa că am încătărămat piei de alpinism pe cele două schiuri şi am urcat spre vârful muntelui. În vale, primăvara începuse deja, iar verdele proaspăt al pajiştilor contrasta evident cu zona de zăpadă albă de deasupra, care strălucea în soare. Plin de nerăbdare, am lăsat valea în urmă, urcând spre crestele înzăpezite. După ce am apreciat că zăpada era suficient de groasă, mi-am pus schiurile cu piei şi am început ascensiunea grea, pas cu pas, pe traseul deja existent.

Pentru mine urcarea aceea, deşi dificilă, a fost incitantă: eram învăluit de o tăcere paşnică, iar zăpada scânteia sub cerul albastru strălucitor. Nu mai vorbesc de faptul că, urcând constant, la fiecare metru parcurs beneficiam de o panoramă tot mai bună a regiunii înconjurătoare. Deşi eram încântat de progresele înregistrate la schi, nu mă simţeam totuşi suficient de încrezător că voi putea coborî chiar din vârf, aşa că m-am oprit pe umărul muntelui. Am desfăcut benzile de piele de pe tălpile schiurilor (pe atunci nu existau legături cu arici), mi-am înfipt schiurile în zăpadă ca să mă aşez pe ele şi am înfulecat gustarea adusă în rucsac. Tocmai când voiam să muşc din pâinea unsă cu miere artificială, mi s-au alăturat un tânăr şi prietena lui. În mod evident, urcaseră în urma mea. Nici ei nu doreau să ajungă în vârf, au preferat să stea de vorbă cu mine, folosind apelativul "du", care era un mod familiar de conversaţie pe munte.

Toţi eram profund impresionaţi, ba chiar emoţionaţi, de frumuseţea înconjurătoare. Era anul 1940 şi, pe atunci, regiunea nu era tulburată de circul actual de pe pârtiile de schi, iar în dimineaţa aceea, doar noi trei ajunseserăm sus pe pantă, astfel că ne simţeam una cu natura.

Oricât ne-am fi dorit să rămânem în locul acela idilic şi să ne bucurăm de razele calde ale soarelui, trebuia să începem coborârea.

La început am schiat prin zăpada afânată şi încântătoare, dar când traversam Hochalm, zăpada devenise mai întărită şi aderentă, pentru ca, înainte de Kreuzeck, să se transforme într-o zloată topită şi neplăcută, aşa că a trebuit să abandonez cristianele elegante şi să recurg la folosirea fundului, deoarece schiurile nu mai făceau faţă. Am sfârşit cu nasul în zăpadă şi amuzându-mă împreună cu ceilalţi doi tineri de cât de nepriceput eram, de fapt, ca schior. Mi-a luat destul timp să mă ridic din nou pe schiuri.
- Oricine poate să schieze pe zăpadă bună, mi-a strigat Konrad din locul unde se afla, puţin mai jos. Cu siguranţă, vei mai păţi aşa ceva de multe ori.
- Nu contează, eu tot mă distrez! Haideţi mai departe, să-I dăm drumul, chiar dacă va fi şi mai greu.

După ce am ajuns în siguranţă la poalele muntelui, ne-am pus schiurile pe umeri şi am trecut pe lângă nişte lunci superbe, presărate deja de toporaşi. Ajuns la Danielstrasse, am exclamat:
- Dacă aş şti să cânt iodlere, cred aş cânta unul în cinstea acestei zile şi a primei mele coborâri cu schiurile de pe munte, pe care n-o voi uita niciodată!

Prietena lui Konrad a comentat cu un zâmbet larg:
- Ia uitaţi-vă aici, oameni buni, prietenul nostru din Germania de Nord vrea acum să-nveţe să cânte iodlere! Lothar, dacă mai continui aşa, te vei transforma într-un adevărat localnic din Garmisch!

Deşi eram epuizat în seara aceea, am simţit totuşi dorinţa să ies la dans. Îi promisesem prietenei mele Kathi, care era ceva mai tânără, că vom merge la hanul Ettaler Mandl. De acum simţeam că prind rădăcini şi că locul acesta era căminul meu, deşi venisem în Valea Loisach doar ca simplă calfă.

Apoi, bineînţeles, s-a produs inevitabilul. În marţea care a urmat excursiei mele pe munte, poştaşul mi-a adus scrisoarea de convocare la Serviciul de Muncă al Reichului. Pe 15 mai 1940 urma să mă prezint la tabăra de muncă RAD Hochbrück, de lângă Schleissheim, în apropiere de München. Întâmplător, firma mea trebuia în aceeaşi zi să înceapă proiectul destul de amplu al reamenajării unei cazărmi din Mittenwald, pe care şeful meu reuşise să-l obţină, aşa că a trebuit să-l informez cu blândeţe despre schimbarea de planuri.

El s-a enervat însă şi, întorcându-se spre mine, a strigat furios:
- Lothar, situaţia asta pur şi simplu nu mai poate continua aşa! Imediat ce termin să-l învăţ pe un tânăr tot ce ştiu, îmi este şterpelit de sub nas. La urma urmelor, munca noastră în cazărmile acelea nu-i importantă şi ea pentru război? Nu contează deloc? Nu voi putea continua doar cu muncitori bătrâni. De ce nu le este clar că tu poţi realiza mai multe pentru poporul nostru dacă vei lucra pentru mine aici decât în RAD? Cu siguranţă RAD şi convocarea militară se pot descurca şi fără tine, în vreme ce eu voi rămâne aici cu nişte ajutoare obosite! Nu, este inacceptabil! Cu siguranţă, voi putea să te declar "scutit" pentru că eşti un muncitor serios şi truditor. Am prieteni sus-puşi şi voi apela la ei, fiindcă îmi vor susţine cu siguranţă cererea. Sunt sigur că se poate rezolva!

Eu însă eram tânăr şi aventuros şi de aceea i-am refuzat oferta. De asemenea, mă simţeam obligat să ascult chemarea patriei mele. În general, nu mă deranjau apelativele, dar în niciun caz nu doream să fiu arătat cu degetul fiindcă fugisem de recrutare. Şi oricum, după cum stătea situaţia, obţinusem victorii după victorii, veştile bune curgeau întruna de pe front şi doream să fac parte din istoria glorioasă a Wehrmacht-ului. N-aş fi putut bănui niciodată că gloria aceea avea să fie ceva trecător şi nu mi-aş fi putut imagina nicio data ce orori sinistre mă aşteptau.