Kim Jiyeong, născută în 1982

 

Cho Nam-Joo
Kim Jiyeong, născută în 1982
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din coreeană de Diana Yüksel
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
 
Intro

Cho Nam-joo s-a născut la Seul în 1978. A urmat cursurile Facultăţii de Sociologie din cadrul Universităţii Ehwa. A lucrat timp de zece ani ca scenaristă pentru diverse programe de televiziune.

În 2011 a câştigat Premiul Grupului Editorial Munhakdongne cu romanul său de debut Gwireul giurimyeon (Dacă ai asculta), povestea unui tânăr cu o inteligenţă extraordinară, care, deşi suferă de autism, reuşeşte să îşi găsească locul în lume. În 2016 a câştigat Premiul Hwangsan pentru tineri autori cu cel de-al doilea roman al său, Komanechireul wihayeo (Pentru Comăneci), inspirat din propria copilărie, în care protagonista, o tânără pe nume Ko Mani, îşi imaginează că este renumita gimnastă Nadia Comăneci.

Apărut în 2016, bestsellerul internaţional Kim Jiyeong, născută în 1982 (82 nyeonsaeng Kim Jiyeong; Humanitas Fiction, 2021) are ca punct de plecare experienţa personală a autoarei. Romanul a primit în 2017 Premiul "Scriitori de azi", a fost votat "Cartea anului" de către librarii coreeni, iar în 2018 depăşise deja un milion de exemplare vândute. La sfârşitul lui 2020, vânzările s-au ridicat la peste 1,8 milioane de exemplare. Imediat după publicarea în limba engleză, cartea a devenit New York Times Notable Book of 2020 şi Editors' Choice Selection Best Books of 2020, fiind considerată una dintre cele mai bune cărţi ale anului de TIME Magazine şi NPR, iar în Marea Britanie, de Guardian şi Red Magazine. În 2018, Cho Nam-joo publică volumul de nuvele Geunyeo ireumeun (Numele ei) şi romanul Gachul (Fuga), în 2019, Saha mensyon (Blocul Saha), iar în 2020, Gyureui mat (Gustul mandarinelor).

*

Apărut în toamna lui 2016, romanul Kim Jiyeong, născută în 1982 a fost dublu premiat în Coreea, obţinând în 2017 Premiul "Scriitori de azi" şi fiind votat "Cartea anului" de reţelele de librării. Întâmpinat cu entuziasm de critică şi lăudat de staruri K-pop, bestseller în Coreea (unde a declanşat o dezbatere la nivelul întregii societăţi), S.U.A. şi Japonia, cu vânzări internaţionale de peste 1,8 milioane de exemplare, a devenit o carte-cult. În 2020, romanul a fost nominalizat, în S.U.A., la National Book Award for Translated Literature, iar în Franţa, la Prix Émile-Guimet de littérature asiatique. Este tradus în peste 20 de ţări. A fost ecranizat în 2019, filmul fiind la rândul lui un succes de box office.

*

Kim Jiyeong are 33 de ani şi o viaţă normală, un soţ iubitor şi o fetiţă adorabilă. Locuieşte într-un apartament modern, într-un cartier rezidenţial nou din Seul. S-a născut într-o epocă în care fetele au dobândit dreptul să meargă la şcoală, la facultate, să aibă o carieră. Ar trebui să fie fericită. Şi totuşi, într-o bună zi, tânăra începe să se poarte ciudat. La început, soţul crede că glumeşte imitându-şi mama sau fostele colege de facultate. Dar în curând Jiyeong ajunge la psihiatru, iar răceala clinică a consemnării specialistului ne dezvăluie o dramă care nu este doar personală.

Ca atâtea alte fete, Kim Jiyeong nu ar fi trebuit să se nască. Pentru că era fată, şi-a dezamăgit părinţii în clipa când a venit pe lume. Pentru că era fată, la şcoală şi la facultate a fost tratată altfel decât colegii săi, exact cum i s-a întâmplat după absolvire, când şi-a căutat şi găsit o slujbă. Mai târziu şi-a asumat rolul de mamă şi s-a dedicat copilului, sacrificându-şi cariera. Şi atunci, să fie "nebunia" lui Kim Jiyeong o exprimare exacerbată a ceea ce simt toate celelalte femei?

