Dilibau. Poveşti olteneşti

 

Cristiana Belodan
Dilibau. Poveşti olteneşti
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Cristiana Belodan a venit pe lume în Caracal, într-o familie de preot, pe 19 septembrie 1982. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut pe meleaguri caracalene, iar anii de studenţie pe urmele lui Blaga, la Sibiu. Şi-a urmat visul de a lucra în agenţii de publicitate, în Bucureşti. După aproape 15 ani de carieră în advertising, a reuşit să pună în pagină un alt vis: scrierea primului volum de amintiri, Dilibau. Poveşti olteneşti.

Dilibau ar putea fi varianta oltenească, de la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, a Amintirilor lui Creangă, doar că din perspectiva unei Smărăndiţe a popii din Caracal.

Scrisă într-un stil hâtru, plină de "balade vesele şi triste" din Epoca de Aur şi Epoca Tranziţiei, cartea Cristianei Belodan e liftul cu care veţi descinde în copilăria unor puşti cu "teneşi" de Drăgăşani şi mintea doldora de idei care le dădeau palpitaţii adulţilor.

Iar Dili, eroul central, este ca focul pe mirişte: de neoprit.

"Sunt convinsă că avem nevoie, acum mai mult ca oricând, să ne descreţim frunţile. Sper dară că poveştile din copilăria mea să vă aducă duh bun de înveselire. Şi mai trag nădejde să simţiţi afecţiune pentru toţi omuleţii ce aşteaptă cuminţi să-i descoperiţi în paginile acestei cărţulii. Fiindcă eu tot ce am povestit am şi iubit." (Cristiana Belodan)

"Copilului meu, această carte i s-ar părea de genul fantastic sau suprarealist (dacă ar şti ce înseamnă asta. I-ar veni greu să creadă că au existat copii capabili de şotiile, năzbâtiile, drăcoveniile şi obrăzniciile descrise aici. Pe mine şi pe cei din generaţia mea, însă, povestirile Cristianei Belodan ne transportă înapoi în timp, pe vremea când, mici draci nesupravegheaţi ce eram, puteam să punem la cale cu succes tot felul de blestemăţii de îngrozit adulţii. Pe de altă parte, odrasle de faţă bisericească, autoarea şi fratele ei, numit cu drag Dilibau, sunt cel mai bun exemplu de «să nu faci ce fac copiii popii»." (Cătălin Striblea)
 

Fragment
 
Dilişor scormonitorul, purtătorul de biruinţă

Când ajungeam la Moşica la ţară, ocupaţia noastră principală era scotocitul. Pe lângă nebuniile şi boaţele (adică, boroboaţe mai pe scurt) pe care le făceam în fiecare sezon, aveam o plăcere teribilă să zgârmăm peste tot, prin curtea orătăniilor, prin vie sau prin casa Moaşei, după comori pe care, eram convinşi, doar noi le puteam scoate la iveală.

Bunăoară, îmi aduc şi-acum aminte ziua în care am descoperit depozitul Moaşei pentru viaţa de apoi. Totul începu cu împieliţatul de Dili, care văzu uitată în broască cheia de la camera din faţă, de la stradă. "Odaia bună", cum îi zicea Moşica. O înşfăcă degrabă şi, frecându-şi mânuţele, intră în camera comorilor şi se închise pe dinăuntru. În acea cameră, ţinea biata Moaşa tot felul de obiecte pentru înmormântare. A ei, evident. Şi pentru nenumărate pomeni. Tot ale ei, evident.

Se pregătea sârguincios din viaţă, să nu le fie povară şi cheltuială nepoţilor. Îşi cumpăra, din fiecare pensioară de fostă muncitoare la CAP, teancuri de prosoape şi batiste de împărţit în biserică la parastas, lumânări, fişicuri de tămâie şi o droaie de cutii de chibrituri. Îşi făceau deja pomeni din timpul vieţii, şi ea, şi tot grupul vesel de chivuţe cu care stătea pe gura şanţului în fiecare seară, după muncile câmpului. Se duceau şi împărţeau în zile de sărbătoare prescuri şi colăcei. Şi câte o lumânare legată la coadă cu o batistă şi cu un bănuţ înnodat. Împărţeau de zor să fie de sufletul lor, când s-or duce.
"Că copiii... Cine mai ştie, fa, dacă or mai fi pe-acilea să ne aprindă o feştilă la candilă. Şi apoi, nu vezi, fa, Cristiano, că azi eşti bun de muncă, iar mâine te duci ducă? Muicăăă, muiculiţă, moare lumea pe capete de canceru' ăsta care s-a pus pe biata lume! Lasă să fiu eu asigurată la popa, să fiu eu trecută acolo-şa pe catastif că mi-am purtat parastasele. Să am, fa, Cristiano, lumină pe lumea ailantă. Că în tron n-oţi putea să-mi puneţi fioza de la capul patului." (Tron mai spunem în Oltenia şi la sicriu. Iar "fioza" era, aţi ghicit, veioza.)

