Paşii pierduţi

 

Alejo Carpentier
Paşii pierduţi
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă de Dan Munteanu Colán



***
Intro

 
Alejo Carpentier, figură emblematică a literaturii secolului al XX-lea, se naşte în 1904, la Havana, în Cuba, ca fiu al unui arhitect francez şi al unei profesoare de limbi străine, de origine rusă. La vârsta de doisprezece ani se mută cu familia la Paris, unde, sub îndrumarea mamei sale, se dedică studiului muzicii. Revenit în Cuba, începe studii de arhitectură, abandonate ulterior. Lucrează ca jurnalist şi se implică în mişcări politice de stânga, ceea ce duce la arestarea sa. Se refugiază apoi în Franţa, unde intră în contact cu grupul suprarealiştilor; în aceeaşi perioadă, în urma unor călătorii în Spania, îşi descoperă fascinaţia pentru stilul baroc. Nu revine definitiv în ţara natală decât după 1959, odată cu victoria Revoluţiei Cubaneze, şi va primi o serie de însărcinări pe linie culturală şi diplomatică. Moare la Paris în 1980.

Autor al unei opere scriitoriceşti remarcabile, apreciată pentru rafinatul său stil baroc şi teoria realului miraculos, Carpentier devine un punct de reper pentru generaţia boomului latinoamerican. În 1977 îi este decernat Premiul Cervantes, iar în 1979, Premiul Médicis.

*

Paşii pierduţi e un roman magistral al literaturii hispano-americane şi, după părerea unor critici, cel mai important din creaţia lui Alejo Carpentier, reprezentând o ilustrare perfectă a teoriei sale despre "realul miraculos".

Publicat în 1953, romanul a inaugurat perioada de plenitudine creatoare a scriitorului. Inspirată de experienţe personale, trăite de autor în Venezuela, călătoria protagonistului anonim - care îl poartă spre izvoarele fluviului Orinoco, în adâncul selvei, în căutarea unui instrument muzical primitiv care aparţinuse unor triburi amerindiene - se transformă într-o întoarcere în timp, de-a lungul celor mai importante perioade din istoria Americii, până la origini, la epoca primelor forme şi descoperiri ale limbajului articulat. Carpentier îmbină desăvârşit în acest roman cele două dimensiuni ale existenţei umane - spaţiul şi timpul -, pe care le consideră mereu ciclice. (Dan Munteanu Colán)

***

Tradus în douăzeci de limbi şi publicat în peste paisprezece ediţii spaniole, Paşii pierduţi spune povestea unui compozitor care fuge de o existenţă fără sens în New York şi face o călătorie cu amanta lui într-o zonă a lumii încă neatinsă de civilizaţie. Romanul îi descrie căutarea, aventurile şi remarcabila hotărâre luată într-un sat care pare cu adevărat în afara istoriei.

"O poveste captivantă, încărcată de erudiţie şi aventură. O carte plină de bogăţii: stilistice, senzoriale, vizuale." (The New York Times Book Review)

"O călătorie introspectivă care ne invită să regândim societatea modernă." (Le Littéraire)

"Paşii pierduţi este considerată aproape în unanimitate capodopera lui Alejo Carpentier şi, de asemenea, una dintre cele mai importante opere literare latinoamericane din secolul trecut." (ResearchGate)