"Mă gândesc mereu că Jiyeong trebuie să existe pe undeva. Probabil pentru că seamănă extrem de mult cu prietenele mele, cu colegele mai în vârstă sau mai tinere şi, într‑o bună măsură, şi cu mine. Pe tot parcursul cărţii am zugrăvit‑o pe Jiyeong frustrată şi nemulţumită, dar n‑am avut încotro, căci ştiu sigur că aşa a crescut şi aşa a trăit. Poate că şi eu am fost la fel." (Cho Nam-joo)

"Când romanul Kim Jiyeong, născută în 1982 a fost publicat în Coreea în 2016, a fost primit ca o chemare culturală la arme. Cartea a fost considerată deopotrivă un tratat despre societate şi o operă de artă, întocmai ca filmul lui Bong Joon-ho, Parasite, care a stârnit dispute aprinse despre discrepanţele sociale din Coreea." (New York Times)

"Cel de-al treilea roman al lui Cho Nam-joo a fost aclamat ca unul care dă glas fiecărei femei neauzite. [...] Cartea a atins un nerv la nivel global." (The Guardian)

"Cho Nam-joo iniţiază un dialog universal despre discriminare, deznădejde şi frică." (Time)

"Mărturia unei generaţii." (La Vanguardia)

"Emoţionant, inteligent şi puternic." ( Daily Telegraph)

Fragment

Kim Jiyeong ieşi la prânz purtând la gât ecusonul firmei. Ceilalţi angajaţi păreau să-şi fi lăsat din nepăsare ecusoanele să le atârne la gât, dar ea o făcuse intenţionat. La prânz, în zona aceea cu multe clădiri de birouri, vedea adesea în drumul ei oameni care aveau la gât panglici imprimate cu numele firmei, la capătul cărora atârna un plic mic din plastic, în care era pus cardul de acces în firmă. Ăsta era visul ei: să se vadă pe drum într-un grup de tineri cu ecusoane la gât, ţinându-şi portofelul şi telefonul în aceeaşi mână şi discutând despre ce aveau să mănânce la prânz.

Cu cei cincizeci de angajaţi ai săi, firma la care lucra Jiyeong era una destul de mare pentru domeniul respectiv. Deşi procentul bărbaţilor creştea cu cât te uitai mai sus în ierarhia companiei, în general, erau mai multe femei decât bărbaţi. Angajaţii erau potrivit de individualişti, dar şi de raţionali, aşa încât atmosfera din firmă era foarte bună, dar era mult de lucru şi se întâmpla frecvent să rămână peste program sau să lucreze în weekend, fără să fie plătiţi în plus. Cu tot cu Jiyeong erau patru noi angajaţi - două femei şi doi bărbaţi. Jiyeong, care abia terminase facultatea şi nici nu îşi îngheţase vreodată studiile, era nu doar proaspăt angajată, dar şi cea mai tânără. În fiecare dimineaţă, ea era cea care pregătea cafeaua pentru toată echipa şi le punea ceştile în faţă fiecăruia, tot ea aranja tacâmurile pe masă când ieşeau să mănânce împreună, făcea comanda umblând cu meniul pe la fiecare dacă decideau să mănânce la birou şi la final tot ea aduna farfuriile. Sarcina mezinei echipei era să urmărească presa în fiecare dimineaţă, să găsească posibili clienţi şi să întocmească un scurt raport. Într-o zi, şefa de echipă s-a uitat în grabă peste raportul ei şi a chemat-o în sala de şedinţe.

Kim Eunsil era singura femeie între cei patru şefi de echipă. Lumea zicea că avea o fetiţă la şcoala primară, dar, cum mama ei locuia împreună cu ea, aceasta se ocupa de copil, iar Eunsil se dedica numai slujbei ei. Unii o admirau, alţii ziceau că era dură, iar alţii puneau succesul ei pe seama soţului invizibil. Cu siguranţă era un om extrem de cumsecade, de vreme ce acceptase să o ia la ei pe soacra lui, căci se ştie doar că e mai dificil pentru un bărbat să trăiască în casă cu rudele soţiei decât invers şi că disputele dintre ginere şi soacră deveniseră o problemă în societatea coreeană. Jiyeong s-a gândit la mama ei, care trăise cu soacră-sa timp de şaptesprezece ani. Bunica ei îi ţinea companiei fratelui mai mic când era plecată mama lor să tundă pe cineva, în perioada în care era coafeză ambulantă, dar niciodată nu se ocupase cu adevărat de ei să îi hrănească, să îi spele ori să îi pună la culcare. Nici alte treburi nu prea făcea prin casă. Mânca ceea ce gătea mama lor, se îmbrăca în hainele spălate de mama lor şi dormea în încăperea în care tot mama lor făcea curat, dar nimeni nu spusese vreodată despre mama lor că era cumsecade.

