vineri, 29 octombrie 2021

Tărâmul celor fără umbră

 

Hasan Ali Toptaş
Tărâmul celor fără umbră
Curtea Veche Publishing, 2021

traducere din engleză de Anca-Maria Pănoiu



 ***
Intro

Hasan Ali Toptaş (n. 1958, Baklan, sud‑vestul Anatoliei) este unul dintre exponenţii formelor noi în literatura turcă şi se numără printre cei mai importanţi scriitori contemporani ai ţării sale de origine. Provenit dintr‑un mediu modest, a scris multă vreme practicând în paralel diferite meserii prin care îşi câştiga existenţa.

Şi-a publicat primul volum în 1987, în regim de autofinanţare. A urmat un lung şir de cărţi, recompensate cu distincţii precum Premiul Literar Çankaya, Premiul Ministerului Culturii din Turcia, Premiul Literar "Cevdet Kudret", Premiul Literar "Sedat Semavi", Marele Premiu pentru Roman al Uniunii Scriitorilor din Turcia şi, în 2005, cel mai râvnit premiu literar al Turciei, Premiul pentru Roman "Orhan Kemal". Tărâmul celor fără umbră (Gölgesizler, 1995), cel de al doilea roman al său, a fost mai întâi distins cu Premiul pentru Roman "Yunus Nadi" (încă din manuscris, în 1994), apoi tradus în germană şi ecranizat (în 2009, în regia lui Ümit Ünal), asigurându‑i autorului notorietatea internaţională. Toptaş a fost tradus în numeroase limbi, cărţile sale apărând în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Olanda, Finlanda, Suedia, Irak şi Coreea de Sud.

Stilul lui Toptaş se caracterizează prin pluralitatea perspectivelor, meta‑ficţiune, autoreferenţialitate, tragicomic şi intertextualitate. Postmodernismul său îmbină elemente din poveştile populare turceşti cu note puternice de suprarealism şi absurd, ceea ce i‑a atras supranumele de "Kafka al literaturii turce".

În prezent, Hasan Ali Toptaş locuieşte în Ankara şi din 2005 se dedică exclusiv scrisului.

*
Un sat uitat de lume din Anatolia. Parcă desprinse de istorie, zilele se scurg ritmate de secrete şi dispariţii misterioase. Mai întâi se face nevăzut bărbierul, Cıngıl Nuri. Iar peste ani, când Nurı apare din senin fără să ştie precis pe unde a rătăcit, se pierde fără urmă Güvercin, cea mai frumoasă fată din sat. Străzile freamătă de spaimă, muhtarul şi străjerul răscolesc toată aşezarea şi seamănă teroare. Le trebuie un vinovat şi îl găsesc în persoana unui tânăr cam bizar, fiul lui Cennet, care le devine ţap ispăşitor. Degeaba, însă. Muhtarul este cuprins de disperare, oamenii o iau razna şi lumea lor pare să îşi iasă din matcă.

Un oraş fără nume, undeva, în Turcia. Prăvălia unui bărbier. Un bărbat intră şi îşi aşteaptă rândul la bărbierit, observându-i atent pe cei din jur. Aminteşte de romanul său neterminat, apoi ochii i se pierd în zare. Vocea îi renaşte altundeva, într-un sat îndepărtat, în prăvălia altui bărbier, pe nume Cıngıl Nuri...

Hasan Ali Toptaş scrie o poveste himerică, uneori coşmarescă, înrudită cu universurile literare ale lui Kafka şi Borges. Poetic şi enigmatic, romanul dizolvă graniţele naraţiunii şi construieşte zone de trecere între lumi şi personaje, ademenindu-l pe cititor în spiralele unui vis.

"Nu cred că scriem pe hârtie, ci pe timp." (Hasan Ali Toptaş)

"Toptaş poate fi considerat egalul lui Orhan Pamuk. Este un scriitor la fel de înzestrat." (The Sydney Morning Herald)

"Un Kafka oriental, îmbogăţit cu calităţile literare ale misticii islamice. O capodoperă poetică a literaturii internaţionale." (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

"Fantasmagoric. De neuitat." (The New Yorker)

"O poveste postmodernă, inextricabilă. Naraţiunea alunecă precum mercurul între vis, memorie şi realitate... O lectură plină de mister, care te lasă perplex." (Financial Times)

"Toptaş este interesat de ceea ce îi aduce pe oameni împreună şi de ceea ce îi dezbină, modelându-şi perspectiva asupra prieteniei într-o alcătuire literară profundă şi durabilă, care aminteşte de J.M. Coetzee." (Times Literary Supplement)

"O enigmă hăituitoare." (Financial Times)

Fragment
4

Când muhtarul a deschis ochii în dimineaţa următoare, a văzut-o pe nevasta lui aplecată peste el.
- Scoală, i-a spus. Scoală. Reşit vrea să te vadă.