Cum ziceam, boţogaşul de Dili se încuie pe dinăuntru în odaia bună şi începu cu scormonitul. (Boţogaş, adică poznaş, cum le mai zic oltenii copiilor drăcoşi şi greu de potolit.) La un moment dat, Moşica dădu strigarea pentru masă, iar el nu se zărea nicăieri. După ce îl căutarăm bine, bine prin toată curtea şi cele două odăiţe ale casei, auzirăm bufnituri din odaia din faţă.
"Dili, Dili, tu eşti muică? Diliii, fir-ar starea ta jurată, pe unde ţi-or tropoti picerele?"

Nici pâs.
"Dili, ieşi că nu-ţi face Moşica nimic."

Se auzi doar hârşâitul încuietorii şi al clanţei ruginite, apoi din nou tăcere. Când dădurăm buzna buluc în cameră - Moşica prima, călcând apăsat şi cu inima sărită, să nu fi făcut juratul iarăşi vreo belea -, rămaserăm ca la teatru, cu ochii beliţi şi gura larg deschisă.

În mijlocul camerei tronau două scaune mari întoarse cu cracii în sus. Împodobite cu ştergarele ăle bune de înmormântare ale Moaşei. Iar pe fundul scaunelor ardea, în sfeşnice uitate de Dumnezeu, un mănunchi straşnic de lumânări. Şi ceva tămâie aruncată printre ele. Ce să mai, un tablou desprins parcă din uşa altarului.

Peste toate cele sfinte trona Dili, înveşmântat într-un prosop mare şi lung până la pământ. Legat la cap cu o batistă din cele mari şi bune, de-alea de 5 lei, de diftină, nu de plastic. (Diftina era o ţesătură de bumbac mai groasă şi rezistentă, cu o faţă pufoasă.)

Când dădu cu ochii de noi şi noi de el, se puse pe cântat popeşte, tare şi uşor fonfăit, cum glăsuia şi cântăreţul lui Tata la biserică. "În Iordan botezându-te, tu, Doamneee... Miluieşte-le, Doamne, pe astea două păcătoase care îmi vor capul! Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, popa prinde peşte, preoteasa îl prăjeşte şi Dănuţul îl haleşteee. Aaamin, aaaaaamiiiiinnnnn..."

Moşica rămăsese blocată. Nu ştia sincer ce să facă, dacă să-l ia de moţ pe "părinţel" şi să-i ardă la fund două scatoalce sau dacă să-l ia în braţe şi să-l pupe. "Că tare frumos cântă băietul, fa, Cristiano. Are gură bogată. Mare minune de n-o ajunge Dili ipitrop sau protoiereu, cum a fost bunică-tu, săracu', Dumnezeu să-i hodinească oasele. Uiliu, mânca-ţi-aş limba ta, că frumos mai slujeşti, ca popa-n altar, şi alta nu. Ca tac-tu, Taţel." (Aşa îi zicea Moşica tatei de când era copil, nu ştia nimeni de ce, doar ea îl striga aşa.)
"Ia şezi binişor, Dili, muică. Să nu dai foc la casă. Că gaia ne mănâncă. Dormim pe uliţă la noapte. Hai, stinge lumânările! Că s-a trecut cu Boboteaza. Gata, zăvârşi." (Adică: s-a terminat.) Şi, vorbind blând cu Dili, cum vorbesc cei care încearcă să convingă nebunii să se dea jos de pe acoperiş, scuipă Moşica bărbăteşte în buricele degetelor şi stinse feştilele. "Ca să nu fumege, fa, Cristiano, pupa-te-aş de dăşteaptă. Că tu o să ajungi om mare. Tare mai eşti bună de cap."