Şefa de echipă o lăudă pe Jiyeong pentru raportul ei. Îi spuse că alesese bine articolele din ziar, făcuse comentarii pertinente şi o îndemnă să o ţină tot aşa. Era prima ei sarcină la prima ei slujbă şi obţinuse acum şi primele laude. Jiyeong era convinsă că vorbele şefei ei aveau să-i fie de mare ajutor de câte ori avea să se lovească de un obstacol în cariera ei. Mulţumită şi mândră de ea, dar atentă să nu lase să i se vadă încântarea, Jiyeong îi mulţumi şefei. Aceasta îi spuse zâmbind:
- De-acum înainte nu trebuie să îmi mai aduci cafeaua. Nu trebuie nici să-mi aşezi lingura în faţă la restaurant şi nici să aduni farfuria după ce termin de mâncat.
- Vă rog să mă iertaţi dacă v-am creat neplăceri.
- Nu mi-ai creat nici un fel de neplăceri. Pur şi simplu nu e treaba ta să faci asta. Am văzut de-a lungul timpului că fetele proaspăt angajate se înhamă la tot soiul de treburi din astea, fără să le ceară nimeni. Bărbaţii nu fac aşa ceva. Nu contează că sunt proaspăt angajaţi sau că sunt cei mai tineri din echipă, pur şi simplu nu fac decât ceea ce li se cere. De ce oare femeile simt nevoia să facă toate astea?

Jiyeong auzise că doamna Kim Eunsil lucra acolo încă de pe vremea când firma avea doar trei angajaţi. Afacerea crescuse sub ochii ei, şi-a văzut colegii avansând şi asta i-a dat încredere şi respect de sine. Colegii ei bărbaţi care intraseră în firmă odată cu ea erau acum manageri sau se mutaseră în echipe de marketing la companii mai mari ori începuseră să lucreze pe cont propriu, deschizându-şi propriile firme. În orice caz, continuau să lucreze, în timp ce nici una dintre colegele ei nu mai rămăsese la companie.

Ca să nu i se spună că se poartă ca o muiere, Kim Eunsil pleca mereu ultima de la petrecerile firmei, se oferea să meargă în delegaţii şi să lucreze peste program, iar când născuse, se întorsese la muncă după o lună. La început era mândră că reuşea toate astea, dar se simţea prost de fiecare dată când o femeie din subordinea ei îşi dădea demisia, iar în ultima vreme chiar îi părea rău. De fapt, toate acele ieşiri la cină cu colegii nu erau deloc necesare, iar munca până noaptea târziu sau peste weekend şi delegaţiile frecvente semnalau problema lipsei de personal. Teoretic, orice angajat avea dreptul la concediu de maternitate sau de creştere a copilului, dar, în realitate, acest drept le era negat. Primul lucru pe care l-a făcut Kim Eunsil după ce a ajuns manager a fost să renunţe la cinele oficiale, excursiile cu angajaţii şi tot soiul de workshopuri şi să garanteze obţinerea concediului de maternitate sau de creştere a copilului atât pentru angajaţii bărbaţi, cât şi pentru femei. I-a povestit lui Jiyeong cât de mândră s-a simţit când a aşezat un buchet de flori pe biroul unei subordonate la întoarcerea acesteia la muncă după ce îşi luase, în premieră pentru firma lor, un an de concediu pentru creşterea copilului.
- Despre cine e vorba?
- O angajată care şi-a dat demisia după câteva luni.