Era ca într-un vis; o pisică brună cu coada lungă dădea târcoale pe la picioarele neveste-sii. Două fântâni de foc îi erau ochii.
- Spune-i să aştepte, a zis muhtarul. Vin îndată.

S-a uitat iarăşi în ochii pisicii. Mai văzuse ochii ăştia şi înainte, arzând ca jarul nestins, până în cele mai mici amănunte. Dar când? S-a ridicat în capul oaselor, sprijinindu-şi fruntea în palmă. În minte nu i-a venit niciun răspuns. Nevasta lui şi pisica se îndreptau spre uşă, în timp ce el stătea acolo, uitându-se la ele cum pleacă. Vreme îndelungată a rămas pur şi simplu acolo, aşezat, frecându-şi mustaţa, ca pentru a o scăpa de răsuflarea lui cu miros de anason.

Apoi, dintr-odată, şi-a dat seama. Şi-a amintit unde mai văzuse nişte ochi de pisică arzând precum jarul nestins. În ziua în care fusese ales muhtar întâia oară, cu şaisprezece ani în urmă, deschisese şi atunci ochii pentru ca dinaintea lui s-o afle pe nevastă-sa. De fapt, nici n-ar fi putut să spună sigur dacă e nevasta lui, pentru că nu văzuse nimic mai mult decât o umbră risipindu-se încet, aplecându-se peste pat şi spunând: "Scoală." Întocmai cum făcuse adineauri. "Scoală. Nevasta lui Cıngıl Nuri vrea să te vadă."

În ziua aceea, muhtarul nu îi spusese să aştepte; nerăbdător să îşi ia în primire cea dintâi îndatorire, sărise din pat drept în haine. Năvălind afară pe uşă, străbătuse curtea ca să ia mâinile nevestei lui Cıngıl Nuri într-ale sale. Cei trei copii pe care îi adusese cu ea ridicaseră ochii spre el, cu teamă. La început, muhtarul fusese surprins; nu ştiuse ce să facă cu mâinile sau unde să şi le aşeze. Apoi, gândindu-se că muhtarul e ultimul om din sat care să se lase luat prin surprindere, se ascunsese într-un nor de fum de ţigară şi le zâmbise copiilor.

Două fântâni erau ochii femeii, părul îi flutura în neorânduire şi atât se plesnise peste genunchi, că acum îi suspinau de durere. Îi spusese că bărbatul ei a plecat de acasă, zicându-i că are nevoie de spaţiu ca să respire, ca nu cumva sufletul să îi dispară de pe faţa pământului. Nu se mai întorsese. Cât mama lor vorbise, copiii se înşiraseră lângă ea, ca nişte mătănii pe un şirag.
- Îi caută şiragul de mătănii, spusese muhtarul.

Apoi femeia îi povestise în amănunt ce a mâncat bărbatul ei cu o zi înainte, despre ce a vorbit, cum a privit păsările cerului pe drumul de la prăvălie până acasă, de ce şi-a plesnit fetiţa când dădea să intre în casă şi ce cămaşă purta când a suspinat spunând că are nevoie de spaţiu ca să respire; apoi întrebase unde s-ar fi putut duce, dacă se poate să fi fost omorât şi azvârlit într-o curgere de apă, dacă e de acum hrană vulturilor, dacă nu se prăbuşise de pe stânci sau dacă nu cumva plecase în ospeţie la cei patruzeci de sfinţi.

