Cvartet

 

Daniela Ulieriu, Doina Popescu
Cvartet
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi o introducere în lumea acestei cărţi (şi în culisele muncii de redactor al ei).

*****
Intro

Daniela Ulieriu este jurnalistă de televiziune şi presă scrisă, iar în ultimii ani a lucrat ca expert cultural în România, Franţa şi Camerun. A coordonat două studii antropologice de anvergură sub egida prinţesei africane Ly Ma Bat Ngoup - Ly Cea Care Poartă Pielea de Panteră: Perles. Couleurs d'Afrique, publicat în 2010, şi Ndop. Étoffes des cours royales et sociétés secrètes du Cameroun, apărut în octombrie 2020. Călătoare pasionată, a fost în peste şaizeci de ţări. A locuit în Asia de Sud-Est doi ani. Multe dintre impresiile de călătorie au fost transformate în articole pentru diverse publicaţii de gen şi pot fi citite pe blogul ei de călătorie, Asia mea (danielaulieriu.ro). Daniela Ulieriu este şi autoarea albumelor de artă Mândrescu, sculptură şi Feodoroff, pictură.

Doina Popescu a absolvit Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii din Bucureşti şi este autoarea romanelor Şampanie cu soia (2001), Iluzoria vulpe a fericirii (2014) şi a volumului de povestiri Vipia amiezii (2017). Până la revoluţie a lucrat ca profesoară şi psihologopedă, iar după 1989 a fost, pe rând, redactor la România liberă, Mediafax, Cotidianul şi la Direcţia Ştiri a Televiziunii Române. De asemenea, a publicat articole într-o serie de reviste culturale. În calitate de coordonatoare a Biroului EBU (European Broadcasting Union), a furnizat sute de materiale, preluate şi difuzate de televiziuni de pe toate continentele.

La sfârşitul anilor 1990, Daniela Ulieriu şi Doina Popescu s-au cunoscut la Direcţia Ştiri a televiziunii publice. Cele două autoare au mai scris împreună Trei secole de gastronomie românească (2018) şi romanul Perna cu fluturi (2020).

*

Proprietara unui trust de presă - o femeie rafinată, devoratoare şi cu indecent de mulţi bani. Un scriitor matur, plin de charismă, însă mistuit de angoasă şi de romanul care nu înaintează. O tânără jurnalistă cu viziune şi talent, dar cu un trecut care ascunde răni dureroase. Un agent al serviciilor hiperpotent, sub acoperire. Şi un personaj absent de o uriaşă forţă, care îi leagă unii de alţii mai mult decât ar putea bănui ei înşişi. Vocile din Cvartet compun treptat, ca într-un joc de măşti, arhitectura complexă a unui roman în care suspansul creşte de la o pagină la alta prin inteligenţa construcţiei.

Daniela Ulieriu şi Doina Popescu scriu o poveste la patru mâini în care cititorul e purtat de pe vechea stradă Xenofon până într-un sat din Ardeal, din ritmurile trepidante şi noxele Bucureştiului până în exoticul Bali, din peisajul decadent al extravaganţelor dâmboviţene până în dezordinea minţilor bolnave. În lumea rocambolescă şi fără nimic sfânt, ruptă parcă dintr-un film de Sorrentino, umorul crunt şi durerea surdă se întrepătrund, iar sinapsele nu ni se destind nici măcar o clipă. În prim-plan se află omenescul însuşi, cu tot sublimul şi sordidul său.

"În Cvartet, Daniela Ulieriu şi Doina Popescu strunesc perfect voci auctoriale şi registre narative individualizate şi recognoscibile, lăsând însă personajele să umble libere. Ritmul alert al textului, senzaţia că e scris visceral şi, în acelaşi timp, limpezimea frazei şi naturaleţea cu care autoarele schimbă registrele anunţă o proză solidă şi foarte credibilă.

Drama încrucişată a poveştilor de iubire - potrivită parcă pentru a demonstra că universul dă dovadă de umor şi cinism în cantităţi cvasi-egale -, bavardajul menajerei Suzica, sinuciderea lamentabil ratată a personajului Exa, spovedania politicianului-interlop Gelu şi halucinantul personaj Baba completează un excurs narativ discontinuu, dar deloc fragmentat, care te face «să plonjezi în propria viaţă ca într-o apă menajeră», «ţinându-te cu mâna de nas». Ochiul antrenat de imagine al celor două autoare, care s-au cunoscut în televiziune, transformă proza într-o docu-ficţiune, materializând imagini vaporoase, difuze şi împrumutându-le trup prin cuvinte." (Roxana Dumitrache, scriitoare)

fragment

1

alice

O vreme tulbure a pus stăpânire pe oraş. Astăzi, în câteva ore s-au perindat patru anotimpuri... Dimineaţa, la nouă, ningea ca-n vechile poveşti de Crăciun. Copiii ieşiseră la aer şi stăteau cu gurile deschise, ca să prindă pe limbă fulgii mari şi pufoşi. La prânz a răsărit soarele şi trandafirii încă înfloriţi din faţa blocului pufăiau în aer parfumul lor de primăvară târzie. La patru era deja îngrozitor de cald. Oamenii umblau pe străzi în mânecă scurtă şi pantofi lejeri. Spre seară s-a răcit brusc; cerul a coborât, pâclos, foarte aproape de acoperişuri, prevestind o ploaie deasă şi măruntă de toamnă. Capricios sfârşit de septembrie!