Fragment

3

Pe pian era un bilet în care Mouche îmi spunea s‑o aştept. Ca să fac ceva, am început să mă joc cu clapele, combinând diverse acorduri fără rost, cu un pahar pus la marginea ultimei octave. Mirosea a vopsea proaspătă. În spatele pianului, pe peretele din fund, începeau să se contureze schiţatele reprezentări ale Hidrei, Corabiei Argo, Săgetătorului şi Părului Berenicei, ce în curând aveau să confere studioului prietenei mele o utilitate deosebită. După ce râsesem copios de competenţa ei astrologică, trebuise să mă înclin în faţa rentabilităţii afacerii cu horoscoape prin corespondenţă, puse pe picioare de ea, stăpână pe timpul ei, dând câte o consultaţie din când în când, ca favoare de‑acum foarte solicitată, cu cea mai încântătoare seriozitate. Astfel, de la Jupiter în Rac la Saturn în Balanţă, Mouche, documentată în ciudate tratate, scotea din recipientele sale cu tuş, din călimări, nişte Hărţi ale Destinului ce călătoreau spre îndepărtate localităţi din ţară, decorate cu semnele zodiacului, cărora, cu ajutorul meu, le dăduse un caracter solemn graţie unor titluri ca De Coelesti Fisonomia, Prognosticum super coeleste^[i] şi alte scrieri latineşti importante. Probabil că oamenii erau foarte speriaţi de viitorul lor - mă gândeam eu uneori - dacă le puneau atâtea întrebări astrologilor, priveau cu atâta sârguinţă liniile din palmă, firele scriiturii lor, se nelinişteau în faţa semnelor negre din zaţ, reînnoind cele mai vechi tehnici divinatorii, pentru că nu puteau citi în măruntaiele animalelor jertfite sau urmări zborul păsărilor cu toiagul prezicătorilor. Prietena mea, care credea foarte mult în ghicitoarele cu faţa acoperită de un văl şi se formase din punct de vedere intelectual în marele talcioc suprarealist, găsea o plăcere, nu numai un câştig, în contemplarea cerului prin oglinda cărţilor, amestecând numele constelaţiilor. Era maniera ei actuală de a face poezie, pentru că primele sale încercări de a o face cu cuvinte, păstrate într‑o plachetă ilustrată cu fotomontaje de monştri şi statui, o deziluzionaseră - după ce trecuse supraestimarea iniţială datorată mirosului cernelii de tipar - din punctul de vedere al originalităţii inspiraţiei. O cunoscusem în urmă cu doi ani, în timpul uneia dintre multele absenţe profesionale ale lui Ruth, şi, cu toate că nopţile mele începeau sau se terminau în patul ei, ne spuneam foarte puţine cuvinte drăgăstoase. Uneori, ne certam cumplit, ca să ne îmbrăţişăm după aceea cu mânie, în timp ce feţele noastre, atât de apropiate că nu ne puteam vedea, schimbau insulte pe care împăcarea trupurilor le transforma în crude elogii ale delectării reciproce. Mouche, care era foarte cumpătată, ba chiar zgârcită la vorbă, adopta în aceste momente un limbaj de curvă, căreia trebuia să i se răspundă în aceiaşi termeni pentru ca din aceste excremente de limbaj să izvorască, şi mai intensă, desfătarea. Îmi era greu să ştiu dacă era dragoste adevărată ceea ce mă lega de ea. Adesea mă exaspera datorită încăpăţânării ei dogmatice cu care apăra idei şi atitudini auzite în berăriile din Saint-Germain-des-Prés, şi discuţiile noastre sterile mă făceau să fug din casa ei cu gândul de‑a nu mă mai întoarce. Dar în noaptea următoare mă înduioşam doar la gândul ieşirilor ei, şi mă întorceam la trupul ei de care aveam nevoie, căci în profunzimea lui aflam exigenta şi egoista animalitate ce avea tăria de a schimba caracterul veşnicei mele cazne, trecând‑o de pe planul nervos pe planul fizic. Când se producea aşa ceva, mă cuprindea uneori acel somn atât de rar şi de dorit ce mă făcea să închid ochii când mă întorceam acasă după o zi petrecută la câmp - acele foarte rare zile din an când mireasma copacilor producea totala destindere a fiinţei mele şi mă lăsa ca buimăcit. Plictisit de aşteptare, atacai cu furie acordurile iniţiale ale unui mare concert romantic; dar în clipa aceea se deschiseră uşile şi apartamentul se umplu de lume. Mouche, a cărei faţă era îmbujorată ca atunci când bea un pic, cinase cu cel