Muhtarul o ascultase liniştit, măsurându-i fiecare cuvânt atât de încrezător, încât ai fi zis că era muhtar de o mie de ani. În tot acest timp, rămăsese la adăpostul norilor de fum care se ridicau de la ţigările pe care le fuma în lanţ. Refuzând să creadă că un bărbat ar fi putut să piară altundeva decât în mormânt, un sătean stăruise că aşa ceva era pur şi simplu cu neputinţă: un bărbat nu avea cum să se facă nevăzut uite-aşa. Fără urmă de îndoială, Cıngıl Nuri fugise undeva; probabil că era într-o beţie. Ieşise puţin şi avea să se întoarcă în curând - dacă nu îndată, atunci sigur până la vremea prânzului. Mai târziu în ziua aceea, muhtarul se căţărase pe acoperiş şi îşi lăsase privirile să cutreiere peste grămezile de bălegar uscat[i], închipuindu-şi că îl vede pe Nuri în vârful stâncilor ce răsunau de strigătele vulturilor sau în depărtarea câmpiei galbene, cuprinse de jale, care părea să îi crească dinaintea ochilor. Coborând, mângâiase un viţel pe frunte fără vreun motiv anume şi chiar mai târziu, în drum spre casa nevestei lui Cıngıl Nuri, îşi lăsase iarăşi mintea să rătăcească: să fi fost el Nuri şi sufletul să i se fi micşorat cât o gămălie, unde s-ar fi dus, lăsând în urmă o nevastă şi trei copii? Numai gândul l-a spulberat, până când înăuntrul lui nu a mai rămas decât un spaţiu larg şi gol. De patruzeci şi doi de ani îşi legase ochii, urechile, până şi pielea şi-o legase de pietrele astea, de pământul ăsta, de satul ăsta - de câinii lui lătrători, de bălegarul duhnitor şi de vântul ascuţit care şfichiuia în răspărul ierbii. Şi în clipa aceea înţelesese că nu s-ar fi dus niciodată nicăieri, nici dacă şi-ar fi dorit. Cu asta renunţase la a mai fi Nuri. Se întorsese în propriul trup, luându-şi din nou în stăpânire ochii cu pielea din jur brăzdată de riduri şi înfăţişarea obosită, chiar în clipa în care în faţă îi răsărise nevasta lui Nuri.
- Unde crezi c-ar fi putut să se ducă?

Privirile femeii stăruiseră în înaltul cerului, lăsând întrebarea muhtarului, după câte se pare, în grija lui Dumnezeu. Dar nu primise răspuns. Ori dacă îl primise, nu îl înţelesese. Expresia de pe chipul ei i se întipărise în minte; în anii scurşi de atunci, muhtarul ajunsese să creadă că vede în ochii oricărei femei un pustiu lăsat acolo de bărbaţii care dispăruseră fără urmă. Privea în ochii fiecărei fete ai cărei sâni crescuseră cât jumătăţile de măr şi, întrezărind acelaşi pustiu, se întreba dacă nu cumva e o absenţă pe care o purtau în ele încă din ceasul naşterii lor.

L-au căutat peste tot pe Nuri în ziua aceea, au întrebat de el pe toată lumea, dar fără să găsească vreun indiciu. Era aproape ca şi când bărbatul nu ar fi existat vreodată - ca şi când nimeni cu numele lui nu ar fi fost bărbierul satului ani la rând. Deja nimeni nu îşi mai amintea chipul lui; nimeni nu mai putea spune ce fel de nas avusese, nici măcar dacă avusese ochi de văzut sau o gură pentru mâncat şi băut. Prăvălia lui era singura dovadă că existase cândva; până şi aceea se găsea sub o pătură de praf, tot mai groasă pe zi ce trecea. Nu era nimic, absolut nimic la care să te fi uitat prin fereastră. Foarfecile şi lamele dispăruseră, prosoapele şi oglinzile nu mai erau de văzut nicăieri. Dus era şi parfumul de săpun şi apă de colonie, nemaistăruind decât în minţile celor care şi-l puteau aminti.

În zilele acelea umblau pe acolo vreo câteva ţigănci cu buze groase, care mergeau din uşă în uşă vânzându-şi mărfurile. Şi când şi-au săltat sacii în spinare şi au plecat spre satele vecine, au dus cu ele veştile despre dispariţia lui Nuri. Cineva spusese: "Dacă îi stă cuiva în putinţă să-l găsească, atunci o s-o facă." Cine era persoana asta nimeni nu îşi mai amintea. Se poate să fi fost unul dintre săteni sau se poate să fi fost una dintre ţigănci. Se poate să fi fost altcineva, cineva pe care nimeni, niciodată, nu îl văzuse şi nu îl întâlnise. Se poate să fi fost vreun bărbat cu o aluniţă păroasă, cu privirile pierdute în zare, ca şi când sufletul i s-ar fi aflat în altă parte. Câtă vreme, după spusele femeilor, fusese o femeie - şi cine pomenise, şi când, de priviri pierdute în zare? Femeia asta plecase ochii în pământ şi spusese: "Dacă e cu putinţă ca Nuri să fie găsit, atunci ţigăncile o să-l găsească."