M-am îmbrăcat în cea mai bună rochie, am luat un taxi şi m-am dus la petrecere. Penthouse-ul imens şi terasele fierbeau de musafiri. Eram peste o sută, de toate vârstele, nuanţele, naţionalităţile, condiţiile sociale şi orientările sexuale. Agitaţie multă. Adrenalină, puţină. Deocamdată. N-am mai văzut un asemenea cocteil. Cocteil e cuvântul stilat pentru adunătură. Unii veniseră cu partenerii, alţii, cu câinii. Familiştii îşi aduseseră şi bonele filipineze din dotare. O bonă asiatică? Conferă o nouă strălucire vieţii. O doamnă are tripleţi. Mi-e vag cunoscută, cred că ne-am intersectat pe vreun culoar, în vreo sală, undeva. Căruciorul nu încape în lift şi e cărat pe scări de doi bodyguarzi. Multe vedete de televiziune, un scriitor celebru, bloggări, vloggări, hairstylişti, oameni politici mai grei sau mai uşori, liderii a două partide "altfel" care "vor face diferenţa" - unul dintre ele lansat pe biciclete, iar celălalt lângă o groapă de gunoi -, marxişti, conservatori şi sexo-marxişti - ce struţocămilă o mai fi şi asta?! -, bogătaşi amabili la care marxiştii prezenţi se uită de sus, artişti, avocaţi, sportivi, travestiţi, plus femeia de serviciu a imobilului şi fochistul (care au venit să spună că au remediat "problema" şi au rămas), fel de fel de consultanţi şi experţi, fete cumsecade care se străduiesc să pară curve, curve autentice care nu se mai străduiesc de mult. Majoritatea invitatelor seamănă între ele. Au feţe de tip nou, cu pomeţi proeminenţi, remodelaţi cu acid hialuronic, şi buze uriaşe, ca un cioc de ornitorinc. Ornitorincul e un mamifer arhaic care nu naşte pui, ci depune ouă. Mă aştept ca în orice moment musafirii să facă un trenuleţ ca într-un film de Sorrentino... Sono belli i trenini che facciamo alle feste, vero? Sono i più belli del mondo... perché non vanno da nessuna parte.^[i] Toată superficialitatea decadenţei fermecate de ea însăşi. Două pisici în lesă scuipă un căţeluş de salon, care schelălăie printre picioarele dansatorilor.

Mai sunt şi copiii invitaţilor lui Astrid Iavorovski Preda, care îşi fac la etaj propria petrecere. O petrecere în altă petrecere. Mă plimb dintr-o cameră într-alta. Parcă sunt într-un vis. Mă uit la nişte nocturne ale unui pictor basarabean, spânzurate pe pereţi. Oameni care aleargă. Au picioarele tăiate. Un copil primordial, cu un cap enorm, strângând o pasăre în mână. E încălţat cu ghete cu tălpi mov. O, ce tălpi reuşite, parcă sunt vii! Alături, artistul face o poză cu o brunetă cu părul lung. Mâna artistului coboară spre fundul fetei, care zâmbeşte jenată.

Spre surprinderea mea, am fost invitată la ziua lui Astrid, patroana trustului la care lucrez. Spre surprinderea mea, pentru că sunt angajată de puţin timp. Şi tot spre surprinderea mea, m-am şi dus. Am venit singură, Horia a rămas acasă. Ne-am certat până la epuizare. Era necesar, pentru că până acum evitaserăm orice confruntare directă. L-am lăsat zăcând. Eu am ieşit istovită, dar învingătoare. Instinctul meu de conservare a fost mai puternic. Mă privea ca un animal rănit cum îmi întind fondul de ten şi îmi măresc conturul buzelor.

Sindrofia deraiază şi capătă un aer fantasmagoric, enorm, rocambolesc. Un actor scoate flăcări pe gură. O domnişoară merge în mâini, doi bărbaţi fac striptease. Mă întreb de ce oare am fost invitată. Poate pentru că ancheta difuzată săptămâna trecută a stârnit un scandal-monstru? Poate din greşeală? Trec pe lângă o gaşcă de oengiste feministe; vor să salveze lumea de toate injustiţiile produse în milenii de dominaţie masculină. Ca să fie sigure de reuşită, s-au înarmat cu nişte sâni cupa cinci. Cupa fericirii. Feministe cu silicoane, gen nou, dâmboviţean. Ne salutăm cu fluturări discrete de mâini. Casa geme de tablouri şi flori. Exclusiv orhidee. Fenomenale! De la exemplare cu petale albe, aproape transparente, până la purpură, mov şi negru. Urc pe o scară melcată la etaj. Pe o masă, un fel de coniac; îmi torn în pahar şi ies pe o logie. O femeie singură discută aprins la telefon:

"Am fost împreună o jumătate de an, în care am făcut dragoste în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă. Am făcut dragoste în neştire, oriunde ne-am fi aflat - în patul meu, în patul lui, în paturi de hotel, pe jos, pe masă, în cadă, pe o plajă virgină, la răsăritul soarelui, prin lanuri de grâu, într-o barcă în Deltă, înconjuraţi de nuferi, în apă. Eu sunt Leu şi el, Taur. Ne începeam şi ne sfârşeam ziua făcând sex. El cu mai puţină fantezie, dar metodic. Lucrul dus la bun sfârşit. Ne-am certat dintr-o prostie, orgoliile noastre au intrat în joc şi, uite-aşa, n-am mai vorbit alte şase luni. Apoi m-a sunat. Mi-a zis: «Vino, nu mai pot să trăiesc fără tine. Chiar nu mai pot. Mă dori. Până în oase. Îmi e atât de greu, încât nu reuşesc să-mi termin teza. Nici s-o recitesc nu-s în stare. Şi e marele meu proiect, singurul lucru cu adevărat important pe care l-am făcut în ultimul timp. Doar tu mă poţi înţelege şi ajuta. Nu mai pot fără tine. Te implor!» Fuseseră şase luni cumplite, în care nu mă gândisem decât la el. Aşa că m-am dus. Am stat împreună, nu ne-am dezlipit. Am lucrat şi ne-am iubit. Nu am ieşit din casă. După zece zile, mi-a zis că pleacă să predea proiectul. Într-o vineri dimineaţă. Şi eu trebuia să merg la părinţii mei, era ziua tatei. Duminică m-a sunat Gyuri şi mi-a zis: «Ai auzit că Valer s-a căsătorit?» - «Cum s-a căsătorit?», am întrebat eu râzând. «Da! Pur şi simplu! S-a căsătorit ieri!» - «Cum să se căsătorească, eu, Magda, am plecat vineri dimineaţă de la el...» - «Nunta a fost sâmbătă! Îmi pare rău că trebuie să-ţi dau eu vestea asta, dar e mai bine să ştii.» - «Cum, sâmbătă?», am întrebat eu îngrozită. «Nu se poate, nu se poate!»"

Ar fi trebuit să plec, dar stăteam şi ascultam. Parcă mi se lipiseră picioarele de parchet. Strâng paharul în mână şi mă holbez la spatele femeii. O curbură delicată, o siluetă fină, o rochie neagră, elegantă. Pentru moment, tace. Apoi se enervează: "Mi s-a întunecat privirea, lasă, mai vorbim."

Închide telefonul, întoarce capul, mă vede. Se uită la mine dezorientată. Îi întind paharul cu coniac. E o femeie trecută de patruzeci şi cinci de ani, încă superbă, ca o toamnă strălucitoare în prelungirea verii. Mă întorc în cameră şi îmi torn şi mie. Gust. E execrabil. Coniacul lui Dorel. Cum, care Dorel? Dintr-o mai veche reclamă TV. Bem amândouă.
- Poate că nu putea să îşi înceapă noua viaţă fără o ultimă infuzie de..., mă trezesc vorbind. A fost un omagiu, ultimele clipe de fericire înainte de viaţa reală, de tăvălug...
- Ce omagiu, niciun omagiu! Gândiţi ca un bărbat. M-a umilit îngrozitor. (Se uită în ochii mei.) Şi eu? Eu? Suferinţa mea? Am plecat lăsându-mi mirosul peste tot şi, în special, pe corpul lui.
- Cred că un duş temeinic a rezolvat problema.
- Eu cred că şi acum trupul îi miroase a mine.
- Cât a trecut de atunci?
- Prea mult, dar tot nu mi-am revenit. Mă tot întreb unde am greşit. La o săptămână după ce ne-am cunoscut, a venit acasă, la părinţii mei, la ţară, să mă ceară de nevastă.
- O săptămână era prea puţin.
- Aşa am zis şi eu. Apoi, era şi bulversat; pierduse pe cineva într-un accident.
- Am ascultat conversaţia dumneavoastră, deşi ar fi trebuit să plec. A fost un gest de o grosolănie fără margini. O să vă mărturisesc ceva, pentru că mă simt cumva obligată să mă pun şi eu într-o lumină nepotrivită. Cu puţin înainte să mă căsătoresc, am făcut dragoste cu fostul meu iubit. L-am vizitat pentru că îl doream cu ardoare. Pretextul? Voiam să-i duc nişte lucruri rămase la mine.
- De ce nu v-aţi căsătorit atunci cu el?
- Nu eram compatibili. Erau ani-lumină între noi. Prietenii mei din "sălbatic" nu-l scoteau. Horia era mult mai potrivit. Cel puţin aşa mi s-a părut atunci.

Avem paharele goale, mă întorc şi aduc pur şi simplu sticla cu mine. Lângă noi apar cei doi bărbaţi care dansaseră languros - unul seamănă cu Toulouse-Lautrec, e scund, cu barbă, poartă inclusiv o pălărie ca în autoportretul pictorului. Îi spune celui înalt suficient de tare încât auzim şi noi:
- S-a operat, nu mai e Mihai, e Mihaela.
- Cum o fi să ai pizdă?
- Ei, nu-i chiar o pizdă, n-a avut suficientă pulă cât să-i facă un vagin adevărat.