Apoi continuă cu îmbierile către neobositul scormonitor: "Hai, Dili! Hai la masă, jurăţicule! Că dai foc la casă şi mă laşi şi fără prosoape de dat la popă când m-oţi duce la groapă. Hai, că nu vă mai stă Dumnezeu potoliţi, nărozilor!"

Auzind tonul glumeţ al Moaşei, "preoţelul" o zbughi vesel pe uşă drept spre bucătărioara de chirpici. Şi, în timp ce îşi umfla fălcuţele, bucuros că a scăpat de-o chelfăneală straşnică, Moaşa îl mângâia duios pe cap: "Dumică încet, muică. Vezi uşor, să nu fomiţi."

Încăpăţânarea cu care m-am căprit

Toată copilăria mea am fost urmărită de o singură tunsoare. Una şi bună.

Intram, târâtă de-o aripă, în frizeria Igiena. Unde tundea doamna Luci, prim-frizeriţa trupei de virtuozi ai foarfecii şi briciului din urbea noastră mică. Toată lumea bună se zbătea să prindă o programare la doamna Luci. Era cea mai apreciată dintre toţi colegii ei de breaslă. Mama îmi spunea mereu că ar trebui să mă consider norocoasă că mă bagă şi pe mine, "un rahat cu ochi", în rând cu atâtea cocoane de bonton care aşteptau cu orele, dacă "n-au fost inspirate să lase vorbă dinainte sau nu sunt neveste de ştabi".

Intram plină de obidă, cu căciula trasă până pe ochi şi cu privirea în pământ, în speranţa că scap astfel de seria de dulcegării politicoase şi complimente de complezenţă pe care frizerii şi frizeriţele le făceau maică-mii şi apoi mie. Între noi fie vorba, am sesizat ulterior că le făceau tuturor. Mă prinsesem că nu eram chiar cea mai drăgălaşă fetiţă pe care o tunseseră în ziua respectivă. Şi văzui oricum că mai veniră două după mine, iar repertoriul de atenţii brânzoase se reluă cu aceeaşi promptitudine şi şervetul pe mână. Ca la marile case de coafură.
"Vai, coană prioteasă, da' ce mare s-a făcut domnişorica de când aţi venit ultima oară pe la noi! E înăltuţă şi frumuşică foc." La care Mama adăuga replica ei preferată, o avea pregătită, aştepta cu ea la fileu. "Ei, lăsaţi, deşteaptă să fie, ce atâta frumoasă. Că pâinea o să şi-o câştige cu intelectul... nu cu frumuseţile."

Dar nici frizerii nu se lăsau mai prejos. Aveau clienţii lor preferaţi de ciugulit. "Lasă, coana prioteasă, că seamănă leit cu părintele. O să fie şi frumoasă, şi deşteaptă."

Moment în care maică-mea încheia hotărâtă, le dădea decisiva:
"Da, da, bogdaproste că seamănă cu tăticuţul ei, că altminteri rămânea Sorbona fără studenţi peste zece ani." "Habar n-au agaricii ăştia de Sorbona", îmi zicea Mama pe drumul de întoarcere spre casă.

Însă reuşea astfel să le închidă gurile slobode şi dornice de trăncăneală. Şi să mă planteze dintr-un brânci pe scaunul de tortură. Unde doamna Luci mă strângea bine de gât cu un prosop peste care mai punea şi o husă ca de învelit motocicletele pe timp de iarnă. Grijulie, să nu îmi intre părul tuns în haine. Apoi auzeam, ca din fundul gropii, eterna şi răscolitoarea întrebare: "Şi... cum o tundem, doamna Belodan?" "Păi, cum s-o tundem, doamna Luci? Ştiţi cum îmi place: ca pe Mireille Mathieu."

Şi mie, zbaaang, îmi cădea iar cerul în cap. Aceeaşi freză bretonată pe care ajunsesem s-o urăsc. Urmau, în mod sigur, a doua zi la şcoală râsetele colegilor şi clasica băşcălie despre cum umblu eu "cu oala în cap". Pentru că doamna Luci îmi punea literalmente un castron pe cap ca să obţină superba coafură. După care tundea conştiincioasă tot ce era surplus de perişor pe marginile lui. Iar când ridica ţucalul, arătam ca un cavaler cruciat proaspăt brebenit, pregătit să recucerească Pământul Sfânt. (Dacă nu ştiaţi, "ţucal" înseamnă oală de noapte. În copilăria mea, ascuns sub pat, era un ţucal, de cele mai multe ori din plastic, în care noi, copiii somnoroşi - şi Bunica -, făceam pipi noaptea. Ca să nu facem în pat.)