Aşa că data următoare când s-au întors coviltirele trase de cai ale ţiganilor, satul s-a ridicat plin de speranţă, luându-se la întrecere până la corturile negre pe care şi le puseseră chiar pe păşunea de la marginea aşezării. Femeile şuşoteau între ele, dincolo de şirul de ţigani cu pălării dichisite şi mustăţi impunătoare. Până când bărbaţii satului i-au luat cu ei pe ţigani, dacă nu la cafenea, atunci prin curţile lor, ca să bea tăria. Mult vin s-a băut în zilele care au urmat, mulţi cocoşi cu creasta roşie şi-au pierdut viaţa şi nenumăraţi miei stropiţi cu henna[ii] au fost fripţi. Mustăţile ţiganilor creşteau tot mai repede şi mai repede, până când, după câteva zile, stăteau la fel de răsucite precum coarnele de berbec. Femeile oacheşe cu buze groase şi-au părăsit corturile ca să hoinărească prin sat, vizitându-i mai întâi străzile şi curţile, apoi casele, bucătăriile şi ascunzişurile lăzilor de zestre. Dar despre Nuri nu aveau încă nicio veste.

Speranţele sătenilor reînviau în fiecare vară, atunci când căldărarul, cu o floare de şofran petrecută în jurul urechii, trecea agale pe măgarul lui soios, ca să îşi pună taraba în piaţa satului. Nici nu apuca bărbatul să sară de pe măgar, că sătenii şi începeau să îl întrebe despre munţii şi văile pe care le cutreierase, despre satele pe care le colindase şi dacă auzise sau nu ceva despre Nuri.

Căldărarul se încrunta în tăcere, ca şi când ar fi încercat să îşi vadă mai departe de blidele lui. Şi, pentru o vreme, piaţa satului se preschimba într-o mare de lumini scânteietoare, de tigăi de cupru, oale, linguri şi căldări pentru apă, toate înlănţuite de toarte, până când negustorul îşi împacheta iarăşi taraba şi îşi căuta de drum. Părea trist; fusese târât între iţele poveştii acestei pierderi şi acum era blestemat că nu avusese de jucat în ea niciun rol folositor. Pe picior de plecare, îi spusese străjerului: "Mă duc înapoi de unde am venit." Când străjerul a prins înţelesul acestor vorbe, căldărarul trecuse deja dincolo de moara de apă şi se făcuse nevăzut.

"Căldărarul stă prin multe locuri diferite, pesemne", s-a gândit străjerul. La vreo săptămână după plecarea căldărarului, în dreptul morii a fost zărit un vopsitor cu o pălărie cilindrică. El şi măgarul lui cenuşiu au ajuns în sat chiar la scăpătatul soarelui. Arăta întocmai ca măgarul, tremurând în zăpuşeala serii şi jucându-se cu urechile lungi ale animalului, când i-a sărit din spinare ca să privească lung la curgerea de apă. În timp ce îşi croiau drum de-a curmezişul păşunii, măgarul cenuşiu s-a preschimbat în vopsitor; purta pălăria cilindrică şi sufla pe gură fum de ţigară. Cei doi au mers mai departe o vreme şi părea că se vor sfârşi de oboseală înainte să ajungă în sat. S-au despărţit la poalele platanului, vopsitorul redevenind vopsitor, iar măgarul, măgar. Bărbaţii care şedeau la mesele de afară ale cafenelei din sat i-au făcut semn vopsitorului să se aşeze, iar măgarul, încărcat cu două cutii de tablă pline cu vopsea, a păşit legănat până la dud, acolo unde îşi puneau taraba în fiecare an, şi a rămas acolo, scuturându-şi urechile cu însufleţire, aşa cum fac toţi măgarii.