Discuţia m-a izbit neplăcut. Horia îmi spune uneori că-s din generaţia care nu mai face labă, ci... ipsaţiune! A auzit şi Magda, se uită la mine. Ne mutăm în interior. Ne aşezăm pe o canapea, lângă o orhidee roşie, cărnoasă, ca o catifea sângerie. Mă aplec să îi mângâi petalele şi un miros de hoit, de carne putrezită îmi agresează nările. Încep să îi spun Magdei bancuri din facultate - le ştie pe toate, dar se străduieşte să râdă. Pe urmă îmi spune şi ea. Ale ei sunt mai bune. Râdem amândouă. De-adevăratelea. Am făcut bine că am venit. Sticla e aproape terminată.

2

tudor

Niciodată nu m-am dat în vânt după sindrofii, dar de când a murit Ioana, chiar le detest. Ea însă a reuşit întotdeauna să mă convingă să iau parte cel puţin la cele organizate de soră-sa, Astrid. "Nu te lăsa intimidat de parada asta, majoritatea perlelor pe care le vezi sunt false, la fel de false ca zâmbetele; mulţi dintre cei care-şi dau importanţă pe-aici sunt deja scăpătaţi. Tinerii vin doar ca să dea din coate, să se caţere-n top. Vârstnicii se uită la ei ca la nişte uzurpatori, încearcă să le observi privirile când îşi închipuie că nu sunt văzuţi. Normal, ascensorul! Cel biologic... Cel social... Pe unii-i urcă, pe alţii-i coboară. E dureros. Babeta aia cu dinţi de reclamă care râde cu toată gura - zâmbeşte-i şi tu, se uită la noi în momentul ăsta! - are proteză dentară. Tânărul pe care-l prezintă peste tot drept nepot îi este amant. Tocmai i-a aranjat un contract cu o agenţie de modelling, ştie că, pentru ea, asta-i ultima noapte în care-l mai pupă, dar trebuie să recunoşti, se ţine tare acum. Apropo, spre deosebire de dinţi, perlele ei chiar sunt veritabile. Superbitatea aia blondă, cu spatele dezgolit pân' la fese... care-a ieşit pe balcon, tocmai s-a întors de la dezalcoolizare. Lasă, n-ai apucat s-o vezi, o reperăm data viitoare, mai bine uită-te-n stânga acum: tipa aia ochioasă, ceva mai bronzată, cea care dă din mâini, e jurnalistă. E acreditată la parlament; are câte-un amant în fiecare partid, fie la putere, fie-n opoziţie. Distinsul domn cu barbişon - stai un pic, să-i răspund la salut! - e istoric şi critic de artă. E omul serviciilor. Unii spun că ar avea şi grad. Mă rog, de colonel. A fost o vreme ministrul culturii..."

Adevărul e că Ioana îi eclipsa pe toţi cu eleganţa ei naturală şi aerul degajat. Lumina pe care o împrăştia se revărsa şi asupra mea, care, e drept, mă străduiam să fac figură frumoasă în umbra ei, adică să îmi maschez cât mai bine indiferenţa şi, uneori, chiar plictisul. Nu îmi lipseşte darul conversaţiei; mă copleşeşte însă inutilitatea ei. Ioana a fost cea care îmi prindea din zbor câte o idee şi avea tenacitatea de a o verbaliza, o ducea până la capăt într-o formă la care eu nu mai aveam nimic de adăugat. Îmi esenţializa şi îmi rafina gândurile. O cutie de rezonanţă perfectă, asta a fost. Lângă ea, cu un minim efort, reuşeam să par sclipitor. Socialmente - mi-e greu s-o recunosc acum -, a fost spărgătorul meu de gheaţă, dar asta nu cred că o deranja vreun pic, iar pe mine, nici atât. Fără ea, azi mă simt aproape pierdut.

Astrid a depăşit-o însă în talentul de a-şi pune viaţa în scenă à la grande. Practic, nimic nu îi lipseşte acestei petreceri. Lumea pestriţă care se preumblă prin camerele imense, mobilierul puţin, dar preţios, tablourile semnate de contemporani cu cota în creştere la casele de licitaţii străine, spaţiile deschise, generos luminate de spoturi, veioze, lampadare şi candelabre, murmurul de voci amestecat cu accesele de râs, scălâmbăielile unora şi, dimpotrivă, rafinamentele altora, nelipsitele orhidee împrăştiate peste tot... amestecul de mirosuri şi muzici... totul imprimă un aer funambulesc acestui party, altminteri cât se poate de realist. Chiar îmbibat de pragmatism, aş zice. Mulţi vor pleca de aici cu unele probleme rezolvate ori cel puţin cu perspectiva de a şi le rezolva în curând.

