Niciun prieten, doar munţii

 

Behrouz Boochani
Niciun prieten, doar munţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din engleză de Bertha Savu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

***
Intro

Behrouz Boochani a absolvit Universitatea Tarbiat Moallem şi Universitatea Tarbiat Modares, ambele din Teheran; are o diplomă de master în ştiinţe politice, geografie politică şi geopolitică.

Este scriitor, jurnalist, activist cultural şi cineast de origine kurdo-iraniană. Boochani semnează articole în revista de limba kurdă Werya, este membru onorific al PEN International, câştigător al Amnesty International Australia 2017 Media Award, al Diaspora Symposium Social Justice Award, al Liberty Victoria 2018 Empty Chair Award şi al Premiului pentru jurnalism Anna Politkovskaia; este şi profesor invitat nerezident la Sydney Asia Pacific Migration Centre (SAPMiC), Universitatea din Sydney.

Publică frecvent în The Guardian, iar articolele sale apar şi în The Saturday Paper, Huffington Post, New Matilda, The Financial Times şi The Sydney Morning Herald. Boochani este de asemenea coregizor (alături de Arash Kamali Sarvestani) al filmului de lungmetraj Chauka, Please Tell Us the Time (2017) şi consultant pentru spectacolul de teatru Manus al regizoarei Nazanin Sahamizadeh.
*
Niciun prieten, doar munţii, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, descrie poveştile adevărate ale refugiaţilor de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

Niciun prieten, doar munţii i-a adus lui Behrouz Boochani nu doar recunoaşterea internaţională şi un loc în galeria scriitorilor pentru care instituţii precum PEN Internaţional au dus campanii în numele libertăţii de exprimare, ci şi unul dintre cele mai importante premii literare din Australia: Victorian Prize, ediţia 2019, primind astfel recunoaşterea guvernului aceleiaşi ţări care i-a refuzat cetăţenia şi l-a ţinut închis timp de şase ani.

Cartea a fost scrisă iniţial în limba kurdă, fragment cu fragment, şi transmisă sub forma mesajelor pe Twitter sau pe telefon, a apelurilor telefonice şi video şi a e‑mailurilor. Ulterior, volumul a fost tradus în limba engleză de filosoful iraniano-australian, cercetător asociat onorific la Universitatea din Sydney, Omid Tofighian, ediţia engleză stând la baza principalelor traduceri în întreaga lume ale cărţii. Ediţia în limba română poartă semnătura Berthei Savu.

"O carte ce îşi merită pe bună dreptate locul pe raftul literaturii penitenciare, alături de diverse alte lucrări, precum De profundis a lui Oscar Wilde, Scrisori din închisoare a lui Antonio Gramsci, Into the Smother a lui Ray Parkin, The Man Died a lui Wole Soyinka şi Letter from Birmingham Jail a lui Martin Luther King Jr", scrie în prefaţa cărţii îndrăgitul scriitor australian Richard Flanagan.

Fragment

Culoarul M e de partea cealaltă a închisorii. E aproape de gardurile de la malul oceanului. A ajuns să fie cunoscut drept Micul Kurdistan. Aici s‑a născut o altă formă de competiţie pentru mâncare.

Deţinuţii kurzi trăiesc în şiruri de camere de‑a lungul gardurilor. Şi‑au adus cu ei în închisoare aspiraţiile politice reprimate şi pe una dintre camere domneşte steagul tricolor: alb, roşu, albastru, cu imaginea soarelui pictată în culori vii. E interesant că, deşi nu au nici măcar un pix, s‑au trezit într‑o dimineaţă cu steagul kurd prins pe uşă. E aproape un miracol. Poate că un gardian de origine kurdă l‑a desenat acolo. Dar, indiferent cine a făcut‑o, existenţa lui înseamnă că zona asta mică nu mai este identificată doar printr‑un număr.

Chiar aici, chiar lângă garduri, se înalţă un arbore de mango cu un trunchi magnific. Copacul ăsta pune la încercare gardurile închisorii. Ramurile sale lungi se întind în direcţia închisorii, se întind în interiorul închisorii, se întind peste acoperişul culoarului şi coboară peste camere. Copacul se întinde în aşa fel, încât nu poate fi văzut de pe culoar - nu poate fi văzut decât de departe, din apropierea toaletelor. Scoarţa netedă a trunchiului şi ramurile sale groase sunt atât de nemaipomenite, încât i‑ar fi foarte dificil cuiva să se urce în el.

Mango, aceste fructe suculente şi galbene, se ascund printre frunzele late - e un copac tropical ce face paradă de fructele sale. Când ai în faţă o astfel de minunăţie, te cuprinde bucuria, bucuria de a vedea un copac care dă pe dinafară de bunătate, bucuria de a vedea abundenţa darurilor sale. Probabil e acelaşi sentiment glorios pe care îl încearcă un bărbat atunci când soţia sa e însărcinată. Fără nicio îndoială, senzaţia pe care o au deţinuţii flămânzi transcende experienţa admiraţiei mute în faţa frumuseţii sale. Merge dincolo de plăcerea asociată văzului.

Copacul se află într‑o fază în care nu încurcă pe nimeni - prin urmare, nu există niciun motiv să fie tăiat. O senzaţie de linişte e emanată de însăşi esenţa lui. E un simbol al măreţiei naturii, o putere grandioasă ce pătrunde până în adâncurile închisorii.

Când se lasă noaptea, prezenţa sa se face simţită peste tot, căci fructele îi cad o dată la câteva minute peste acoperişul culoarului, cu zgomotul tipic al unui obiect solid ce loveşte pereţii de metal. Se pare că fructele se rostogolesc de câteva ori pe acoperiş şi apoi cad lângă pereţii containerului. Sunt mai multe etape:

La început, din beznă, apare o pasăre pornită să găsească fructul cel mai copt, ascuns sub frunze
Apoi, în linişte, pasărea începe să mănânce
Instantaneu, fructul mâncat îşi schimbă centrul de greutate
Se dezechilibrează
Ciugulit de cioc, începe să se legene
Şi cade pe acoperiş
Se rostogoleşte şi îşi continuă căderea, de data asta până pe pământul murdar
Într‑un final, deţinutul flămând urmăreşte sunetul căderii
Îl urmăreşte până în locul unde aterizează fructul
Îl găseşte în grămada de mizerie şi de frunze uscate.

După sunetul căderii iniţiale, deţinutul nu poate fi niciodată sigur că fructul e doar la câteva momente distanţă. În majoritatea cazurilor, nu există a doua cădere până la pământ. Operaţiunea e abandonată după prima cădere - fructul va rămâne pentru totdeauna pe acoperiş. Din trei sau patru fructe picate, doar unul se va rostogoli suficient pentru a ajunge la marginea acoperişului şi pentru a ajunge la pământ. Şi, chiar dacă fructul îşi continuă drumul - până la pământ, adică -, tot nu e sigur că deţinutul va pune mâna pe el. De cele mai multe ori, cade în spatele containerelor şi dispare în întuneric - e foarte greu pentru deţinut să‑l găsească printre frunzele veştejite. Chiar dacă găseşte locul, trebuie să scormonească minute întregi să‑l recupereze.

Deţinutul nu e o creatură mânată de instinct, aşteptând pasiv într‑un colţ, gata să sară de fiecare dată când pică un mango. Trebuie să‑şi folosească mintea. Din momentul primei căderi - pe acoperişul culoarului - până la momentul celei de‑a doua - de pe acoperiş la pământ - trebuie să‑şi ajusteze auzul cu precizie perfectă pentru a putea calcula exact unde a aterizat.

Chiar şi cea mai mică distragere înseamnă că s‑ar putea să nu‑l mai găsească niciodată. Unele fructe din cele căzute la sol sunt desfăcute în jumătăţi. Altele au doar câteva găuri. Altele sunt atât de terciuite, încât nu mai pot fi mâncate.

Sus, în copac, are loc o adevărată bătălie între păsări şi lilieci. Lilieci sunt totuşi puţini şi majoritatea fructelor ce îşi croiesc drum spre pământ sunt desprinse de păsări. Liliecii tropicali sunt mari cât nişte porumbei. Aceşti lilieci giganţi mănâncă fructele într‑un fel care îl îngrozeşte pe spectator. E uşor să‑ţi imaginezi că bătălia dintre păsări şi lilieci e una inegală, dar nu e deloc aşa. Cu un ţipăt scurt, liliacul sperie pasărea atât de tare, încât aceasta zboară în căutarea unui alt copac.

Sunt momente când deţinutul îşi pierde concentrarea şi nu mai e atent la sunete. Când se întâmplă asta, nu mai poate spune cu precizie care e locul unde a aterizat fructul. După ce îl caută un timp pe întuneric, se întoarce pe culoar cu mâna goală. Dar apoi se concentrează pe bune, aşteptând acolo. Natura a stabilit destinul acestor fructe. Dimineaţa, deţinutul vede că nu a mai rămas mai nimic din fructele mari, cu excepţia sâmburilor imenşi. Sunt aici, sub containere, sâmburi eliberaţi din pieliţa lor, în timp ce carnea le e fărâmiţată şi cărată de crabi, ajutaţi de micile furnici roşii manusiene.

Crabii sunt nişte experţi - târăsc toate fructele de mango de sub container, le cară fără excepţie pe toate cele care cad acolo. Au atuurile lor în competiţia cu deţinuţii. Din câte ne dăm noi seama, vederea unui crab e mai bună decât auzul deţinutului. Când un deţinut îşi face apariţia, crabul de obicei se retrage, dă înapoi, cu cleştii lui cu tot. Cred că dau dovadă de o anumită formă de inteligenţă - cel puţin, în cazul acesta.

Teritoriul ăsta e marcat ca fiind Kurdistan. Cine îi ştie pe kurzi înţelege foarte bine nivelul de respect pe care îl au unul pentru celălalt. Dar respectul adânc înrădăcinat în cultura lor începe să se evapore când, zi după zi, foamea îşi cere obolul. Încet, dar sigur, foamea le coboară stindardul.

Deţinuţii kurzi s‑au autodeclarat unici proprietari ai mangoului. În primele zile, apăreau uneori alţi prizonieri, scormonind pe jos în speranţa găsirii vreunui fruct. Dar deţinuţii kurzi se uitau urât la ei. Îi loveau pe cei care veneau prin preajmă şi nu‑i lăsau nici măcar să arunce o privire înspre fructe şi cu atât mai puţin aveau să le permită plăcerea de a aştepta căderea unuia. Au anihilat din faşă orice competiţie pentru mâncarea fructelor de mango. Au preferat să restrângă competiţia la mica lor comunitate, în loc să‑i lase şi pe alţii la această măsuţă. Nu au tolerat pe nimeni altcineva care ar fi vrut să se bucure şi de ofrandele mangoului.

Zilele astea nu mai sunt ca cele de început. Nu ca acelea când deţinutul ce punea mâna pe un fruct îl împărţea cu ceilalţi. Acum cine îl găseşte se înfruptă din el acolo, în întuneric. Când se întoarce pe culoar, nu mai are nimic de oferit prietenilor săi şi nu schiţează niciun gest de curtoazie faţă de ceilalţi.

Prin urmare, pe măsură ce timpul trece, ura se intensifică între deţinuţii din zonă. Reza e cel mai puternic şi mai înalt bărbat din închisoare şi modul lui de a interacţiona cu ceilalţi iese în evidenţă. Peste tot în închisoare sunt oameni ce încearcă să‑şi păstreze demnitatea. Dar gentileţea din comportamentul lui Reza o depăşeşte de departe pe cea pe care poţi s‑o vezi la alţii. La anumiţi oameni, din cale afară de buni şi de milostivi, există şi un anumit filon de egocentrism, ce le dă curajul să suporte viaţa asta, să‑i vadă fineţurile, să se raporteze la ea obiectiv. Dar Reza e altfel. Generozitatea lui îi uimeşte pe cei din jur. Toţi kurzii, de fapt toţi cei din închisoare, îl ştiu drept Gigantul‑blând. Cu timpul, am renunţat la adjectivul "blând", ca să‑i mai scurtăm numele. Îi spunem doar Gigantul.

Poate că, pentru cei din cercul apropiat, "blând" are o conotaţie emoţională mai puternică. Dar pentru majoritatea deţinuţilor, pentru cei care îl văd la coadă la masă, la rând la toalete sau în alte părţi ale închisorii, e oricum mai mult un Gigant decât un Gigant‑blând. De fapt, prima dată a fost numit aşa în glumă. Pentru cei ce trăiau în vecinătatea mangoului, era greu de crezut că un gigant precum Reza putea să fie şi blând.

Spre deosebire de mulţi alţii, când intră în posesia unui fruct, Gigantul îl împarte cu alţii fără să aştepte nimic în schimb, într‑un gest de curtoazie copilăresc, încărcat cu toate emoţiile ce dau culoare universului copilăriei. Iar acest comportament îi pune pe gânduri pe ceilalţi, ce îşi dau seama că ei sunt absolut incapabili de un asemenea gest. În felul acesta apare Celălalt. Când oamenii nu au capacitatea de a înţelege purtarea nobilă, devin chinuiţi de conflicte lăuntrice şi de deznădejde. Nu se mai simt siguri pe ei. Aşa că suprimă acest sentiment, folosindu‑se de orice le e la îndemână.

Deţinuţii kurzi alcătuiesc un fel de frăţie de la sine înţeleasă şi preferă să ţină mangoul doar pentru ei. Nimeni altcineva nu primeşte nimic. E aproape obligatoriu ca oricine găseşte un fruct să se îndoape fericit cu el, fără să‑l împartă cu restul. Cu generozitatea lui copilărească, Gigantul‑blând pune sub semnul întrebării această mentalitate. Îi pune faţă în faţă cu o altă manieră de a fi, le deschide noi orizonturi, le dă acces la o lume mai bună.

Într‑o noapte de foame, un deţinut tânăr trece pe lângă deţinuţii ce stau în capătul camerelor containerului din care se compune Culoarul M - în capătul Micului Kurdistan, cum ar veni. Privirile fixate asupra lui sunt crâncene. Pare că are de gând să facă ceva ieşit din comun. Se citeşte limpede pe feţele deţinuţilor: omul ăsta nu are ce căuta aici, nu la ora asta din noapte. Nu are dreptul să dea târcoale mangoului. Cu toate astea, nu suntem siguri pentru ce a venit până aici.

Pe măsură ce Tânărul‑vulpan înaintează, ajunge în spatele containerelor, unde aterizează majoritatea fructelor de mango. În secunda aceea, sunetul unui mango care pică răsună din acoperişul culoarului. Şi apoi se rostogoleşte chiar la picioarele Tânărului‑vulpan. Aparent, e un cadou pe care pomul i l‑a pus în braţe. Cu acest dar, copacul vrea poate să testeze umanitatea deţinuţilor. Se pare că Tânărul‑vulpan nu înţelege foarte bine ce le trece prin minte celor ce stau acolo - foarte curioşi să vadă ce va face acest tânăr. Orice ar fi, el nu ar trebui să se afle aici, bucurându‑se de roadele copacului lor.

Tânărul‑vulpan stă acolo, uitându‑se în sus înspre copac, stă acolo zâmbind, orb la ce se întâmplă în jurul său. Copacul arată mai magnific ca oricând. Din felul în care şi‑a lăsat capul pe spate, cu ochii la copac, îţi dai seama că e fermecat de acest dar neaşteptat al cerurilor. Iar zâmbetul său e plin de recunoştinţă. Deţinuţii se uită unii la alţii. Într‑o clipită, se înţeleg din priviri. Se uită în adâncul ochilor celorlalţi şi cad de acord - intrusul nu are niciun drept să păstreze fructul. Trebuie să riposteze. Vreo doi‑trei indivizi se îndeamnă reciproc. Dar numai unul dintre ei, măscăriciului grupului, se duce la Tânărul‑vulpan, să‑l scuture ca pe un bandit. Măscăriciul e ca un şcolar, rânjind diavoleşte. Fără să scoată un cuvânt, îi face semn cu mâna Tânărului‑vulpan: "Dă‑mi fructul!". Tânărul‑vulpan pare foarte speriat, tremură şi se pregăteşte să‑i înmâneze fructul Măscăriciului.

Chiar în acel moment, Gigantul îşi face apariţia lângă ei. Cu ochii ţintă pe Măscărici, strânge palmele Tânărului‑vulpan în jurul fructului. Spune că îi aparţine. Măscăriciul şi ceilalţi nu schiţează niciun gest şi rămân fără cuvinte, au fost pur şi simplu amuţiţi de apariţia Gigantului şi se uită înmărmuriţi. Imediat ce îi mai revine încrederea şi realizează că e protejat de muşchii puternici ai Gigantului, Tânărul‑vulpan se eliberează din frica ce îl cuprinsese cu câteva momente în urmă şi zâmbeşte. Ţine fructul strâns în palme şi se face repede nevăzut.