Renunţarea la munca peste program şi în weekend nu era în puterea doamnei manager. Angajata ei îşi dădea cea mai mare parte a salariului pentru plata unei bone pentru copil, dar chiar şi aşa, mereu era în căutarea unei persoane cu care să lase copilul în ultima clipă şi se certa zilnic cu soţul ei la telefon. Într-un weekend, a trebuit să vină în grabă la muncă şi a apărut cu copilul în spinare. După asta a renunţat la slujbă. Kim Eunsil n-a ştiut ce să îi spună femeii când aceasta şi-a cerut iertare că pleca.

*
Jiyeong a primit primul ei proiect la muncă. Trebuia să scrie un comunicat pe baza rezultatelor unui studiu despre poluarea cu fibre textile, realizat de o firmă producătoare de lenjerie de pat organică. Pentru că voia să facă o treabă extraordinar de bună, a lucrat mai multe nopţi la rând pentru cele două pagini de comunicat. Şefa ei i-a spus că textul era bine scris, dar că era ca un articol de ziar. I-a spus că ei acolo nu scriau articole de ziar, ci înştiinţări care să îi facă pe reporteri să-şi dorească să scrie articole despre subiectele acelea, aşa că a rugat-o să-şi revizuiască raportul. Jiyeong a făcut încă o noapte albă la muncă. Doamna manager a lăudat-o că scrisese bine. Comunicatul ei a fost lansat fără vreo modificare majoră şi a fost preluat de mai multe ziare, ba chiar şi de o revistă pentru femei şi, bineînţeles, de televiziunea publică. Jiyeong nu mai aducea cafeaua dimineaţa şi nu mai aşeza tacâmurile pe masă la prânz. Nimeni n-a zis nimic.

Munca era interesantă şi colegii îi plăceau. Pe de altă parte, reporterii, clienţii şi membrii echipelor interne de promovare a produselor îi făceau viaţa grea. Nici trecerea timpului, nici experienţa acumulată şi nici familiarizarea cu munca n-au ajutat-o să treacă prăpastia dintre ea şi aceştia. Reprezentanţii agenţiilor de marketing se credeau cei mai grozavi, căci erau în mare parte bărbaţi trecuţi de o anumită vârstă, care ocupau posturi destul de înalte şi care aveau un cod umoristic al lor. Glumele nesărate curgeau la nesfârşit, iar Jiyeong habar n-avea când era cazul să râdă sau dacă trebuia să răspundă la astfel de glume. Dacă râdea, indivizii continuau cu glumele, căci se credeau amuzanţi, dacă nu râdea, o întrebau întruna dacă a păţit ceva.

O dată, Jiyeong a mers la un prânz oficial cu clienţii la un restaurant coreean şi, când a comandat o tocăniţă cu pastă de soia, reprezentantul unei firme-client a spus:
- Ia te uită, o tânără care cere pastă de soia! Deci aşa, domnişoară Kim, eşti o "fată de soia"! Ha ha ha!

Asta se întâmpla tocmai în perioada în care erau la modă expresiile nou-apărute, de tipul "fată de...", folosite dispreţuitor la adresa femeilor. Jiyeong nu putea şti dacă individul spusese asta ca pe o glumă, dacă râdea de ea sau dacă ştia măcar ce însemnau cuvintele acelea. Pentru că el râdea, au început şi subalternii lui să râdă, aşa că Jiyeong şi colegii ei n-au avut încotro şi au zâmbit şi ei încurcaţi, schimbând subiectul. Aşa se petreceau lucrurile atunci.

Altă dată a avut loc o cină festivă cu echipa de marketing a unei firme de mărime medie. Jiyeong şi şefa ei, Kim Eunsil, se ocupaseră de tot procesul, de la realizarea planului de acţiune şi supravegherea punerii lui în practică, până la lansarea comunicatului de presă. Reprezentanţii firmei le-au invitat la cină în semn de mulţumire pentru o treabă bine făcută. În taxi, pe drum spre restaurantul specializat în fripturi, aflat într-o zonă universitară, unde angajaţii firmei-client erau deja adunaţi, Kim Eunsil a repetat apăsat că nu-şi dorea să meargă.
- Dacă ne sunt recunoscători, puteau să trimită un cadou sau bani. Parcă n-ar şti cât de neplăcut e pentru noi să ne aflăm în situaţia asta. Treaba asta cu mâncatul şi băutul împreună e o insultă pe faţă! Vor să ne arate pentru ultima oară că ei sunt şefii. Of, cât detest asta! Doar azi mai suport şi gata.