Două tipe identice şi aproape scheletice, cu părul verde-petrol, trec pe lângă mine zâmbindu-mi familiar. Fără să vreau, prind o frântură din discuţia lor. Vorbesc despre recordul lui Alex Ghelase la ultima licitaţie de la Christie's.
- E homosexual, dragă, a trăit c-un galerist celebru. Ăla l-a lansat! Altfel, n-ar fi avut nicio şansă.
- Ei, na, am făcut o obsesie acum pentru LGBT! Dar Da Vinci n-a fost? Ori Michelangelo? Dacă galeristul ar fi fost straight, azi ar fi avut o româncă succesul pe care-l are Ghelase? Tot contra unor favoruri sexuale?
- Dar se ştie, dragă, azi a fi gay e un atu în mediul artistic.

Parcă am simţit-o pe Ioana apropiindu-se caldă de mine, pentru a-mi şopti la ureche versurile preferatului nostru, T.S. Eliot:
In the room the women come and go
Talking of Michelangelo.^[ii]

Într-un colţ, am văzut-o pe Astrid, din profil, cu părul ridicat şi breteaua de la rochia neagră căzută. Cu un aer absent, îşi învârte pe încheietura mâinii brăţara cu diamante. Nu m-a observat, aşa că merg să o salut. Între mine şi ea s-a interpus Creţuleasca de la Resurse umane, cu căruciorul în care, în sfârşit, i-au adormit tripleţii rubiconzi. Fosta Miss Bucureşti se scuză în dreapta şi în stânga, făcându-şi loc cu căruţul printre invitaţi pentru a ieşi pe terasă: "A trebuit să-mi învoiesc bona, tocmai azi i-a murit mama şi a plecat cu primul tren în satul ei, în fundul Ardealului. N-am avut cu cine să-i las şi n-am vrut nici s-o decepţionez pe Astrid, din moment ce-i promisesem că o să vin." Adevărul e că nimeni nu i-ar fi simţit lipsa, cu atât mai puţin Astrid, care acum priveşte peste invitaţi cu aerul aristocratic şi oarecum absent al Doamnei X din tabloul lui Sargent. "Vă înţeleg, cum să nu?!", i-am spus. "Dar ce cuminţi sunt, nişte îngeraşi de copii, să vă trăiască!" şi m-am strecurat pe cant pentru a ajunge la gazdă. În sfârşit, m-a văzut şi ea şi s-a îndreptat spre mine râzând. M-a strâns de mână c-o anumită tandreţe: "Mă bucur mult c-ai venit", apoi a adăugat insinuant: "Să nu pleci, te rog." În ultima vreme, Astrid m-a oprit la ea de câteva ori şi mi s-a dăruit cu pasiune, ca pentru a şterge din mine orice urmă a soră-sii. Între ele a fost o rivalitate pe care eu, unul, nu am înţeles-o, dar de care nu am ezitat să profit după moartea Ioanei. Ideea de a le fi avut pe ambele surori Iavorovski, "fetele fostului general", m-a excitat pentru o vreme mai mult decât m-a chinuit remuşcarea de a fi trecut de la una la alta. Dar aici vin în primul rând ca să revăd spaţiul conceput şi proiectat de Ioana. E o vilă incredibilă, cu volume generoase şi terase solare. E un loc făcut pentru a capta energiile pozitive şi a le răsfrânge asupra celor prezenţi.

I-am ridicat lui Astrid breteaua rochiei cu un gest discret. Ştiu cât ţine la reputaţia ei. Şi a familiei, bineînţeles. Bărbat-su însă nu s-a sfiit să se afişeze cu o colegă mult mai tânără, aflată la primul ei mandat în Parlamentul European. Eu însumi i-am văzut la Bruxelles, într-o dimineaţă când am ieşit de la Renaissance Hotel, grăbindu-mă spre London Brasserie. Ambii foarte înalţi, ambii în trenciuri ecru, radiau de genul acela de fericire intimă imposibil de disimulat. Poate că nici nu se sinchiseau. Aerul lor trăda frenezia unui început de relaţie matură a cărei impetuozitate topeşte orice prudenţă, chiar şi într-un oraş care colcăie de români din medii tangente, cum este Bruxelles-ul! M-am bucurat că ei nu m-au observat; ar fi fost jenant. Lui Astrid nu i-am suflat o vorbă, iar ea, de câte ori se iveşte ocazia, repetă că n-are de gând să aplece urechea la "bârfele belgiene".

Am ieşit în logia în care, la nici măcar o lună de la moartea Ioanei, o penetrasem pentru prima oară pe Astrid. Aerul serii s-a încărcat de mirosul dulceag al trandafirilor de peste drum, exact ca atunci. Mi-am aprins o ţigară. Din capătul opus se aud nişte scâncete. O văd pe Creţuleasca legănând uşor landoul; i s-au trezit tripleţii. N-am niciun chef de conversaţii acum, iar ea e obsedată de parenting şi de kilogramele cu care a rămas după naştere. M-am ascuns după leandrul uriaş. Un boy în livrea mi-a adus un pahar cu brandy şi bolul cu gheaţă.
- Doamna vă întreabă dacă nu doriţi şi-o cafea.