ce‑i zugrăvea studioul, cu doi dintre asistenţii mei, pe care nu mă aşteptam să‑i văd aici, cu decoratoarea apartamentului de jos, care umbla tot timpul să‑şi vâre nasul în treburile altor femei, şi cu balerina ce repeta în acele zile un balet pe simple ritmuri de bătăi din palme. "Avem o surpriză", anunţă prietena mea, râzând. Şi în scurt timp montară un aparat de proiecţie şi puseră copia filmului prezentat în ajun, a cărui călduroasă primire determinase începerea imediată a vacanţei mele. Acum, cu luminile stinse, imaginile renăşteau în faţa ochilor mei: pescuitul tonului, cu admirabilul ritm al năvoadelor şi exasperata colcăială a peştilor încercuiţi de bărcile negre; lampretele ivindu‑se prin ochiurile turnurilor lor de stâncă; învăluitoarea dezmorţire a caracatiţei; sosirea anghilelor şi întinsa podgorie arămie a Mării Sargaselor. Şi apoi, aceleaşi naturi moarte cu melci şi cârlige de pescuit, jungla de corali şi halucinanta bătălie a crustaceelor, atât de abil mărită, încât langustele păreau înfricoşători balauri îmbrăcaţi în zale. Lucraserăm bine. Răsunau iarăşi cele mai bune momente ale coloanei sonore, cu lichidele sale arpegii de celestă, sonoritatea forte a fluidelor unde Martenot, valurile harpelor şi dezlănţuirea xilofoanelor, a pianului şi percuţiei, în timpul secvenţei de luptă. Toate acestea costaseră trei luni de discuţii, surprize, experimente şi supărări, dar rezultatul era surprinzător. Însuşi textul, scris de un tânăr poet în colaborare cu un oceanograf, supravegheaţi de specialiştii întreprinderii noastre, era demn să fie inclus într‑o antologie a genului. Iar în privinţa montajului şi a supervizării muzicale, nu găseam nicio critică pe care să mi‑o aduc mie însumi. "O capodoperă", zicea Mouche pe întuneric. "O capodoperă", repetau ceilalţi în cor. Când s‑au aprins luminile, toţi m‑au felicitat şi mi‑au cerut să mai pun filmul o dată. Şi după a doua proiecţie, cum sosiseră noi invitaţi, mă rugară să‑l pun a treia oară. Dar de fiecare dată când ochii mei, după o nouă revizuire a ceea ce făcusem, ajungeau la cuvântul "Sfârşit" cu înflorituri de alge, ce reprezenta punctul final al acelei opere exemplare, eram tot mai puţin mândru de ceea ce făcusem. Un adevăr otrăvea satisfacţia mea iniţială: toată munca aceea încrâncenată, ostentaţia de bun gust, de buni profesionişti, alegerea şi coordonarea colaboratorilor şi a asistenţilor dăduseră naştere, în fond şi la urma urmei, unui film publicitar, comandat firmei unde lucram de o companie de pescuit angajată într‑o luptă feroce cu o reţea de cooperative. O echipă de tehnicieni şi artişti se extenuase timp de săptămâni la rând în săli pe întuneric ca să producă această operă de celuloid, al cărei unic scop era să atragă atenţia unui anumit public din Sferele Înalte asupra resurselor unei activităţi industriale capabile să încurajeze, zi de zi, înmulţirea peştilor. Mi se păru că aud vocea tatălui meu, aşa cum suna în zilele cenuşii ale văduviei sale, când cita tot timpul din Scripturi: "Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr."^[ii] Era mereu cu zicătoarea asta pe buze şi o aplica în orice împrejurare. Şi amară mi se părea acum proza Ecclesiastului, la gândul că, de pildă, Custodele ar fi ridicat din umeri în faţa acestei lucrări, socotind, poate, că putea fi comparată cu a desena cu fum litere pe cer, sau a provoca, cu un desen magistral, salivaţia abundentă a cuiva care priveşte un anunţ de plăcinte crocante. M‑ar considera un complice al celor ce urâţesc peisajul, al celor ce lipesc afişe pe ziduri, al crainicilor Orvietanului^[iii]. Dar - radiam eu - Custodele aparţinea, de asemenea, unei generaţii înveninate de "sublim", care se ducea la Bayreuth ca să facă dragoste în umbra mirositoare a vechilor catifele roşii, în lojile operei... Soseau oameni ale căror capete traversau lumina aparatului de proiecţie. "Tehnica evoluează în publicitate!", strigă lângă mine, citindu‑mi parcă gândurile, pictorul rus care cu puţin înainte renunţase la pictura în ulei pentru ceramică. "Mozaicurile din Ravenna nu erau decât publicitate", spuse arhitectul căruia îi plăcea atât de mult arta abstractă. Şi acum se auzeau alte voci din întuneric: "Toată pictura religioasă este publicitate." "Ca unele cantate de Bach." "Gott der Herr ist Sonn und Schild^[iv] se bazează pe un autentic slogan." "Filmul înseamnă muncă în echipă; frescele trebuie pictate în echipă; arta viitorului va fi o artă de echipă." Cum soseau mereu alţii, aducând sticle, conversaţiile începeau să se disperseze. Pictorul arăta o serie de desene de infirmi şi corpuri jupuite de piele, pe care avea de gând să le reprezinte pe tăvile şi farfuriile lui, în chip de "planşe anatomice cu volum", ce ar simboliza spiritul epocii. "Adevărata muzică este o simplă speculaţie despre frecvenţe", spunea asistentul meu sunetist, aruncând zarurile sale chinezeşti pe pian, ca să demonstreze cum se poate găsi o temă muzicală la întâmplare. Şi vorbeam toţi strigând, în clipa când un "Halt!" energic slobozit de la intrare de o voce de bas ne împietri pe fiecare, asemenea unor statui dintr‑un muzeu de ceară, cu gestul schiţat, jumătate de vorbă rostită, şi expirând o gură de fum. Unii se opriseră în timp ce făceau un pas; alţii, cu paharul în aer între masă şi gură. ("Eu sunt eu. Stau aşezat pe un divan. Tocmai voiam să frec un chibrit pe fâşia de şmirghel a cutiei. Zarurile lui Hugo îmi amintiseră versul lui Mallarmé. Dar mâinile mele voiau să aprindă chibritul fără să le‑o fi cerut conştiinţa mea. Apoi, adormisem. Dormeam ca toţi cei ce mă înconjurau.") Răsună alt ordin al noului venit, şi fiecare îşi termină fraza, gestul, pasul ce rămăsese suspendat în aer. Era unul dintre multele exerciţii pe care X.T.H. - niciodată nu‑i spuneam altfel, doar iniţialele, transformate datorită pronunţării în numele de familie Extieich - obişnuia să le practice cu noi ca să "ne trezească", spunea el, şi să ne readucă în starea de a fi conştienţi şi de a ne analiza acţiunile din acel moment, oricât de neimportante ar fi fost. Inversând spre uzul propriu un principiu filozofic comun nouă, obişnuia să spună că cine acţionează în "mod automat este esenţă fără existenţă". Pe Mouche, prin vocaţie, o entuziasmaseră aspectele astrologice ale doctrinei lui, ale cărei puncte de vedere erau foarte atractive, dar, după părerea mea, se complicau apoi prea mult cu mistica orientală, pitagorismul, tantrismul tibetan şi nu mai ştiu câte altele. Chestia era că Extieich reuşise să ne impună o serie de exerciţii înrudite cu "asamele" yoghine, punându‑ne să respirăm în diferite feluri şi măsurând timpul inspiraţiilor şi expiraţiilor prin "matre". Mouche şi prietenii ei voiau să ajungă în felul acesta la un autocontrol mai profund şi să dobândească puteri ce mereu mi s‑au părut problematice, mai ales la persoanele ce beau zilnic ca să se apere de deprimare, amărăciunea eşecului, nemulţumirea de sine însuşi, teama de un manuscris respins, sau, pur şi simplu, de cruzimea acelui oraş al veşnicului anonimat în mijlocul mulţimii, al eternei grabe, unde privirile se întâlneau doar din întâmplare, iar zâmbetul, când era al unui necunoscut, ascundea întotdeauna o propunere. Extieich începuse acum să o vindece pe balerină de o subită durere de cap prin palpări. Năucit de conversaţiile ce se încrucişau, de la dasein^[v] la box, de la marxism la stăruinţa lui Hugo de a modifica sonoritatea pianului punând sub corzi bucăţi de sticlă, creioane, foiţe de hârtie sau tulpini de flori, am ieşit pe terasă, unde ploaia de după‑masă spălase teii pitici ai lui Mouche de inevitabila funingine văratică produsă de coşurile unei fabrici ce se înălţau pe celălalt mal al râului. Întotdeauna mă distrasem foarte bine la aceste întâlniri cu nemaipomenitul creuzet de idei ce treceau, pe neaşteptate, de la Cabală la Angoasă, pe drumul proiectelor celui ce voia să construiască o fermă în Vest, unde arta câtorva persoane avea să fie salvată prin creşterea găinilor Leghorn sau Rhode‑Island Red. Întotdeauna îmi plăcuseră aceste salturi de la lucrurile transcendentale la cele ciudate, de la teatrul elisabetan la gnoseologie, de la platonism la acupunctură. Aveam de gând chiar să înregistrez într‑o zi, cu un aparat ascuns, aceste conversaţii, ce demonstrau cât de vertiginos este procesul eliptic al gândirii şi al limbajului. În plus, în această gimnastică a minţii, în această înaltă acrobaţie a culturii, găseam justificarea multor dezordini morale care la alţi oameni mi s‑ar fi părut odioase. Dar a alege între oameni şi oameni nu prezenta multe probleme. De o parte, erau neguţătorii, comercianţii, pentru care lucram în timpul zilei, şi care nu ştiau decât să‑şi cheltuiască câştigurile pe distracţii atât de prosteşti, atât de lipsite de imaginaţie, încât, prin forţa lucrurilor, mă simţeam un animal de altă rasă. De cealaltă parte, erau cei ce se întâlneau aici, fericiţi că aveau câteva sticle de băutură, fascinaţi de puterile promise de Extieich, mereu înfierbântaţi de proiecte măreţe. În implacabila organizare a urbei moderne, îndeplineau ritualul unei forme de asceză, renunţând la bunurile materiale, suferind de foame şi sărăcie, în schimbul unei problematice regăsiri a propriului eu în opera realizată. Şi totuşi, în noaptea aceasta mă oboseau atât ei, cât şi oamenii cantităţii şi ai beneficiului. Pentru că, în adâncul fiinţei mele, eram impresionat de scena din casa Custodelui, şi nu mă lăsam amăgit de entuziasmul cu care fusese primit filmul publicitar pe care îl realizasem cu atâta muncă. Paradoxurile rostite în legătură cu publicitatea şi arta în echipă nu erau decât diverse moduri de a se scutura de trecut, căutând o justificare pentru puţinele rezultate ale propriei creaţii. Atât de puţin satisfăcut eram, datorită scopului său derizoriu, de ceea ce realizasem acum, încât atunci când Mouche se apropie de mine cu elogiile pe buze, schimbai brusc tema conversaţiei, povestindu‑i aventura mea din acea după‑amiază. Spre marea mea surpriză, mă îmbrăţişă, declarând că vestea este formidable, căci corobora prezicerea unui vis recent în care se făcea că zboară împreună cu nişte păsări mari cu pene de culoarea şofranului, ceea ce se tălmăcea fără nicio îndoială prin: drum şi succes, schimbare prin mutare. Şi fără să‑mi lase timp ca să îndrept neînţelegerea, se înflăcără cu marile topice ale năzuinţei de evadare, chemarea necunoscutului, întâlnirile fortuite, pe un ton ce avea ceva din cel al Edecarilor Săgetaţi şi al Incredibilelor Floride din Corabia beată^[vi]. I‑am tăiat repede avântul, povestindu‑i cum fugisem din apartamentul Custodelui fără să profit de ofertă. "Dar asta este cretinism absolut!", exclamă. "Ai fi putut să te gândeşti şi la mine!" I‑am amintit că nu aveam suficienţi bani ca să‑i plătesc o călătorie în locuri atât de îndepărtate; că, pe de altă parte, universitatea ar fi suportat, în orice caz, numai cheltuielile pentru o persoană. După o linişte neplăcută, în care ochii ei dobândiră o urâtă expresie de ranchiună, Mouche începu să râdă. "Şi‑l aveam acolo pe pictorul tabloului Venus de Cranach..." Prietena mea îmi explică ce idee îi venise pe neaşteptate: ca să ajungem unde trăiau triburile ce făceau să sune toba‑baston şi cana funerară, trebuia să ajungem, în primul rând, în marele oraş tropical, celebru pentru frumuseţea plajelor sale şi coloritul vieţii oamenilor de rând; trebuia doar să rămânem acolo, făcând câte o excursie în selva ce se spunea că e aproape şi să ne bucurăm de viaţă cât ne vor ajunge banii. Nimeni n‑o să fie acolo ca să ştie dacă eu urmam itinerarul impus de munca mea de colecţionar. Şi ca nu cumva să mă fac de râs, la întoarcere, aveam să aduc nişte instrumente "primitive" - perfecte, autentice, ştiinţific vorbind, demne de încredere - ireproşabil executate, după schiţele şi măsurile date de mine, de prietenul pictor, mare iubitor al artei primitive şi diabolic de priceput la obiecte de artizanat, cópii şi reproduceri, ce trăia falsificând stiluri de maeştri, cioplea Fecioare Maria catalane din veacul al XIV‑lea cu poleiala ştearsă, mâncate de cari şi cu crăpături, şi a cărui maximă ispravă fusese că vânduse Muzeului din Glasgow o Venus de Cranach, pictată şi învechită de el în câteva săptămâni. Atât de murdară, atât de degradantă mi se păru propunerea, că am respins‑o cu scârbă. În mintea mea, universitatea se înălţa cu maiestatea unui templu pe ale cărui coloane albe eram îndemnat să împroşc murdărie. I‑am vorbit îndelung, dar Mouche nu mă asculta. Se întoarse în studio, unde comunică vestea călătoriei noastre, care fu primită cu strigăte de bucurie. Şi acum, fără să mă ia în seamă, umbla dintr‑o cameră într‑alta, într‑o veselă forfoteală, cărând geamantane, împachetând şi despachetând haine, făcând o listă cu ce trebuia să cumpărăm. Văzând atâta neruşinare, mai jignitoare decât o batjocură, am plecat trântind uşa. Dar strada mi s‑a părut deosebit de tristă în această noapte de duminică, temătoare de‑acum în faţa grijilor de luni, cu cafenelele abandonate de cei ce se gândeau la ora de mâine şi‑şi căutau cheile de la intrări la lumina farurilor ce derulau fâşii argintii pe asfaltul ud. Mă oprii nehotărât. Acasă mă aştepta dezordinea lăsată de Ruth la plecare; doar urma capului ei pe pernă; mirosurile teatrului. Şi când ceasul o să sune, va urma trezirea fără rost şi teama de a mă întâlni cu un personaj, ieşit din mine, ce mă aştepta de obicei în fiecare an în pragul vacanţei. Personajul plin de reproşuri şi de raţionamente amare pe care îl văzusem ivindu‑se cu câteva ore mai înainte în oglinda barocă a Custodelui, ca să scoată din mine toată cenuşa. Necesitatea de a revizui aparatura pentru sincronizări şi de a amenaja noi spaţii dotate cu materiale izolante oferea, la începutul fiecărei veri, acea întâlnire ce declanşa o schimbare a sarcinilor, căci acolo unde aruncam bolovanul meu sisific, mi se punea altul pe celălalt umăr, încă însângerat, şi n‑aş şti să spun dacă, uneori, nu preferam povara bazaltului celei pe care o ducea un judecător. O pâclă pornită dinspre digurile din apropiere se înălţa deasupra trotuarelor, estompând luminile străzii în irizări pe care le perforau ca nişte înţepături de ac picăturile căzute din norii joşi. Grilajele cinematografelor se închideau în faţa pardoselilor unor lungi holuri presărate de bilete rupte. Mai încolo va trebui să traversez strada pustie, sub lumina rece, şi să urc pe trotuarul în pantă spre Capela scufundată în beznă, al cărei gard o să‑l ating cu degetele, numărând cincizeci şi două de bare. Mă sprijinii de un stâlp, gândindu‑mă la vidul de trei săptămâni găunoase, prea scurte ca să întreprind ceva, care, pe măsură ce se vor scurge zilele, vor fi şi mai triste datorită sentimentului că am ratat o posibilitate. Nu făcusem niciun pas spre misiunea ce mi se propusese. Totul îmi venise de‑a gata, şi nu eram eu răspunzător de faptul că evaluarea capacităţilor mele fusese exagerată. Custodele, până la urmă, nu scotea niciun ban din buzunar, şi, în ceea ce priveşte universitatea, ar fi greu ca erudiţii săi, îmbătrâniţi printre cărţi, fără contacte directe cu meşterii din selvă, să‑şi dea seama de înşelătorie. În fond, instrumentele descrise de Fray Servando de Castillejos nu erau opere de artă, ci obiecte produse cu o tehnică primitivă existentă şi azi. Dacă muzeele conservau mai multe viori Stradivarius de autenticitate îndoielnică, n‑ar fi un delict prea mare, în fond, să falsifici o tobă a unor sălbatici. Instrumentele cerute puteau avea un aspect vechi sau actual... "Călătoria asta era anunţată pe toţi pereţii", îmi spuse Mouche, văzând că mă întorc, şi îmi arătă figurile Săgetătorului, Corabiei Argo şi Părului Berenicei, mai vizibile cu contururile lor în culoare ocru, acum, că mai stinsese din lumini. Dimineaţa, în timp ce prietena mea alerga să rezolve chestiunile consulare, m‑am dus la universitate, unde Custodele, sculat foarte devreme, repara o viola d'amore, împreună cu un lutier cu un şorţ albastru. Nu a fost surprins când m‑a văzut, privindu‑mă pe deasupra ochelarilor. "Felicitări!", spuse fără să ştiu în mod sigur dacă voia să mă felicite pentru hotărârea mea, sau ghicea că dacă în acel moment puteam să însăilez două idei se datora unui medicament pe care mi‑l dăduse Mouche când mă trezisem. Am fost condus imediat la biroul rectorului, care m‑a pus să semnez un contract şi mi‑a dat banii pentru călătorie şi un dosar în care se detaliau punctele principale ale misiunii ce mi se încredinţase. Un pic buimăcit de rapiditatea cu care se aranjaseră lucrurile, fără să‑mi fi făcut încă o idee foarte clară despre ceea ce mă aştepta, m‑am pomenit apoi într‑o sală lungă şi goală, unde Custodele m‑a rugat să‑l aştept o clipă, până se duce la bibliotecă pentru a‑l saluta pe decanul Facultăţii de Filozofie, întors recent de la un congres din Amsterdam. Am observat cu plăcere că galeria aceea era un muzeu de reproduceri fotografice şi mulaje de ghips pentru studenţii de la istoria artei. Pe neaşteptate, universalitatea anumitor imagini, o nimfă impresionistă, o familie de Manet, privirea misterioasă a cunoscutei Madame Rivière, m‑a purtat spre zilele de demult, când încercasem să‑mi potolesc neliniştea sufletească de călător decepţionat, de pelerin frustrat de profanarea Locurilor Sfinte, în lumea - aproape fără ferestre - a muzeelor. Erau lunile când vizitam prăvăliile meşterilor populari, lojile operei, grădinile şi cimitirele din stampele romantice, înainte de‑a privi cu Goya luptele din Doi Mai^[vii], sau de a‑l însoţi la Înmormântarea Sardelei^[viii], ale cărei măşti tulburătoare păreau mai degrabă chipurile unor pocăiţi beţi, personaje drăceşti de teatru religios, decât deghizări de petrecere. Apoi, după ce mă odihneam cu ţăranii lui Le Nain^[ix], mă lăsam să cad în plină Renaştere, datorită vreunui portret de condotier dintre aceia care călăreau pe cai mai mult de marmură decât de carne, printre coloane împodobite festiv cu banderole. Uneori îmi plăcea să convieţuiesc cu burghezi medievali, ce sorbeau cu plăcere vinul dres cu mirodenii, îşi făceau portrete împreună cu Sfânta Fecioară pe care le donau - ca să se ştie cine făcuse donaţia -, îmbucătăţeau purcei de lapte cu ţâţe pârlite, organizau lupte de cocoşi, şi‑şi băgau mâna în decolteul târfelor cu chip de ceară, ce nu păreau nişte femei lascive, ci, mai curând, vesele fete într‑o după‑amiază de duminică, pe care iertarea primită la spovedanie le lăsa să păcătuiască din nou. O cataramă de fier, o coroană barbară împodobită cu ţepi lucraţi cu ciocanul, ce mă purtau apoi în Europa merovingiană, cu codrii adânci, ţinuturi fără drumuri, migraţiuni de şobolani şi fiare devenite faimoase pentru că sosiseră spumegând de turbare, într‑o zi de târg, până în piaţa centrală a unui oraş. Apoi, veneau pietrele din Micene, ofrandele de înmormântare, ceramica greoaie a unei Grecii necioplite şi aventuriere, anterioare propriilor ei clasicisme, mirosind toată a vite fripte la proţap, a lână pusă pe darac, a bălegar şi a sudoare de armăsari în rut. Şi astfel, de la o treaptă la alta, ajungeam la vitrinele cu răzuitori, topoare, cuţite din silex, unde mă opream fascinat de noaptea perioadelor magdaleniene, solutrene, prechelene^[x], simţind că am ajuns la hotarele omului, la acea limită a posibilului ce ar fi putut fi, potrivit unor cosmografi primitivi, marginea pământului plan, locul acela unde dacă‑ţi apropiai capul de hăul sideral al infinitului, trebuia să vezi şi jos cerul... Cronos‑ul lui Goya mă readuce la epoca noastră, pe drumul unor spaţioase bucătării înnobilate cu naturi moarte. Sindicul îşi aprindea pipa cu un cărbune, servitoarea opărea iepurele în apa clocotind într‑o oală uriaşă, şi, printr‑o fereastră deschisă, se vedeau ţesătoarele stând la taclale în liniştea curţii umbrite de un ulm. În faţa cunoscutelor imagini, mă întrebam dacă în vremurile de demult oamenii duceau dorul vremurilor de demult, aşa cum eu, în această dimineaţă de vară, duceam dorul - pentru că îl cunoscusem - unui anumit fel de viaţă pe care oamenii îl pierduseră pentru totdeauna.