Din echipa de marketing a firmei-client veniseră la cină şase persoane: directorul diviziei, un bărbat de vreo cincizeci de ani, un director adjunct la vreo patruzeci de ani, un manager de vreo treizeci şi ceva de ani şi trei angajate care aveau puţin peste douăzeci de ani. Jiyeong şi şefa ei erau însoţite de un coleg, care le ajutase în timpul campaniei de promovare. De cum a văzut-o pe Jiyeong, directorul diviziei, care începuse consumaţia de ceva vreme judecând după cât de roşu era la faţă, şi-a exprimat bucuria zgomotos, iar directorul-adjunct, care era aşezat lângă el, s-a ridicat în picioare, luându-şi halba de bere şi tacâmul şi făcându-i semn lui Jiyeong să se aşeze în locul lui. Râzând cu gura până la urechi, directorul decretă că adjunctul Han îi citise gândurile, iar Jiyeong se trezi pusă într-o situaţie stânjenitoare şi umilitoare şi n-ar fi vrut nici moartă să se aşeze lângă el. A spus de mai multe ori că vrea să rămână lângă colegii ei, dar directorul adjunct şi managerul firmei aproape că au luat-o pe sus, împingând-o alături de director. Colegul ei privea neliniştit, fără să poată interveni, iar şefa ei, care se oprise la toaletă, ajunse la masă abia după ce totul se hotărâse. Jiyeong a rămas lângă directorul firmei şi a sfârşit prin a bea mai multe halbe de bere la insistenţele acestuia.

Individul, care fusese numit director al diviziei de marketing în urmă cu doar trei luni, după ce înainte activase în cadrul diviziei de dezvoltare a noilor produse, nu mai contenea să îi dea sfaturi din "propria-i experienţă". A ţinut-o tot aşa, apucându-se să-i analizeze trăsăturile şi să-i spună că având forma feţei frumoasă şi nasul drept, cu o operaţie estetică la pleoape ajungea de nota zece. A întrebat-o dacă avea un iubit, apoi a început să se lanseze într-o serie de glume nesărate şi fără perdea, de genul "e mult mai spectaculos un gol pe care îl înscrii cu portarul în poartă" sau "se mai găsesc femei care n-au făcut-o niciodată, dar nu e una care s-o fi făcut-o doar o singură dată". Mai mult decât atât, o tot îndemna să mai bea. Deşi a spus că nu mai putea, că avea să fie periculos când se întorcea acasă şi protesta că nu mai vrea să bea, directorul îi spunea că n-are nici un motiv de îngrijorare cu atâţia bărbaţi în jur. "Tocmai din cauza voastră sunt îngrijorată", îi răspunse Jiyeong în gând, golindu-şi pe furiş paharul în cănile abandonate şi în bolurile de tăieţei rămase pe masă.

Era deja trecut de miezul nopţii când directorul îi umplu cu vârf paharul lui Jiyeong şi se ridică în picioare împleticindu-se. Discută la telefon cu şoferul, urlând de parcă voia să-l audă tot localul, apoi se întoarse către subalternii săi:
- Fiică-mea studiază la universitatea de vizavi. A rămas la bibliotecă să studieze, dar acum vrea să plece acasă, şi pentru că se teme, m-a chemat să o conduc. Regret, dar trebuie să plec. Domnişoară Kim Jiyeong, trebuie să dai pe gât tot paharul ăsta.

Jiyeong simţi cum şi ultimul fir fragil de speranţă se rupe. "De vreme ce tu te porţi aşa cu mine, e posibil ca peste câţiva ani şi scumpa ta fiică să ajungă exact în aceeaşi situaţie." Simţind brusc că se ameţise, îi trimise un mesaj pe telefon iubitului ei, dar nu primi răspuns.

După plecarea directorului, atmosfera s-a schimbat. Cei rămaşi au început să discute doi câte doi, câţiva au ieşit să fumeze, iar fata din echipa de marketing a dispărut pe furiş, de nici nu şi-a dat nimeni seama că nu mai era acolo. Unii au sugerat că era momentul să se mute la alt local, dar, din fericire, Kim Eunsil a pus piciorul în prag şi astfel a reuşit să-şi scoată colegii de acolo. Ea s-a urcat prima într-un taxi, spunând că se grăbea să ajungă acasă, căci mama ei era bolnavă. Jiyeong şi colegul ei au băut câte o cafea, aşezaţi pe scaunele de plastic din faţa unui mic magazin. Jiyeong sugerase să mai rămână, gândindu-se că o cafea rece ar putea să o trezească din ameţeală, dar acum, că scăpase din situaţia aceea stânjenitoare şi se mai relaxase, i se făcuse foarte somn. Până la urmă adormi cu capul pe masa din plastic plină de pete de la supa de tăieţei la pachet, care se găsea în magazin, şi nu se mai trezi oricât trase colegul ei de ea.

Tocmai atunci se găsi prietenul ei să o sune. Jiyeong dormea buştean. Colegul ei se gândi să răspundă şi să-i spună iubitului ei să vină după ea, dar asta se dovedi a fi o greşeală.
- Bună seara. Sunt coleg cu Jiyeong la firmă...
- Jiyeong unde e?
- A adormit, de aceea am răspuns eu, ca să...
- A adormit? Cum? Cine naiba eşti?
- Nu! Nu! Nu e vorba de asta! N-aş vrea să înţelegeţi greşit, Jiyeong a băut...
- Dă-mi-o pe Jiyeong la telefon! Acum!

Jiyeong a ajuns cu bine acasă, cărată în spinare de iubitul ei, dar relaţia lor s-a destrămat.

*
Spre norocul ei, în compania pentru care lucra Jiyeong erau mulţi oameni de treabă, aşa încât ea s-a adaptat bine vieţii de la firmă, unde slujba ei nu era nici foarte dificilă, nici stresantă, nici extenuantă. Evident, l-a scos de multe ori la masă pe prietenul ei. I-a mai cumpărat şi o geantă, haine, un portofel nou, iar uneori îi plătea taxiul. Prietenul ei, în schimb, avea din ce în ce mai mult de aşteptat. Aştepta ca Jiyeong să se întoarcă de la muncă, să aibă o zi liberă, să-şi ia concediu. Cum Jiyeong era proaspăt angajată, nu-şi putea decide de una singură programul de muncă, aşa că prietenul ei era nevoit să aştepte confirmarea ei pentru orice schimbare. Aştepta mereu un telefon sau un mesaj de la ea. După ce Jiyeong a început să lucreze, au vorbit din ce în ce mai puţin la telefon şi şi-au trimis tot mai puţine mesaje. Prietenul ei o întreba adesea de ce nu îi trimitea măcar un mesaj când lua metroul, când mergea la toaletă, după masa de prânz, când era încă la restaurant, ori când prindea un moment liber între şedinţe. Problema nu era că Jiyeong nu avea timp, pur şi simplu nu avea chef să-i scrie. Multe dintre cuplurile formate dintr-un partener care lucra şi unul care încă studia erau la fel, indiferent dacă era angajată ea sau el.

Lui Jiyeong îi părea rău că nu-l putea ajuta pe prietenul ei, care, ajuns în ultimul an de facultate, începuse pregătirile pentru găsirea unei slujbe. Nu uitase cât de mult o susţinuse el în perioada în care căuta ea să se angajeze. Se simţea extrem de vinovată când se gândea la momentele acelea, dar viaţa ei era o continuă luptă şi nu-şi putea permite să se concentreze pe nevoile altcuiva, de vreme ce lupta putea să devină sângeroasă în orice clipă, dacă nu era atentă. Decepţia a crescut treptat şi firesc între ei, ca stratul de praf care se adună pe frigidere sau pe dulăpiorul pentru medicamente din baie şi pe care, deşi îl vezi bine, amâni mereu să-l ştergi. Se îndepărtau tot mai tare unul de celălalt, până în seara aceea, când s-au certat groaznic.

Prietenul ei ştia prea bine că Jiyeong nu se îmbăta niciodată, că în seara aceea băuse la cina organizată de firmă neavând încotro şi că nu era nimic între ea şi colegul care răspunsese atunci la telefon, dar nimic din toate acestea nu conta pentru el. A fost de ajuns ca o scânteie minusculă să cadă peste aşchiile unor sentimente demult uscate şi cea mai frumoasă perioadă a tinereţii lor s-a prefăcut într-un morman de scrum.

După aceea, Jiyeong s-a dus la mai multe întâlniri aranjate şi chiar a ieşit la masă sau la film cu unii dintre bărbaţii întâlniţi. Toţi erau mult mai în vârstă, ocupau poziţii mai înalte la muncă şi, mai mult ca sigur, câştigau mai mult decât ea. Bărbaţii aceştia plăteau pentru mese şi pentru biletele de spectacol sau îi făceau diverse cadouri, aşa cum făcuse şi ea mai deunăzi. Cu toate acestea, nu a reuşit să se apropie prea mult de nici unul dintre ei.

*
La firmă s-a auzit că urma să se înfiinţeze o echipă de planificare. Până atunci, clienţii erau găsiţi prin intermediul unor scurte prezentări de vânzare sau lansând oferte către potenţialii clienţi, dar venise momentul ca firma să planifice campanii publicitare şi să-şi recruteze clienţii cu care urma să lucreze. Evident că acesta era un proiect pe termen lung, nu un eveniment singular. Prin natura ei de agenţie de publicitate, firma avea mereu o serie de angajaţi care aşteptau să capete de muncă. Deşi probabil că nu avea să genereze un profit imediat, odată stabilită o metodă de lucru temeinică, se puteau aştepta la creştere şi profit, în timp ce îşi dezvoltau şi relaţiile cu clienţii. Jiyeong era interesată de noua structură, întocmai ca majoritatea angajaţilor firmei. Astfel, o informă pe Kim Eunsil, care urma să conducă noua echipă de planificare, de faptul că ar fi vrut să se alăture şi ea.
- Bine. Cred că te-ai descurca de minune.

Şefa ei îi dăduse atunci un răspuns încurajator, dar în final Jiyeong nu a fost selectată în noua echipă. Au fost mutaţi acolo trei manageri de nivel mediu, cu rezultate bune, şi doi colegi de-ai ei, care intraseră în firmă odată cu ea. Cum echipa de planificare era considerată unul dintre departamentele-cheie ale companiei, Kim Jiyeong şi colega ei, Kang Hyesu, angajate odată cu cei doi băieţi, se simţeau profund nedreptăţite. Cele două aveau în momentul acela o reputaţie mai bună. Colegii mai în vârstă se întrebau glumind cum de rămăseseră atât de mult în urmă băieţii, deşi toţi patru fuseseră angajaţi pe aceleaşi criterii. Nu se punea problema că băieţii nu erau capabili, dar aveau clienţi mult mai uşor de mulţumit.

Cei patru tineri aveau o legătură specială şi se înţelegeau bine, în ciuda diferenţelor de personalitate, dar în grup a apărut o ruptură după ce băieţii au fost mutaţi în echipa de planificare. Conversaţiile lor nesfârşite din timpul zilei, de pe chat, s-au oprit brusc. Până şi colegii mai vechi au observat că pauzele de cafea în patru, ieşitul la prânz şi la bar seara, după muncă, au început încet să dispară. Când se întâlneau întâmplător pe hol, evitau să se privească în ochi şi se salutau doar din priviri, într-un mod foarte straniu. Kang Hyesu, care era cea mai în vârstă dintre ei, a decis că aşa nu se mai putea şi a organizat o ieşire la bar.

Au stat la băute până târziu în noapte, dar nici unul dintre ei nu s-a îmbătat. Până atunci, când ieşeau la bar, făceau glume caraghioase, cum fac copiii, se plângeau de cât de greu e la muncă şi se hlizeau bârfind despre colegii de serviciu, dar în seara aceea atmosfera a fost una serioasă de la bun început. Asta şi pentru că Hyesu a găsit de cuviinţă să le spună că avusese o relaţie de scurtă durată cu un coleg.
- Acum e un subiect încheiat. Nu mă întrebaţi cine e, nu vă repeziţi să trageţi concluzii şi nu trâmbiţaţi asta nicăieri. În orice caz, pot să vă spun că zilele astea nu mi-e tocmai bine sufleteşte. Am nevoie de consolare.

Prin mintea lui Jiyeong s-au perindat rapid chipurile colegilor necăsătoriţi până când a izbit-o subit gândul că nu era obligatoriu ca individul să fie holtei, ceea ce i-a dat pe loc o frumoasă durere de cap. Cei doi colegi ai lor dădeau pe gât berea cu nesaţ. Unul dintre ei le-a spus că îşi făcea griji pentru fratele lui mai mic, care absolvise facultatea cu un an în urmă şi încă nu-şi găsise de lucru. Nici el nu reuşise încă să-şi plătească creditul pentru studii, de aceea se temea că fratele lui, care se împrumutase mai mult, nu avea cum să mai scape de datorii. Celălalt coleg se scărpină în cap şi zise:
- Suntem la ora de confesiuni? Atunci hai să vă zic şi eu una. Adevărul e că n-am nici o afinitate cu echipa de planificare.

În seara aceea, la un pahar, Jiyeong a aflat o grămadă de lucruri. Din câte se auzea, compoziţia echipei de planificare fusese decisă de preşedintele companiei. Managerii care obţinuseră rezultate bune până atunci fuseseră selectaţi pentru că echipa trebuia să se poziţioneze bine în firmă, iar cei doi băieţi fuseseră preferaţi pentru că era vorba de un proiect de lungă durată. Cunoscând gradul de dificultate al muncii şi specificul ei, preşedintele firmei nu le considera pe femei drept potenţiale angajate pe termen lung, socotind că acestora le era dificil să păstreze un echilibru între atribuţiile de serviciu şi viaţa de familie, mai ales dacă aveau şi copii. În mod evident, nu-l preocupa bunăstarea angajaţilor. Decât să caute soluţii pentru a face mediul de lucru suportabil pentru angajaţi, găsea că e mult mai eficient să investească în angajaţi care rezistă în condiţiile date. Din acelaşi motiv, lui Jiyeong şi Hyesu le fuseseră repartizaţi clienţii cei mai pretenţioşi. Nici vorbă ca managementul să fi avut mai multă încredere în capacitatea lor. Pur şi simplu nu voiau să-şi extenueze angajaţii de gen masculin, care aveau să rămână pentru mult timp în firmă.

Jiyeong părea pierdută într-un labirint. Căuta neobosită, cu calm, o ieşire, când, de fapt, aceasta nici nu existase vreodată. Ştia că nu trebuie să se dea bătută, că trebuie să încerce iar şi iar, să treacă prin zid, dacă era nevoie. În fond, scopul unui om de afaceri este să câştige cât mai mult şi nu-l putea condamna pe preşedintele companiei că voia să obţină maximum de profit cu minimum de investiţii. Şi totuşi, e drept să pui mai presus de orice doar eficienţa şi raţiunile imediat vizibile? Ce mai rămâne în final într-o lume nedreaptă? Şi cei care rămân... Pot fi fericiţi?

Kim Jiyeong a mai aflat şi că, de la bun început, colegii ei primiseră un salariu mai mare, dar asta nu o afectă prea tare, dat fiind că paharul dezamăgirii era deja plin ochi. Deşi îşi pierduse încrederea că poate să muncească în continuare cu avânt, urmând sfaturile conducerii şi ale colegilor aflaţi în poziţii superioare, a doua zi, după ce aburii alcoolului s-au risipit, Jiyeong s-a dus la serviciu, ca de obicei. Şi-a îndeplinit sarcinile, aşa cum o făcuse şi până atunci, dar era limpede că îşi pierduse pasiunea şi încrederea.
 
*** Între statele membre ale OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică - N. a.), Coreea este ţara cu cea mai mare diferenţă de remunerare între bărbaţi şi femei. Potrivit unui raport din 2014, în ţările OCDE, femeile câştigă în medie 84% din salariul unui bărbat, dar în Coreea, procentul este de 63%. (Diferenţa de remuneraţie pe sexe, OCDE, 2014. - N. a.) De asemenea, într-un articol apărut în ediţia britanică a ziarului The Economist, conform indicelui referitor la egalitatea de şanse, Coreea oferă cele mai proaste condiţii de muncă pentru femei. (The Economist, 3.03.2016, economist.com/daily-chart - N. a.) ***