L-am expediat cu un gest scurt. Nu vreau nimic altceva. Şi n-o mai vreau nici pe Astrid. Nu ştiu cum s-o şterg mai repede şi neobservat de aici. Străduinţele ei erotice mă obosesc pur şi simplu. Au un gust tot mai sălciu. Urmăreşte metodic să îşi ia o revanşă, de fiecare dată simt asta: asupra Ioanei, asupra bărbatului ei, infidelul de la Bruxelles, asupra vârstei, care îi îngroaşă talia şi îi dublează bărbia...

Mă întorc în salonul uriaş. Mi se lipesc ochii de o orhidee roşie, de o senzualitate vicioasă. Nu degeaba grecii considerau că floarea asta e expresia virilităţii. Orkhis, în greacă, înseamnă testicule. Pe o canapea pe care nu o observasem în aglomeraţia de dinainte, două femei frumoase par a-şi ţine perfect de urât. Conversaţia chiar le amuză. Cea mai tânără râde atât de tare - practic, se zguduie de râs -, încât din pahar îi sar câţiva stropi de coniac care pătează albul imaculat al canapelei. Cea mai în vârstă scoate din poşetă un şerveţel cu care absoarbe coniacul, dar nu elimină complet petele, le flauşează doar cu scame fine de hârtie.
- Îmi permiteţi? le-am zis.

Mi-am scos batista, făcându-i semn boy-ului să îmi aducă un pahar cu apă. Am frecat bine locul cu batista umezită şi albul ţesăturii a fost restabilit fără cusur.
- O, iată un bărbat providenţial, a spus tânăra, întinzându-mi mâna: Alice Mihăileanu.
- Tudor Providenţialu. Am adăugat râzând: Mi-ar fi plăcut, dar mă cheamă Cernea.
- Tudor Cernea, scriitorul? V-am citit romanul... Eu sunt Magda... Scuze, îmi sună iar telefonul, a spus femeia mai matură, dar splendidă încă, ies pe terasă, e mama, presimt că va fi o convorbire mai lungă.

Când s-a întors cu spatele, rochia neagră, cu o despicătură discretă de la ceafă până în talie, i-a dezvăluit şiragul delicat al vertebrelor.

Alice mi-a făcut semn să mă aşez lângă ea:
- Şi eu v-am citit nuvelele.
- Mulţumesc. Nu v-aţi plictisit?
- De nuvele? Nu.

Simt o ezitare în vocea ei. Îi zâmbesc înţelegător.
- Mă refeream la petrecere. Eu aş pleca.

3

astrid

Îmi vine să părăsesc sindrofia, să-mi arunc pantofii, să-mi smulg ciorapii şi rochia, să mă închid în baie, să-l ascult pe Glenn Gould cântând Bach şi să plâng. L-am văzut într-un filmuleţ cum îi fredona şi-i însoţea cu gesturi ritmate una dintre fugi; contrapunct cu contrapunct. Gould era foarte tânăr atunci, dar a continuat să facă aşa până la sfârşitul vieţii, mai cu seamă când era înregistrat în studio. Murmura pur şi simplu Variaţiunile Goldberg şi le desena în aer cu propriul trup, în timp ce le cânta la pian. Şi asta, în plină maturitate. Adevărul e că nu se putea abţine. Din acest motiv a ajuns şi să deteste scena. S-ar fi expus. Relaţia lui cu pianul şi cu Bach, ardoarea aia irepresibilă i-au cerut intimitate şi, mai ales, însingurare. Ar fi produs ilaritate în public cu gemetele şi suspinele lui incontrolabile. Şi aşa inginerii de sunet se plângeau că le e tot mai greu să-i estompeze murmurele, oricât de mult i-ar fi prelucrat înregistrările. Dar cât mi-ar fi plăcut să fiu pianul lui Gould! Să cânte pe trupul meu gol - pe coastele, pe sânii şi pe coapsele mele - ca pe nişte clape. Să le atingă cu pasiune şi să vocalizeze, transpus, fiecare atingere. Să fi avut cu el relaţia devoratoare pe care el a avut-o cu pianul şi cu partiturile lui Bach... Poate ar fi spălat toată năclăiala în care mă zbat.

M-am subordonat mereu obligaţiilor sociale, m-am expus. "O prinţesă nu îşi permite să îşi abandoneze rolul predestinat." Ideea asta mi-a inculcat-o tata şi ştia el ce vorbeşte. A avut în neam cel puţin un prinţ - e drept că de origine incertă -, dar şi două aristocrate poloneze. Simt însă că resursele mele s-au epuizat. Puterea mea de acceptare, disponibilitatea de a primi noul, energia mea, până şi umorul... S-au dus. Un gol, o nemişcare în mine... care se împacă tot mai greu cu vânzoleala din afara mea. Nimic nu mă mai miră, nimic nu mă mai bucură. Nici măcar colecţiile mele, care, până mai ieri, îmi furnizau nenumărate motive de satisfacţie şi o enormă mândrie. Am acumulat toată viaţa obiecte de lux. Îmi place să strâng, să am, să tezaurizez, să pun mâna pe piese din ce în ce mai scumpe şi mai rare. Să le adun, de aş putea, pe toate! Din câte ştiu - şi am încercat să ştiu cât mai
mult -, nimeni nu are colecţii de asemenea anvergură, nici în Bucureşti, nici în România şi, probabil, nici în ţările ex-comuniste din jur. Tudor mă ironizează: "Freudian vorbind, eşti genul anal-retentiv." Bănuiesc că mai degrabă asta i-a spus Ioana despre mine decât că ar fi fost deducţia lui. Mă îndoiesc că îmi dedică atâtea gânduri şi analize. Îi lipseşte orice entuziasm pentru mine, îşi imaginează cineva că nu bag de seamă?

Cred că pasiunea de colecţionară e doar supapa prin care îmi defulez spaimele, singurătatea... tristeţile. Îmi compensez neîmplinirile, vai! - şi pe cele erotice în ultima vreme. Încerc să-mi domolesc insomniile, care se instalează odată ce ai împlinit jumătate de secol. Dacă te apuci să iei somnifere, cred că nu mai scapi niciodată de ele. Colecţiile mă relaxează totuşi, fiindcă, măcar în privinţa lor, eu deţin controlul. Mă autosatisfac; fără complexe de inferioritate, fără false pudori, fără pseudo-vinovăţii. Pe piaţa asta, cel puţin, am jucat întotdeauna cinstit. E un joc dur, masculin poate, dar cu recompensă imediată. Îţi dă şi senzaţia reconfortantă că poţi păcăli timpul. Eu fixez agenda achiziţiilor şi deadline-urile în funcţie de ţintele pe care tot eu mi le impun şi, mai ales, de dispoziţiile de moment. De altfel, mi-am dat de mult seama că e mai plăcut să te reverşi în obsesii exterioare decât să te împotmoleşti în introspecţii. O omidă obsedată de autocunoaştere nu va deveni niciodată fluture. Or, eu sunt obsedată de fluturi şi urăsc omizile. Sunt obsedată de fluturi încă din copilărie. La început, îi prindeam cu plasa sau cu borcanul:
eu îi prind în plasă,
când mama mă lasă.
eu îi prind din zbor,
însă nu-i omor...

De fapt, îi omoram. Dar, într-un septembrie neobişnuit de cald, la Sinaia, am prins un Parnassius apollo, numit popular coada-rândunicii. Magnific. Mi-l dorisem de mult. La două zile după ce l-am înfipt în insectar, a început să bată tot mai rar din aripi. Agonia lui a reverberat în mine, am resimţit-o adânc, clipă de clipă, în tot corpul. Din acel moment nu i-am mai omorât, am început să îi cumpăr gata morţi. Dar "pentru a ajunge la fluturi, a trebuit să mă împac cu vreo două-trei omizi", cum a spus Gide, iar omizile, pentru mine, au fost şi sunt aşa-zişii butterfly traders. Ca să pui mâna pe anumiţi fluturi, relaţia cu ei e inevitabilă. Mi-am făcut însă rost de fluturi rari din Amazonia şi Papua Noua Guinee, din Insulele Solomon şi Manitoba. Am ajuns la peste douăzeci şi cinci de mii de exemplare. Am şi două perechi de Ornithoptera allotei, cel mai preţios fluture de pe Terra. Şi cel mai căutat. Sunt preşedinta asociaţiei lepidopterologice din Balcani.

Acum se fac afaceri cu fluturi vii, pe care îi eliberezi în roiuri la evenimentele fericite, la nunţi mai ales. Sunt preferaţi cei integral albi. Miilor de coada-rândunicii şi de Aporia crataegi - alt fluture alb, care n-a primit încă o denumire populară -, li se dă deodată drumul din captivitate. Ei se aşază pe rochia albă, decorată la rândul ei cu fluturi diafani din organza, ori zboară în jurul miresei bătând din aripi, ca şi cum ar urma să o ridice la cer, să o poarte în aer pe deasupra nuntaşilor, ca pe un înger neprihănit. În fine, n-am văzut, am citit undeva. Sincer, mi se pare penibil, deşi o asemenea imagine n-ar da rău într-un clip publicitar. De ce însă îi prefer eu pe cei trecuţi în captivitatea eternă a morţii? Fiindcă îmi relevă brutal întreaga lor frumuseţe? Fiindcă îmi satisfac nevoia de ordine şi control? Câte fiinţe vii poţi regăsi de fiecare dată exact în postura în care le-ai lăsat ultima oară? Numai colecţiile, captând momentul, încremenesc timpul şi îl aduc în subordinea şi la totala discreţie a colecţionarului.

În liceu am început să colecţionez eşarfe Hermès şi hărţi vechi, cele mai multe primite de la tata, în facultate, bijuterii cu pietre, în special camee, iar când am intrat în presă am adăugat sculpturile primitive, tablourile şi orhideele. Mi-am transformat viaţa într-un cabinet de curiozităţi. Dar cum sunt foarte bine organizată, nu e nicio disonanţă şi, cred eu, niciun exces. Am un spaţiu destinat fluturilor, salonul meu de cafea, unde se află cele mai preţioase exemplare, restul insectarelor aflându-se în nişte sertare special concepute. Eşarfele şi bijuteriile le port din când în când, hărţile sunt expuse în birourile mele, iar sculpturile primitive, într-un mic muzeu pe care l-am făcut în mansardă. Muzeul e decorul unui talk-show pe care îl ţin de mai bine de zece ani. Am refuzat să-mi fac emisiunea într-un studio de televiziune. Podul cu măşti e, pentru mine, o încăpere ritualică, dominată de siluetele sculptate în esenţe rare şi întunecate de lemn preţios; ca nişte strămoşi care au trăit mai multe vieţi şi, prin simpla lor prezenţă acolo, te obligă la sinceritate totală. De fapt, măştile funcţionează ca nişte revelatoare de caractere. Dezvăluirea corespondenţelor dintre ele şi invitaţi este meritul cameramanului meu, care intuieşte perfect momentul în care să comute imaginea de pe invitat pe mască: exact când masca se poate substitui perfect intervievatului şi când, acoperindu-l, nu face decât să-i dezvăluie partea cea mai ascunsă. Unii invitaţi chiar îmi spun, la sfârşit, că podul meu e un spaţiu privilegiat, cu anumite vibraţii care îi predispun la confesiuni.

Dar cel mai mult îmi place să colecţionez oameni. Caractere. Stiluri de a fi. Un clasor viu al manierelor contemporane, prin reprezentanţi de elită. Unde i-a aşezat viaţa, unde s-au străduit ei să ajungă ori, dimpotrivă, unde s-au lăsat târâţi de tsunamiuri care le-au devastat existenţele. Cum s-au îngropat de vii în ruinele propriilor iluzii şi fantezii. Cum s-au luptat cu propriile dorinţe şi slăbiciuni şi cum acestea şi-au luat întotdeauna revanşa. Şi, mai ales, îmi place să-i aduc alături şi să-i observ: genii, rataţi, miliardari, declasaţi, alienaţi, depravaţi până-n măduvioare (ah, "adevăraţii Arnoteni", perlele negre ale colecţiei mele!).

Din capul scării mai panoramez o dată cele mai sofisticate coafuri din Bucureşti şi cele mai scumpe toalete. Sentimentul ăsta de desubstanţializare a lumii... Aerul ei... tot mai ireal, mai fantomatic, mai extravagant... Cobor treptele pentru încă un tur al invitaţilor. Bruiate de urletele tripleţilor şi de muzică, frânturi de conversaţii îmi ajung la ureche, parcă aş citi pietre funerare de pe care s-au luat părţi întregi din inscripţii:
"Escrocheria cu generalii americani din Kabul face victime şi la noi, e vorba de sute de mii de euro..."
"dar cine spune, dragă, că feisbucul e democratic? E tiranie curată!"
"nu mai rezistă până la alegeri, va fi un miting uriaş... Îi spulberă..."
"da, vrăji, dom'le, am auzit şi eu, cică-i punea în mâncare sânge menstrual..."
"cură de dezintoxicare. Xanaxul începuse să-i crească anxietatea. Lua şi câte trei grame pe zi. Enorm, îţi dai seama..."
"era lângă directorul France-Presse, am văzut-o eu în lounge, la Amsterdam."
"două mii de euro m-a costat şi uite ce mi-a făcut! Nas de porc, zice să am răbdare, poate se mai dezumflă..."
"Maurice Nègre, iubitul Mariei Tănase, era spion..."
"normal că şi-a plagiat-o! Ce, credeai că şi-a luat doctoratul pe bune?"
"cum, a plecat şi de la Euronews? Aha! N-a fost şi director la Money Channel?"
"pe Suzanne au pictat-o toţi: ea e femeia care se spală la lighean... da, incest, aşa se spune, nu ştiu dacă incest, oricum un duo infernal..."

Baliverne acoperite de poleială. Îl caut pe Tudor. Iar a dispărut. Ultima dată când l-am văzut era pe canapea cu mezzosoprana şi cu noua mea angajată, o fată care promite; o urmăresc cu atenţie, simt că are potenţial. Ce straniu! Ele două, împreună, şi Tudor mâncându-le din priviri.
- Sunteţi superbă ca întotdeauna, aud.
- Mulţumesc, Excelenţă, plecaţi deja? Aşa repede?
- Da, vă aştept marţi la ceai?
- Evident, nu aş rata pentru nimic în lume o asemenea întâlnire.

Vată pe băţ, vedeta zilei. Zahăr toxic, expandat în forme şi culori fanteziste. J'en ai assez.^[iii]

---

[i] "Sunt frumoase trenuleţele pe care le facem la petreceri, nu‑i aşa? Sunt cele mai frumoase din lume, pentru că nu duc nicăieri" (replică a protagonistului Jep Gambardella din La grande bellezza, film al lui Paolo Sorrentino din 2013). (N. red.)

[ii] "Prin cameră femeile se învârt de colo până colo / Pălăvrăgind despre Michelangelo" (versuri din poemul Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, traducere de Mircea Ivănescu, în T.S. Eliot, Opere poetice 1909-1962 (ediţie bilingvă), Humanitas Fiction, Bucureşti, 2011, pp. 46-55). (N. red.)

[iii] "M‑am săturat" (fr.). (N. red.)