---

[i] "Despre aspectul cerului, Pronostic cu privire la cer" (în lat. în orig.).

[ii] Eclesiastul 1:15 (traducerea lui Dumitru Cornilescu, 1924, rev. 2016).

[iii] Cristoforo Contugi, Orvietanul, a fost, în secolul al XVII‑lea, deţinătorul formulei secrete şi al privilegiului de a vinde în exclusivitate un "antidote universal" contra oricărei otrăvi, cunoscut cu numele de "orvietan", descoperit prin secolul al VI‑lea şi cunoscut în toată Europa. Termenul a ajuns să fie sinonim cu "şarlatanie".

[iv] Domnul Dumnezeu ne este soare şi pavăză (în germ., în orig.), titlul cantatei nr. 79 (BWV 79), compusă în 1725 de Johann Sebastian Bach.

[v] Termen propus de Martin Heidegger, ce defineşte existenţa umană concepută ca prezenţă în lume (în germ., în orig.).

[vi] Poem de Arthur Rimbaud (1854-1891).

[vii] Referire la tabloul lui Francisco de Goya (1746-1828), Doi mai la Madrid: Lupta cu mamelucii, ce reprezintă o scenă a revoltei populaţiei din Madrid contra trupelor franceze de ocupaţie.

[viii] Aluzie la gravura lui Goya cu acelaşi titlu, din seria Capricii. "Înmormântarea Sardelei" marchează sfârşitul Carnavalului.

[ix] Numele a trei fraţi, pictori francezi, Antoine, Louis şi Mathieu Le Nain (secolul al XVII‑lea), autori de picturi religioase şi de scene din viaţa campestră (Familie de ţărani). Specialiştii nu au reuşit să stabilească exact ce tablouri din cele aproximativ şaizeci cunoscute a pictat fiecare dintre ei.

[x] Perioade culturale ale Paleoliticului Superior.