Nici nu se aşezase bine vopsitorul, că au şi început să îl întrebe de Cıngıl Nuri. Când s-au întors cu scaunele către el au fost încredinţaţi, pentru o clipă, că le aduce veşti. Dar vopsitorul nu a spus decât: "Am auzit că a dispărut." Mai mult n-a putut să le spună. Se poate să nici nu fi avut nevoie să ştie ceva, căci oricum avea parte de toată atenţia satului. Dar a doua zi, în timp ce îşi încălzea vopseaua, nevasta lui Nuri a venit cu cei trei copii ai ei, s-a aşezat lângă el şi a zăbovit acolo o vreme. Vopsitorul i-a povestit că îşi petrecuse iarna vopsind de colo până colo covoare spălăcite de vreme - vopsindu-le roşii ca steagurile, verzi ca tăriile cerului, albastre ca mărgelele de sticlă, negre precum cărbunii - şi făcând-o, îi păruse că îl pictează pe Nuri în inima pustiului.

"O să înştiinţez Statul. O să mă duc şi o să întocmesc un raport de persoană dispărută, ca soldaţii şi poliţia să poată începe să îl caute", a spus muhtarul. Şi spunând-o, s-a urcat pe cal şi a pornit la trap spre ieşirea din sat. După asta, Nuri a devenit un pic mai dispărut, iar prăvălia lui, un pic mai prăfuită. Sătenii au petrecut zile în şir aşteptând întoarcerea muhtarului, privind în lungul drumului de pe acoperişuri, de dimineaţa până seara. În visele ei, nevasta lui Nuri îl vedea pe muhtar călărind peste munţi şi câmpii, prin ţinuturi înalte şi prin sate; s-a dus să se aşeze pe grămada de pietre de lângă casa lui, pironindu-şi ochii pe steagul care flutura pe acoperiş. În roşul intens şi în albul lui vedea porţile măreţe ale Statului şi inima a început să îi bată cu putere. Nu ştia dacă îi e teamă sau dacă e bucuroasă: dacă era bucuroasă, era o bucurie temătoare; dacă îi era teamă, era o teamă îmbucurătoare.

Peste mii şi mii de ani, muhtarul s-a întors de la Stat şi vocea îi era la fel de sfârşită precum calul. "S-a îndeplinit", i-a spus femeii. "S-a îndeplinit totul."

Şi curând, povestea lui s-a răspândit prin sat, exact aşa cum o spusese. Ciocănise la toate uşile Statului, prinsese numele lui Nuri la fiecare avizier, lăsase amănunte în fiecare cafenea, han sau restaurant pe care îl găsise, şi dacă în cale îi ieşise vreun hamam[iii], se dusese şi acolo. De acum, toată lumea ştia totul: toată lumea era părtaşă la absenţa lui Nuri. Tot ce mai rămăsese de făcut era să aştepte în tăcere, pentru ca pasărea bunelor vestiri să se pogoare din ceruri cu aripile ei roşii. Dacă nu astăzi, atunci mâine. La auzul acestor vorbe, nevasta lui Nuri a fost aproape entuziasmată, de parcă bărbatul îi fusese deja găsit. A dat fuga înapoi la copiii ei, strigând prelung şi din răsputeri, aruncându-şi braţele în jurul lor şi sărutându-i de o sută de ori. Se întorcea în fiecare zi la casa muhtarului ca să se aşeze pe grămada de pietre de afară şi să privească lung la steag. Însă acum vedea mai limpede uşile Statului. Câteodată, cum stătea în umbra lor, îngrijorarea se întorcea şi atunci avea nevoie să se aplece în faţă, ca să se uite mai bine. Dincolo de acele uşi se afla un coridor impunător, cufundat în întuneric. Copişti cu feţe alungite erau aşezaţi în jurul unei mese lungi, scriind numele bărbatului ei. Mâinile lor ţineau stilouri la fel de lungi ca toiegele ciobanilor, care captau lumina în timp ce scrijeleau. Apoi pe hârtii au fost puse sigilii, sigilii cu mult mai mari decât cel al muhtarului. Sigilii uriaşe, străbuni ai tuturor sigiliilor, cu timbre care aruncau umbre lungi-prelungi. Apoi hârtiile sigilate au fost strecurate în plicuri, ca să fie aşezate în buzunarele unor mesageri cu feţe ascuţite. Totuşi, unul dintre plicuri a fost uitat, lăsat să se fărâme în încăpere, în vreme ce mesagerii plecau. Temându-se că acela putea fi tocmai plicul care purta numele lui Nuri, nevasta lui a făcut câţiva paşi în faţă, atât cât să îi taie calea muhtarului, care tocmai atunci ieşea din casă.

