Atentate şi crime politice în istorie

 

Mihai Manea
Atentate şi crime politice în istorie
Editura Meteor Press, 2021
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Încă din Antichitate, asasinatele şi crimele politice au reprezentat o constantă a istoriei. Unele au zguduit lumea, altele au schimbat cursul istoriei, cele mai multe au generat controverse şi au alimentat teorii ale conspiraţiei ce au rezistat trecerii timpului.

Rămân şi astăzi întrebări care aşteaptă răspunsuri:
Ion Gh. Duca, omorât de legionari cu ştirea lui Carol al II-lea?
Zelea Codreau, călău şi victimă?
Barbu Catargiu, asasinat din ordinul lui Cuza?
Aldo Moro, sacrificat cu bună ştiinţă de guvernul lui Andreotti?

Sau putem specula ce s-ar fi întâmplat dacă...
... în 1939, Adolf Hitler nu şi-ar fi scurtat discursul de la berăria Bürgerbräukelle şi bomba care a explodat opt minute mai târziu l-ar fi surprins înăuntru?
... sau dacă glonţul turcului Mehmet Ali Ağca ar fi avut o altă traiectorie şi l-ar fi lovit în plin pe papa Ioan Paul al II-lea?

Cartea profesorului Mihai Manea vine să ne explice ce s-a întâmplat în realitate, când şi de ce şi ne propune o incursiune în trecutul violent al omenirii, absolut necesară şi plină de învăţăminte.

Fragmente

Cuvânt al autorului

Doi literaţi francezi celebri au sintetizat, în mod magistral, credem, esenţa şi limitele cunoaşterii. Astfel, La Fontaine spunea că "atunci când ştii multe, poţi să vorbeşti, dar e mai bine să taci", iar Marcel Proust declara că "adevărata călătorie a descoperirii înseamnă nu a căuta ţărmuri noi, ci a vedea cu ochi noi".

Când am început să lucrez la această carte, al cărei subiect este extrem de vast, iar sursele de informare par aproape inepuizabile, am reflectat îndelung la conţinutul său. Paginile ce urmează sunt rodul unor ani întregi de analize, selecţii şi lecturi. Nu pot emite pretenţia că am prezentat toate informaţiile referitoare la toate personalităţile care au fost ţinta unor atentate sau au căzut victime asasinatelor politice din simplul motiv că bibliografia disponibilă nu este decât parţială, iar istoria are, fără îndoială, un număr uriaş de eroi publici sau anonimi greu de cuprins în paginile unui singur volum.

În acelaşi timp, trebuie să precizez că nu am abordat speţele unor personaje celebre care au sfârşit tragic sau care au trecut pe lângă moarte în cazul cărora ştiinţa istorică mai are încă multe puncte de vedere de formulat în vederea unei concluzii - şi mă refer, de exemplu, la Maximilien de Robespierre, Dag Hammarskjöld, Che Guevara, Gheorghe I. Brătianu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ioan Petru Culianu, Viktor Iuşcenko şi mulţi alţii.

De menţionat este şi faptul că fiecare personalitate înfăţişată în paginile ce urmează, care a căzut victimă unor acte criminale, este prezentată prin raportare la viaţa şi activitatea sa. Ca atare, conştient ab initio de limitele acestei lucrări, autorul nu are pretenţia că a rezolvat mistere vechi de secole, nici că poate să dea verdicte definitive despre cei culpabili. Nu doreşte decât să ofere publicului larg o lucrare ce poate să suscite interes, curiozitate şi mai ales, să dezvolte gustul pentru lectură şi gândire critică.

Un gând deosebit şi întreaga mea gratitudine pentru directorul Editurii Meteor Press, care a acceptat acest proiect.

Violenţa, atentatul şi crima politică - permanenţe ale istoriei

Istoria a consemnat în mai toate epocile sale asasinate şi atentate, acţiuni violente îndreptate contra ordinii de stat şi a reprezentanţilor acesteia - şefi de stat, oameni politici, lideri militari sau religioşi şi alţii. Au existat, în acelaşi timp, şi numeroase momente în care cursul istoriei a fost schimbat de crime cu substrat politic care au zguduit lumea. Un clasament realizat de site-ul web www.toptenz.com a enumerat zece dintre cele mai faimoase asasinate care au avut loc de-a lungul istoriei şi care au produs controverse, alimentând teorii ale conspiraţiei ce au rezistat trecerii timpului.

1. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, şi a soţiei sale, Sofia, în 1914.
2. Uciderea preşedintelui SUA Abraham Lincoln, în 1865.
3. Asasinarea ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, în 1881.
4. Asasinarea lui Martin Luther King, Jr., militant pentru drepturile civile din SUA, în 1968.
5. Asasinarea lui Caius Iulius Caesar, în 44 î.Hr.
6. Asasinarea lui Mahatma Gandhi, părintele independenţei Indiei, în 1948.
7. Asasinarea preşedintelui american John F. Kennedy, în 1963.
8. Asasinarea Indirei Gandhi, prim-ministru al Indiei, în 1984.
9. Uciderea lui Reinhard Heydrich, guvernatorul nazist al Boemiei şi Moraviei, în 1942.
10. Asasinarea lui Benazir Bhutto, fostul prim-ministru al Pakistanului, în 2007.

Dar de unde provine termenul de asasin, despre care o să tot vorbim în aceste pagini? În secolul al XI-lea, Hassan ibn-al-Sabbah (1050-1124), un adept al orientării şiite din cadrul islamului, s-a remarcat în Persia în lupta împotriva celeilalte orientări religioase a islamului, reprezentată de sunniţi. Alungat şi persecutat, Sabbah a cucerit fortăreaţa Alamut, unde şi-a creat o adevărată armată de adepţi care au ucis, potrivit numeroaselor surse istorice, o seamă de lideri politici, militari, religioşi. Această sectă şiită sângeroasă înfiinţată de Sabbah a primit numele de Asasini (în arabă, haşişiun, adică "fumătorii de haşiş"), deoarece membrii ei, renumiţi pentru cruzimea lor, consumau haşiş înainte de a porni la luptă. Potrivit altor istorici, termenul de asasin ar semnifica "susţinătorii lui Asas".

Asasinatul sau crima politică, scrie profesorul american de istorie Franklin Lewis Ford, vizează uciderea intenţionată a unei victime sau a unui grup de victime specifice pornind de la un motiv legat de importanţa sau proeminenţa publică a victimei şi comisă cu un scop politic. Dacă luăm însă în considerare rigoarea analitică, motivaţia este, uneori, greu de stabilit. S-au comis, în genere, asasinate politice pentru a elimina un rival în lupta pentru putere, pentru a preveni sau răzbuna o înfrângere politică, din fanatism sau pentru a impune o schimbare politică. Au fost comise însă şi asasinate sau atentate de indivizi cu tulburări mintale ori de unii care nu au urmărit altceva decât notorietatea. Motivaţia politică a asasinatului a fost teoretizată încă din Antichitate de către Sun Tzu în lucrarea Arta războiului. În Principele, Niccolò Machiavelli avertiza asupra necesităţii de a lichida inamicii politici atunci când aceştia devin un pericol real pentru societate. Armele utilizate au fost extrem de diverse - pumnalul, cuţitul, sabia, otrava, pistolul, carabina, ajunând până la cel mai sofisticat arsenal din secolul XXI.

De-a lungul secolelor, în cadrul societăţii - indiferent de treapta dezvoltării socio-umane în care se afla - asasinatele politice, interpretând sintagma luptei pentru putere, au constituit o modalitate de a obţine avantaje sociale sau de a accede la funcţii înalte în stat. Executate direct sau indirect, în nume personal, prin comploturi ori sub umbrela unor organizaţii extremiste, asasinatele politice au generat deseori răsturnări radicale de situaţii, chiar dacă, uneori, scopul acţiunii nu a fost atins în totalitate. Dacă luăm în considerare şi represaliile, în unele cazuri privite ca o armă a dreptăţii (fals înţeleasă, deseori), ajungem să apreciem proporţiile acestor crime.

Crimele care se încadrează în termenii unui asasinat politic, fie că sunt săvârşite la comandă străină, cu o largă reţea de indivizi aflaţi în slujba unor organizaţii care urmăresc răsturnarea ordinii de stat, să suprime cauza unui rău social şi să ralieze opinia publică, fie că urmăresc încetinirea dezvoltării societăţii în scopul acaparării unor bogăţii naturale ajung uneori să influenţeze mersul societăţii în ţara în care se petrec asemenea fapte abominabile.

Deseori, moartea violentă sau un atentat a transformat o carieră politică, atribuindu-i un destin tragic. În acelaşi timp, victimele au devenit subiectul unui cult, deseori de tip mistic, dezvoltat de-a lungul secolelor. De remarcat este şi soarta unor asasini pe care astfel de acte i-au scos din anonimat. Astfel, Brutus a intrat în memoria colectivă doar ca urmare a asasinării lui Cezar, iar Charlotte Corday a devenit o eroină de factură romantică doar pentru că l-a înjunghiat mortal pe unul dintre liderii marcanţi ai Revoluţiei Franceze, şi anume Jean-Paul Marat.

Asasinatul politic a vizat în cele mai multe cazuri puterea politică şi a constituit dintotdeauna o modalitate de a accede la putere, de a lichida adversarii politici. El a generat, dar nu întotdeauna şi în mod obligatoriu, o răsturnare de situaţie şi uneori a fost urmat de represalii. În cazul multor atentate sau comploturi politice, misterul legat de cei care i-au inspirat sau susţinut pe autorii lor dăinuie şi în prezent. De multe ori, autorii au fost trădaţi sau deconspiraţi sau prinşi în capcană. De fapt, privit din perspectivă socio-politică, asasinatul politic face parte din riscul exercitării puterii şi nu este întotdeauna însoţit de lichidarea sau abandonarea libertăţilor publice.

Majoritatea asasinatelor politice au fost încadrate în categoria regicidului, care, în opinia istoricului Olivier Coquard, s-au desfăşurat între secolul al XIV-lea şi al XVII-lea. Apoi, acestea s-au rărit până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar au apărut din nou, în forţă, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Nu toţi conducătorii politici care au avut un sfârşit violent au fost victimele unor atentate. Astfel, împăratul german Frederic I Barbarossa (1154-1190) s-a înecat într-un râu din Asia Mică în perioada Cruciadei a treia (1189-1192), mai precis în 1190, sub greutatea armurii sale. Regele Franţei Carol al VIII-lea (1470-1498) a murit în 1498 ca urmare a unei lovituri primite la cap în timpul unui joc. Un alt rege francez, Henric al II-lea (1547-1559), s-a stins în 1559, după ce a fost rănit într-o întrecere cavalerească, închinată încheierii păcii cu Spania la Cateau-Cambrésis (1559).

Olivier Coquard evidenţiază într-o lucrare foarte recentă deosebirea dintre atentatul terorist, ale cărui victime sunt civili nevinovaţi şi care vizează modificări la nivelul puterii politice, comploturile de palat, care duc la un transfer de putere fără a opera schimbări de substanţă la nivel politic, şi asasinate inutile, care se remarcă prin aspectul lor spectaculos şi impactul mediatic deosebit, dar fără rezultate deosebite.

De-a lungul istoriei au existat numeroase conspiraţii şi comploturi care au urmărit eliminarea unor personalităţi ale vremii. Printre cele mai importante, pot fi menţionate următoarele:
65 şi 63 î.Hr. - prima şi a doua conspiraţie a lui Lucius Sergius Catilina împotriva puterii şi Senatului (Republica Romană)
65 d.Hr. - complotul lui Gaius Calpurnius Piso împotriva împăratului Nero (Imperiul Roman)
1478 - complotul lui Francesco de' Pazzi şi Bernardo Bandini Baroncelli împotriva familiei de Medici (Florenţa)
1506 - conspiraţia lui Giulio d'Este şi Ferrante d'Este împotriva fraţilor lor vitregi (Ferrara)
1570; 1583; 1586 - comploturile lui Roberto Ridolfi, Francis Throckmorton, Anthony Babington de asasinare a reginei Elisabeta I (Anglia)
1605 - complotul "prafului de puşcă", de asasinare a regelui Iacob I (Anglia)
1718-1720 - conspiraţia marchizului de Pontcallec împotriva lui Filip al II-lea, duce de Orléans (Franţa)
1749 - complotul sau revolta sclavilor musulmani (Malta)
1788 - conspiraţia Anjala pentru a pune capăt războiului ruso-suedez (Suedia)
1939 - operaţiunea Himmler pentru a justifica invadarea Poloniei (Germania)
1984 - atentatul IRA de la Brighton împotriva prim-ministrului Margaret Thatcher (Marea Britanie)

Desigur, se poate pune întrebarea de ce este atât de important să studiem aceste atentate sau crime politice. În primul rând, deoarece cei care au studiat intens crima şi asasinatul politic au lansat o întreaga literatură - articole, discursuri, unele documente semnificative care impun necesitatea studierii asasinatelor politice. În al doilea rând, acestea reprezintă deseori adevărate istorii în sine care au inspirat opere literare, au contribuit la dezvăluirea vanităţii asasinului şi, mai ales, la statuarea unui sistem de pază şi protecţie pentru conducătorii lumii. Având în vedere că, în mod practic, liderii politici, militari sau religioşi pot deveni oricând ţinta unui atentat, s-a dezvoltat un sistem de pază şi protecţie care, cu timpul, a ajuns din ce în ce mai sofisticat.

Încă din Antichitate au apărut informaţii cu privire la atentate sau comploturi politice. Astfel, în Vechiul Testament este menţionat faptul că regele Ioaş al Iudeei a fost asasinat de către slujitorii săi. Apoi, este pomenită istoria lui Ioab, care l-a omorât pe Absalom, fiul lui David, iar Sanherib, regele Asiriei (705-681 î.Hr.), a fost ucis de fiii săi. Tot aici apare povestea Iuditei, care a contribuit decisiv la eliberarea evreilor amăgindu-l şi ucigându-l pe generalul Olofern, conducătorul armatei asiriene care invadase Iudeea. Scriitorul şi filosoful indian Chanakya (c. 350-283 î.Hr.) a vorbit despre asasinate în lucrarea Arthashastra ("Ştiinţa statului"), cel mai vechi text laic indian şi un veritabil tratat de politică, administraţie şi economie. Chanakya a fost şi sfetnicul împăratului Chandragupta Maurya (340-298 î.Hr.), fondator al Imperiului Maurya din India, care s-a inspirat din lucrarea Arthashastra pentru a întemeia primul mare regat indian şi care a recurs mai târziu la asasinate împotriva unora dintre comandanţii şi urmaşii lui Alexandru Macedon. În anul 339 î.Hr., Socrate, renumitul filosof grec al Antichităţii condamnat la moarte pentru învăţătura şi activitatea sa nonconformistă, a fost obligat să bea otravă, mai exact o fiertură din cucută.

În China, la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., s-a impus regatul Qin. Conducătorul regatului Yan a încercat înlăturarea împăratului Qin Shi Huangdi, întemeietorul dinastiei Qin, şi a trimis un asasin pe nume Jinj Ke, care însă a fost ucis, iar complotul a eşuat.

În schimb, conspiraţia care l-a vizat pe Filip al II-lea, regele Macedoniei (359-336 î.Hr.), a avut sorţi de izbândă. Filip a pierit la Aegae, probabil în 336 î.Hr., unde curtea s-a reunit pentru a sărbători căsătoria lui Alexandru I al Epirului cu Cleopatra a Macedoniei, fata lui Filip şi a Olympiei. În timp ce intra în teatrul oraşului, Filip a fost ucis de Pausanias de Oretis, una dintre gărzile sale de corp. Motivele crimei rămân controversate, dezbaterile purtându-se în jurul mai multor ipoteze, şi anume cea avansată de Cleitarchus, unul dintre istoricii lui Alexandru cel Mare, şi cea a istoricului latin Justin.

În Roma antică, asasinatul a fost mereu prezent şi numeroşi conducători, de la Caesar la Caligula, au căzut victime unor comploturi ale aristocraţiei sau ale membrilor gărzii pretoriene. În timpul ocupaţiei romane a Iudeei s-a afirmat gruparea sicarilor sau a zeloţilor, care a recurs la acte de violenţă şi asasinate împotriva romanilor sau a evreilor care colaborau cu duşmanul. Se foloseau de pumnale scurte, ascunse în pelerină (numite de romani "sica", de aici şi numele de "sicari"), după care dispăreau repede în mulţime. Relatări despre mişcarea zeloţilor apar şi în lucrările istoricului evreu Flavius Josephus Antichităţi Iudaice şi Războiul Evreilor atunci când vorbeşte despre revoltele din Iudeea stăpânită de romani în secolul I d.Hr.

În Evul Mediu, odată cu perioada Renaşterii, a luat amploare tiranicidul, adică asasinarea unui rege sau suveran atunci când guvernarea sa devenea tiranică. De remarcat este faptul că tirania i-a preocupat pe numeroşi învăţaţi încă din Antichitate. Astfel, pentru vechii greci, de exemplu, asasinul unui tiran putea să fie un veritabil erou. Mai mult, Herodot a opus tiraniei monarhia. Platon a susţinut că tirania se putea instaura ca urmare a derapajelor din cadrul regimurilor democratice. Iar cronicarul John de Salisbury s-a întrebat dacă tirania avea legitimitate. Conciliul de la Konstanz din 1414-1415 a condamnat oficial tirania. De exemplu, este pomenit cazul lui Dimitrie Zvonimir, rege al Croaţiei (1076-1089), care, conform unor izvoare istorice, ar fi fost ucis deoarece nu a acceptat o propunere a papei de a lupta alături de bizantini împotriva turcilor selgiucizi. În 1192, Conrad de Montferrat, marchiz de Montferrat, ales rege al Ierusalimului în acelaşi an, a fost ucis de doi membri ai sectei Asasinilor. Tot în urma unui asasinat a pierit şi Przemys³ al II-lea, rege al Poloniei (1295-1296). Au existat şi conducători care au sfârşit în timpul războaielor religioase, de exemplu în Franţa secolului al XVI-lea. În acelaşi timp, au avut loc mai multe atentate la viaţa reginei Elisabeta I a Angliei (1558-1603). În Japonia medievală, luptătorii ninja sau shinobi erau angajaţi să urmărească potenţialii rivali în perioada shogunatului Tokugawa, să se infiltreze în rândul familiilor adversarilor şi să-i ucidă.

În epoca modernă, numărul crimelor politice a sporit. De exemplu, în perioada domniei regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei (1643/ 1661-1715), supranumit Regele Soare sau Ludovic cel Mare, a avut loc celebra de acum "Afacere a otrăvurilor", o serie de procese de vrăjitorie în care a fost implicată şi marchiza de Montespan, metresa regelui. Potrivit unor istorici, împăratul Napoleon Bonaparte (1804-1814/1815) a fost otrăvit lent cu arsenic, în perioada exilului din insula Sf. Elena (1815-1821) din ordinul guvernatorului britanic Sir Hudson Lowe. Mai mult, în Rusia, cinci împăraţi (ţari) au fost asasinaţi în mai puţin de 200 de ani, iar în Statele Unite ale Americii, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, au fost asasinaţi trei preşedinţi: Abraham Lincoln (1865), James Garfield (1881) şi William McKinley (1901). În Marea Britanie, singurul prim-ministru asasinat a fost Spencer Percival (1812). În unele cazuri, asasinatul, precum cel de la Sarajevo (1914), a fost utilizat ca pretext pentru declanşarea războiului.

În secolul XX, numărul atentatelor a crescut, fiind vizate deopotrivă personalităţi democratice, precum preşedintele american Franklin Delano Roosevelt (1933-1945), ţinta unui imigrant italian, Giuseppe Zangarra, care a tras asupra lui cinci focuri de armă în 1933, generalul Charles de Gaulle, preşedinte al Franţei (1959-1969), care a fost vizat de nu mai puţin de 27 de atentate, dar şi dictatori, precum Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei, care a supravieţuit atentatelor puse la cale de Tito Zaniboni (1925), Violet Gibson (1926), Gino Lucetti (1926), Anteo Zamboni (1926), Michele Schirru şi Angelo Sbardellotto (1933). În perioada interbelică, poliţia secretă sovietică (NKVD) a organizat numeroase atentate în Europa şi în lume împotriva adversarilor politici, cel mai celebru caz avându-l ca victimă pe Leon Troţki. La 18 aprilie 1943, pe baza informaţiilor culese de către serviciile secrete, avioanele americane au interceptat şi doborât aeronava care îl purta de la Rabaul la Bougainville pe amiralul Isoroku Yamamoto, comandantul flotei japoneze care a plănuit atacul de la Pearl Harbor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În condiţiile înrăutăţirii situaţiei internaţionale, pe fondul escaladării Războiului Rece, asasinatele politice au luat amploare. Astfel, pot fi menţionate, între multe altele, atentatele împotriva lui Liaquat Ali Khan, prim-ministrul Pakistanului (1951), Inejiro Asanuma, şeful Partidului Socialist din Japonia (1960), preşedintele american John Fitzgerald Kennedy (1963), reverendul Martin Luther King (1968), senatorul Robert Kennedy, candidat la alegerile prezidenţiale din SUA (1968), Gheorghi Ivanov Markov, disident bulgar, ucis la Londra (1978), Benigno Aquino, Jr., senator şi lider al opoziţiei democratice din Filipine (1983), generalul Muhammad Zia-ul-Haq, preşedintele Pakistanului (1988). Treptat, asasinatul politic şi terorismul s-au împletit, în joc intrând şi serviciile de informaţii, precum MI6, CIA, KGB sau Mossad. După atentatele de la 11 septembrie 2001, într-o lume care a suferit importante mutaţii geopolitice, noua tehnologie, aflată în plin avânt, a determinat o mai mare precizie şi eficienţă a atentatelor prin utilizarea de echipamente sofisticate - mici rachete de croazieră sau drone de supraveghere şi de luptă.

Asasinatul şi crima politică nu au lipsit nici în România. Trebuie menţionat faptul că doar în Evul Mediu, mulţi voievozi din Moldova sau Ţara Românească au răpit, au ucis şi au torturat. Cam aproape jumătate dintre voievozii români nu au un mormânt al lor, deoarece o statistică simplă arată că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, într-un sfert de veac - între 1510 şi 1535 - zece domnitori au fost ucişi, printre aceştia Mihnea Vodă cel Rău, Dragomir Călugărul, Radu de la Afumaţi, Vladislav al III-lea şi fiul său, Moise Vodă. Deseori, otrava a schimbat în mod violent succesiunile la tronurile Principatelor Române, deşi nu întotdeauna reprobabilul act a fost şi evident sau demonstrat. Aşa au pierit Roman al II-lea, domnitor al Moldovei (1447-1448), Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă), domn al Moldovei (1517-1527), Alexandru Movilă, domn al Moldovei (1615-1616), Iliaş Alexandru, domnitor al Moldovei (1667-1668), Alexandru Lăpuşneanu, domn al Moldovei (1552-1561; 1564-1568), Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688). Conform unor surse, se pare că otrava ar fi fost şi cauza decesului lui Nicolae Titulescu, ministru al afacerilor externe în perioada interbelică.

Românii au cunoscut şi în epoca modernă manifestări ale urii, intoleranţei şi extremismului. Trei şefi de guvern, adepţi ai diferitelor ideologii - ţărănism, liberalism, carlism, comunism sau legionarism - au fost asasinaţi în perioada mandatului lor.

În perioada regimului comunist, România s-a numărat printre statele care au trebuit să facă faţă pericolul terorismului. Astfel, în deceniul al optulea al secolului XX, organizaţia teroristă palestiniană Septembrie Negru a încercat să lovească obiective de pe teritoriul României unde activau diplomaţi sau turişti israelieni. Organisme specializate, precum ARTA, Şoimii, USLA, au dejucat o serie de posibile atentate în 1973, 1975, 1985. În schimb, nu a putut fi preîntâmpinată asasinarea unui diplomat iordanian, în 1984, de către un student iordanian de origine palestiniană, la Hotel Bucureşti din capitala României.

Într-o epocă în care tehnologia de ultimă generaţie este des utilizată în cadrul atentatelor, este binevenită - cu scop de informare şi aducere aminte - o incursiune în trecutul violent al omenirii, care, în acelaşi timp, este şi absolut necesară şi plină de învăţăminte.

ATENTATE ŞI CRIME POLITICE ÎN ANTICHITATE
 

Alcibiade

Lumea greacă antică a lăsat moştenire umanităţii nu doar teorii şi concepte politice, monumente impozante de arhitectură, opere litere nemuritoare, dar şi personalităţi a căror faimă s-a întins peste veacuri, multe dintre ele sfârşind în mod tragic. Una dintre acestea a fost Alcibiade, cunoscut cu numele latin drept Alcibiades Cleiniou Scambonides.

Alcibiade s-a născut la Atena, în jurul anului 450 î.Hr., fiind unul dintre ultimii reprezentanţi ai familiei Alcmeonizilor, din dema Scambonides. Părinţii săi au fost Cleinias, care luptase în războaiele cu perşii, şi Deinomache, fiica lui Megacles. Familia sa a fost ruinată în urma Războiului Peloponesiac (431-404 î.Hr.). După moartea tatălui său, Alcibiade a fost educat la curtea tutorelui şi unchiului său, Pericle, care, alături de Ariphron, răspundea de învăţătura sa. L-a avut ca dascăl, printre alţii, pe filosoful Socrate, pe care l-a admirat şi care l-a învăţat retorica. Alcibiade s-a căsătorit cu Hippareta, (fiica lui Hipponicus, unul dintre oamenii înstăriţi ai Atenei), cu care a avut un băiat şi o fată.

Frumos, extravagant, inteligent, dar şi ambiţios, intrigant şi, mai ales, dornic de putere, mereu trecând dintr-o tabără în alta, Alcibiade a fost văzut de unii autori ca un prim model de dandy, arogant, şi îmbătat de laude."

Datorită calităţilor sale s-a aflat la conducerea grupării democratice de la Atena. S-a afirmat ca şef militar şi om politic în a doua parte a Războiului Peloponesiac. Ales strateg al Atenei în 420 î.Hr., a susţinut o politică externă activă a Atenei, vizând o alianţă a Atenei cu Elida, Argolida şi Mantineia, care însă a eşuat ca urmare a victoriilor ulterioare ale Spartei (418 î.Hr.). A luptat în bătăliile de la Potidea (432 î.Hr.) şi Delium (424 î.Hr.).

După pacea lui Nicias (421 î.Hr.), Alcibiade a propus, în 416 î.Hr., organizarea unei expediţii ateniene în insula Sicilia, unde cetatea Sagesta lansase un apel de ajutor. Într-o cuvântare celebră, a supus Adunării Poporului ideea realizării unui imperiu al Atenei în sudul Italiei şi insula Sicilia, regiune colonizată de greci în Antichitate şi care a fost denumită în epocă Magna Graecia.

Expediţia a început în 415 î.Hr., cu debarcarea la Siracuza şi asediul cetăţii. Înainte plecării spre Sicilia a avut loc însă la Atena un eveniment mai puţin cunoscut, şi anume mutilarea hermelor - statuile din piatră amplasate de-a lungul drumurilor, la răspântii şi la intrarea în casele greceşti, care aveau sculptat în partea superioară capul lui Hermes, zeul comerţului. Potrivit lui Plutarh, Androcles, un lider politic, a folosit martori mincinoşi care l-au acuzat pe Alcibiade de mutilarea statuilor şi de profanarea Misterelor Eleusine, ceea ce constituia, practic, un atentat la spiritualitatea Atenei. Expediţia ateniană din Sicilia s-a terminat cu un dezastru. Flota a fost distrusă şi mulţi atenieni au fost capturaţi. Alcibiade a fost rechemat acasă pentru a fi judecat de sacrilegiu. Orgolios, generalul atenian a refuzat să se supună, trecând de partea principalului adversar al Atenei, Sparta. În consecinţă, a fost condamnat la moarte in absentia şi la confiscarea averii.

Refugiat în Sparta, Alcibiade a întors armele împotriva Atenei, făurind planul unei alianţe între Sparta şi marele duşman al lumii greceşti, Persia. În 412 î.Hr., perşii, prin guvernatorul (satrapul) Tisaferene, au înzestrat flota spartană, care, către sfârşitul Războiului Peloponesiac, a navigat în Marea Egee printre insulele greceşti. Dar afinitatea pentru Sparta nu a durat mult, deoarece Alcibiade nu a obţinut ceea ce a dorit. Ca urmare a intrigilor sale, perşii au început să reducă ajutoarele acordate Spartei în lupta împotriva Atenei.

În 411 î.Hr., Alcibiade şi câţiva lideri politici şi militari atenieni au urzit un plan care urmărea instaurarea unui regim oligarhic la Atena, dar dezamăgit că nu a obţinut ceea ce a dorit, a trădat din nou şi a revenit de partea grupării democratice de la Atena. În 410 î.Hr., a fost reales strateg la Atena şi a obţinut victoria de la Mindaros împotriva spartanilor. După doi ani, a fost absolvit de toate acuzele aduse anterior şi a fost ales hegemon al cetăţii. Înfrângerea de la Notion din 407 î.Hr. l-a făcut însă să îşi piardă din nou toate titlurile şi îl forţează să plece în Tracia.

Către finalul Războiului Peloponesiac a fugit din nou în Asia Mică, la perşi. Alcibiade nu a fost singurul grec care s-a refugiat de-a lungul veacurilor la perşi. Au mai făcut-o şi Temistocle, Demaratos sau Gongilos. Conform lui Tucidide, Alcibiade a călătorit la Susa şi Babilon, unde l-a întâlnit pe regele perşilor Darius al II-lea (423-404 î.Hr.). În lucrarea sa Vieţi paralele, Plutarh povesteşte că Alcibiade, refugiat la curtea satrapului Farnabazos al II-lea, în Frigia, a luat cu el multe bogăţii, deşi pierduse şi mai multe, deoarece fusese jefuit înainte de traci. Multe dintre detaliile morţii fostului general atenian sunt încă neclare. Potrivit lui Plutarh, Farnabazos a decis să îl lichideze la insistenţele Spartei. Într-o noapte din anul 404 î.Hr., reşedinţa sa a fost înconjurată şi incendiată. Văzând că nu are scăpare, Alcibiade a ieşit să lupte împotriva asasinilor săi, dar a fost ucis de arcaşii persani. Un tablou al lui Philippe Chéry, din 1791, expus la Muzeul de Arte Frumoase din La Rochelle în Franţa, zugrăveşte tragicul eveniment.