Ei bine, cum începea să-mi crească bretonul, cum auzeam comentariile Mamei: "O să rămâi chioară, maică, dacă nu vrei să mergem la tuns. Tu nu vezi că-ţi intră părul ăla în ochi? Păi, nu vezi, normal că nu vezi, dacă îţi acoperă vederea." Şi în câteva zile de la diagnostic mă şi programa iar la doamna Luci, care aştepta pregătită cu castronul à la Mireille Mathieu.

Până într-o zi, când am decis că e momentul să rup lanţul şi să-mi iau freza în propriile mâini.

Primisem deja două-trei avertizări sonore de la Mama în săptămâna respectivă. Deci, ştiam că urmează să mă ducă iar pe scaunul de tortură de la doamna Luci. Trebuia acţionat rapid.

Venii de la şcoală în ziua aceea ca de obicei, pe la prânz. Eram într-a doua, într-o clasă cu vreo douăzeci şi patru de copii. Era pe final de mai, începuseră deja căldurile olteneşti şi aşteptam cu înfrigurare să vină şi iunie, "cu vacanţa şi trenul din Franţa, cărţile pe foc, hai copii la joc".

Urmai regulamentar programul zilei: masă de prânz şi apoi somn de amiază cu Bunica. Doar că mintea mea avea deja planul făcut şi acţiona ca un luptător ninja: în tăcere, din umbră, tiptil, cu răbdare.

Ca niciodată, eram singură acasă, fără frate-meu. Asta îmi întări convingerea că ziua Z sosise, că semnul mult aşteptat fusese recepţionat şi că noua mea freză era musai să se nască atunci. Aşa că, înarmată cu pacienţă, aşteptai să adoarmă Bunica. Vechea strategie dădea întotdeauna roade. Când auzii şuieratul sforăitor, ştiui că e timpul să mă strecor din pat ca râma. Şi direct în baie mă oprii.
Eeeei, şi... cum s-o tundem, domnişoară, pe fata coanei priotese? mă întrebam eu singură în oglindă, maimuţărind-o pe doamna Luci. Păi, cum s-o tundem, doamna Luci... Sigur nu cu castronul, că Mireille Mathieu nu mai e la modă nici pentru Bunica.

Pam-pam.

Şi cum trăncăneam eu aşa, singură cu oglinda, răzbunând toate umilinţele tunsorilor trecute, începui a-mi da cu apă prin păr, cum vedeam eu că se pregătesc victimele la frizerie.

Apoi căutai foarfeca cea mare, cu care îşi mai potrivea taică-meu barba. Însă fără prea mult succes. După câteva minute bune de zgârmat prin dulăpiorul din baie, mă lăsai păgubaşă. Uşor panicată că pierd timp preţios din somnul Bunicii, îmi reorientai atenţia către o forfecuţă de unghii pe care îmi căzuseră degrabă ochii. Asta e, va trebui să mă descurc şi cu piticania asta. Orice-ar fi, mă tund şi cu ciobul, doar să nu mai ajung la doamna Luci...

Zis şi făcut. Eram dârză ca Linda karatista, eroina serialului maghiar ce făcea furori în Caracal, în anii '90. Lipsa de experienţă o compensam cu încăpăţânarea de a le dovedi tuturor că sunt mare de-acum. Şi că pot să am şi eu o freză miştoacă. Nu un râs de coif pe cap.

Şi începui să tai. A fost mult cu primele fire, că apoi nu mă mai oprii. Tăiam dintr-o parte a bretonului şi apoi mi se părea că s-a strâmbat în cealaltă parte, că nu e drept, că e inegal. Şi tăiam iar, să ajung la nivel. Şi părul, câş... iar aluneca. De rămânea într-o parte mai lung şi în alta pieziş.

Şi dă-i şi scurtează iar, şi încă puţin, că parcă ar mai merge, până când dădui un pas înapoi şi mă privii în ansamblu. Şi rămăsei mută ca o lebădă. Îmi tăiasem tot părul de pe frunte, până aproape de rădăcină. Arătam ca o capră prinsă şi belită cu maşina de tuns oile.

Praf. Pa pa, freză mişto. Pa pa, clipe de glorie, bun venit penibilului ce presimţeam că va urma. În disperare de cauză, m-am gândit cum aş putea s-o dreg.
Hai, că tot vine vara. Nu mai bine mă rad eu în cap? gândeam cu voce tare, neîndrăznind însă s-o mai implic iar pe doamna Luci într-un dialog imaginar. Şi, convinsă că asta era soluţia, am continuat cu un act şi mai curajos. Cu maşina de ras a lui taică-meu, începui să iau tot ce mai fâlfâia pe frunte, de la rădăcină.
Gata, mai bine ca Sinéad O'Connor decât ca trista de Mireille Mathieu! Revoluţie fac mâine la şcoală. De n-or să vrea toate fetele să se tundă ca mine, să îmi zici mie cuţu'. Absorbită fiind de nebunia creativă, nu auzii papucii de casă ai Bunicii cum se apropie, târâş-grăpiş, de baie. Când am întors privirea de la mândreaţa de mine din oglindă... era deja prea târziu.

Bunica rămăsese în cadrul uşii, cu ochii holbaţi la mine şi cu gura căscată.
"Vaaai, Cristinca mamă, ce e în capul tău?!"

Mă uitai şi eu din nou la mine. Şi înţelesei că mă prinsese Bunica fix pe la jumătatea trebii. Cu partea din faţă a capului aproape rasă şi cu părul mai lunguţ căzând din creştet până la ceafă, arătam ca micul Mozart nebun de balamuc.

Până să mai apuc eu să dau explicaţii, am fost săltată rapid de-o aripă de Bunica. Iar instrumentele de frezonat au fost confiscate, "până vine maică-ta şi vede în ce hal te-ai căprit".

Săraca Bunica n-a putut decide singură, în circumstanţele acelea tulburi şi potenţial periculoase cu care nu se mai confruntase, dacă să mă termine ea de căprit sau să mă ducă Mama la frizer, să finiseze nişte specialişti opera de artă. Aşa că, neputându-şi asuma finalul apoteotic, hotărî să aşteptăm "arbitrul" să vină de la serviciu.

Sosi Mama seara acasă, obosită ruptă de la muncile câmpului. Şi când dădu cu ochii de mine, urcată în moţul patului, izbucni: "Aoleu, vai de capul meu! Ba nu, vai de capul tău ăla sec! Ce ţi-ai făcut, copilul lui Dumnezeu?! Ce-ai avut, Cristiana, mamă, în căpăţâna aia goală, de te-ai căprit în halul ăsta?"

Şi atunci, cu aceeaşi încăpăţânare cu care mă căprisem, îi răspunsei (obraznic, cum mi s-a adus frecvent aminte după aceea) următoarele: "Ei bravos, ce-am avut şi ce-am pierdut... Oricum ar fi, tot e mai bine decât castron Mireille Mathieu."

Ei bine, cu replica asta îmi pecetluii sentinţa. Dacă până atunci mai licărise o slabă şansă de iertare, o făcusem terci cu replica mea clonţoasă. Verdictul fu extrem de usturător. Căci a doua zi, merse şi Mama cu mine la şcoală. Să le arate tuturor colegilor ce pupăză moţată se ascundea sub căciula mea de lână. Cine naiba a mai pomenit, pe căldurile de sfârşit de mai, să umbli cu căciulă lânoasă îndesată până peste urechi?!

După ce intrai în clasă şi sosi şi doamna învăţătoare, simţii mâna Mamei că-mi zboară, dintr-o mişcare scurtă, căciuloiul. "Şiii... acum, surpriza serii, Cântăreaţa Lia! Priviţi, privighetoarea cântăăăăă!"

Ce-a urmat e greu de descris în cuvinte. Mi se roşiseră urechile în ultimul hal şi îmi ţiuiau de la râsetele din clasă. Eram mai oarbă de ruşine decât un liliac.

Toată vara aia am ascultat doar "cântăreaţa cheală", cum îi spunea Buni lui Sinéad O'Connor. Şi m-am spălat pe chelie numai cu săpun de casă. Să îmi crească mai repede şi să mi se îndesească...