Muhtarul spusese că Nuri avea să vină astăzi sau mâine.

Uşa s-a crăpat din nou. Pisica s-a lins. Limba ei amintea de o batistă roşie.
- Reşit încă aşteaptă, a spus nevasta muhtarului. Nu vii?

Muhtarul şi-a scos cămaşa pătată şi a azvârlit-o la perete.
- Vin, a strigat mânios. Aşteaptă!

5

Când bărbierul s-a întors dinspre stradă către bărbatul cu ţăcălie, care aştepta aşezat pe scaun, ochii lui încă purtau lucirea unei securi de călău.
- Ţi-a crescut părul până-n barbă, a spus el, cu o voce care a aruncat un văl peste ochii aceia.

Bărbatul cu ţăcălie nu a spus nimic. Stătea pur şi simplu acolo, cu ochii închişi, ca şi când s-ar fi temut să se privească în oglindă. Parcă nu ar fi fost el acela căruia părul îi crescuse până în barbă; parcă o parte din el trăia în alt loc, un loc despre care nimeni nu auzise vreodată, în vreme ce restul fiinţei lui stătea în scaunul acesta, moţăind. Dar când foarfecile bărbierului au început să ţăcăne, s-a deşteptat.
- Taie mustaţa cât să nu-mi mai intre fire de păr în gură şi opreşte-te acolo, a spus, privind lung la schiţa în cărbune a porumbelului, de deasupra oglinzii. Tu ai făcut desenul ăsta?
- Da, eu l-am făcut şi m-ai mai întrebat asta şi înainte, i-a răspuns bărbierul. Mă întrebi de fiecare dată când vii aici.

Bărbatul cu ţăcălie s-a cuibărit în el însuşi ca un copil muştruluit, coborându-şi privirea în oglindă. Ucenicul a dispărut dincolo de draperia din dosul prăvăliei; întorcându-se cu o mătură, s-a apucat să adune părul de pe podea.
- Lasă-l, a spus bărbatul cu ţăcălie. Lasă-l!

Ucenicul bărbierului a îngheţat; cu ochii larg deschişi, l-a privit pe bărbat cum se ridică de pe scaun. Nu era limpede cu cine vorbeşte.

Bărbatul s-a repezit spre uşă. Înainte să se avânte pe strada aglomerată, s-a răsucit pe călcâie.
- Nu mai sunt bani, i-a spus el bărbierului. E plin de schelete pe-afară.

Bărbierul a clătinat din cap. A privit cu tristeţe cum bărbatul cu ţăcălie păşeşte în grabă de-a curmezişul caldarâmului. L-a petrecut cu privirea prin trafic, până când traiectoria lui zigzagată s-a pierdut pe după colţ. Era ca şi când plecarea acestui bărbat l-ar fi dezumflat întru câtva.
- Cine mai era şi ăsta? am întrebat timid.
- Numele lui e Nuri, a spus bărbierul. N-am idee nici cine e, nici de unde vine.
[i] În multe zone din Anatolia este folosit drept combustibil pentru iarnă.
[ii] Vopsea obţinută din plante, folosită atât în diverse ritualuri, cât şi pentru tatuaje şi colorarea părului. În text, stropirea mieilor cu henna face referire la un cult sacrificial din tradiţiile turcă şi islamică, kurban bayram ("sărbătoarea sacrificiului"). Potrivit naraţiunilor din aceste tradiţii, henna simbolizează sângele sacrificial în cadrul a trei rituri de trecere: mielul jertfit lui Allah, mireasa care îşi pierde virginitatea în noaptea nunţii şi soldatul care îşi dă viaţa pe câmpul de luptă, pentru patrie (vezi Salih Can Aciksoz, Sacrificial Limbs: Masculinity, Disability, and Political Violence in Turkey, University of California Press, 2019, pp. 86-88).
[iii] Baie turcească publică, având abur umed, unde se îndeplinesc diverse ritualuri de spălare şi masaj. În lumea islamică, hamamul are asociat şi un rol social, fiind un important loc de întâlnire şi de împărtăşire a informaţiei pentru membrii comunităţii, separaţi pe genuri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu