În poezie eu caut trei lucruri: muzică, mărturisire şi adevăr

Absolvent al Seminarului de la Mănăstirea Neamţu, Mihail Tamba continuă să studieze Teologia Ortodoxă pentru încă doi ani, urmând cursurile Facultăţii "Dumitru Stăniloae" din Iaşi, pe care le întrerupe în 2016, când se mută la Bucureşti, unde studiază Psihologie şi Istoria Artelor. Începe să colaboreze cu diverse reviste de modă, în care semnează, periodic, articole de specialitate. În acelaşi timp, lucrează ca stilist vestimentar. Debutul literar în iunie 2019, prin volumul de poezii Ca să aibă toţi unde plânge, Editura Brumar, marchează sfârşitul a ceea el singur a numit "fuga de mine însumi".

Beatrice Lăpădat: Îmi amintesc că ne-am cunoscut acum un an, în septembrie 2018, şi, spre sfârşitul primei noastre conversaţii, mi-ai şi trimis câteva poezii. Poezii care pe mine m-au frapat şi pus pe gânduri de la prima lectură, dar mă gândeam, sceptică şi cu un oarecare regret, că nu prea e posibil ca acest gen de poezie - caracterizată de Angela Marinescu printr-un "limbaj paradoxal, limbaj de nişă, limbaj deznădăjduit" - îşi poate face loc în actualul peisaj literar mainstream din România. Ai avut vreodată, de-a lungul acestui parcurs, conştiinţa faptului că s-ar putea să rămâi un outsider?
Mihail Tamba: Mereu, nu vreodată, nu doar o dată. Asta şi pentru că eu m-am obişnuit cu statutul de outsider încă din primii ani de viaţă. Nu m-am putut integra pe deplin nicăieri, niciunde, nicicând. Şi asta nu pentru că n-aş avea eu social skills, ci pentru că nu am înscrise în genomul meu datele apartenenţei la ceva. Nu ştiu ce e ăla grup. Gaşcă. Cerc. Comunitate. Ba mai mult, nu cred în ideea de comunitate - ea în sine mi se pare un construct artificial foarte mincinos, unde cu toţii închid ochii şi strâng din dinţi la particularităţile lor doar pentru a se şti la adăpost de angoasele cu care vine la pachet ceea ce numim noi viaţă.

În ce priveşte poezia, Dumnezeule!, mi-e frică să mă gândesc c-aş putea scrie şi-un singur vers, vreodată, de dragul încadrării în tablou sau la cererea pieţei. Anatema mie, atunci! Poezia este singura componentă a individualităţii mele nepătată şi neatinsă, este umoarea şi sudoarea viscerelor şi-a spiritului meu. Este, dacă vrei, la fel de sacră ca rugăciunea. Şi zic mai mult: este nu Sfânta, ci Sfânta Sfintelor. Or, nu tunzi coada păunului doar ca să iasă la păscut cu gâştele.

B.L.: Şi cum se traduce acest "tuns al cozii păunului" în felul în care îţi concepi, practici şi trăieşti tu poezia în fiecare zi?
M.T.: L-aş traduce, bunăoară, prin orice încercare de-a plăcea fie criticii, fie cititorilor, fie oricui altcuiva în afară de mine. E şi o chestiune de orgoliu aici, pentru că sunt Leu, iar asta cu mândria e în fişa postului. Nu vreau să mă fac plăcut, să depun vreun efort în sensul ăsta, mai ales când vine vorba de poezie. Nu vreau să scriu după vreo reţetă de succes, după trend, după timp. Între mine şi poezia mea nu trebuie să existe nimic.

B.L.: Ai absolvit Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţu, apoi ai avut şi ai încă legături cu lumea fashion. Cum a ajuns poezia la tine şi ce faci tu ca să o ţii lângă tine?
M.T.: Să nu uităm că am făcut şi doi ani de Teologie la Iaşi, în cadrul Facultăţii "Dumitru Stăniloae". Oh, ce vremuri! Şi ce dor mi s-a făcut de Copou...
Revenind la întrebarea ta, pe mine mă amuză teribil parcursul meu, recunosc. Nici nu vreau să-mi imaginez cum pare el celorlalţi. Dar - vezi tu? - la mine a dominat mereu dorinţa de-a experimenta ceva, de-aia am umblat şi-o să umblu mereu dintr-o extremă în alta.
Poezia nu a ajuns ea la mine, ci eu la ea, şi are legătură şi cu teologia, şi cu moda, şi cu outsider-ismul meu: eu am crescut cu ideea de mărturisire a gândurilor, de "spovedanie". Am crescut cu psalmii lui David şi cu Canoanele de umilinţă - compoziţii de un lirism profund şi ameţitor de sincer. Aceste rugăciuni, pe care eu le-aş reduce la sintagmele vai, mie! şi pe Tine Te caut, s-au stabilit în mine ca sunet de fundal, ca ison. Şi cum nici în Biserică, nici în modă, nu m-am putut identifica pe deplin şi până la capăt cu locul şi domeniul, poezia a devenit o metodă de depresurizare, ca în cazul aburului care ţâşneşte printr-o supapă. A fost şi este racordul meu la mine însumi, la conceptul grec de nous, definit de misticii isihaşti ca fiind partea cea mai curată a spiritului, antena cu care captăm semnalele divinităţii, ochiul minţii etc. Dar, să ne-nţelegem!, eu am mers către ea, nu ea a venit la mine. Şi-atunci nu fac nimic să o ţin lângă mine, ea este în mine şi-atât, pentru că eu am nevoie de ea, în calitate de unealtă, de auxiliar al fiinţei. E limbajul meu. Da, au existat momente în care am uitat de poezie, în care am tratat-o cu meh, şi-atunci absenţa ei m-a prins de gât şi m-a ţintuit la pământ, asfixiindu-mă, pentru că a devenit, între timp, masca mea de oxigen.

B.L.: Ce a însemnat întâlnirea cu Angela Marinescu în toată această devenire a ta ca poet?
M.T.: Epifania! Momentul meu de eureka, de aleiluia. Eram în Italia, în vara lui 2015, şi-am dat de un interviu cu Angela pe internet. Mi-a plăcut până la paroxism. Apoi am căutat scrierile ei şi m-am simţit înţeles, confirmat, validat ca existenţă. Nu mai eram singur, şi asta fix în momentul apoteotic al contradicţiei dintre mine şi mine... Apoi, când am cunoscut-o, în 2016, am simţit nu că o întâlnesc pentru prima dată, ci că o reîntâlnesc. N-aş vrea să spun mai mult.

Când vine vorba de lectură, eu am rămas blocat la nivelul de căutat epifanii cu lumânarea. Citesc numai în cheie existenţialistă. Nu citesc nimic doar de dragul de-a citi, fiecare rând trebuie să-mi dea ceva. Iar poezia, dacă nu are o mistică profundă şi nenumită în ea, mi-e absolut indiferentă. Şi Angela are pretutindeni această mistică. De-asta afirm mereu că e cea mai mare poetă a noastră. Şi am dreptate!

B.L.: Personalitatea şi scriitura ta emană o aură care nu mai e demult la modă - aceea a unui poet aflat la dispoziţia Verbului care îl posedă şi îl "joacă" aşa cum vrea El. Dacă faci un efort de distanţare critică faţă de tine însuţi, care crezi că sunt pericolele care riscă să te saboteze ca tânăr poet care se lasă pradă "inspiraţiei"?
M.T.: Se lasă pradă inspiraţiei sau vânează inspiraţia? Nu sunt deloc un submisiv, cred că ţi-ai dat seama. Iar dacă mă las pradă inspiraţiei, o fac doar pentru a o momi, pentru a o seduce. După ce-o prind, ea-mi slujeşte mie, nu eu ei. Şi nu văd niciun pericol aici. Dacă vrei să tratăm problema din punctul de vedere al teoriei literare, da, putem fi de acord că există pericolul ca poetul să cadă atât de mult în sine încât să devină total anacronic, surd şi mut şi orb în relaţie cu vremurile în care trăieşte şi total în afara trendului. Dar am stabilit de la început că nu mă interesează asta, nu? În poezie eu caut trei lucruri: muzică sau ison, mărturisire, fie că e făcută în faţa sinelui, a celorlalţi sau a vreunei divinităţi, şi adevăr - latura mistică profundă şi nenumită - fie că este el personal sau ontologic. Şi folosesc cu mare teamă cuvântul ăsta. Atât. Restul mi-e la fel de străin ca viaţa pe Marte.

B.L.: Există ceva care te-ar putea face să nu mai scrii? În afară de o eventuală dispariţie a "inspiraţiei"...
M.T.: Sfârşitul. Eu scriu şi când sunt fericit, şi când sunt deznădăjduit. Scrisul, pentru mine, nu ţine de stare, chit că par excesiv de melancolic şi depresiv. Scriu în deznădejde la fel de bine cum scriu în extaz. Doar când mă aflu la mijloc, între stări, atunci nu scriu. Atunci, pentru mine, existenţa mea e inutilă, e în pauză. Trăiesc pentru capetele segmentului, nu pentru segment în sine.

B.L.: Un detaliu interesant în ceea ce te priveşte este faptul că eşti un împătimit al sălii şi că acorzi o atenţie specială corpului tău. Judecând după visceralitatea poeziei tale, îmi este greu să îmi închipui că nu există o legătură între intensitatea cu care te trăieşti pe tine în corp şi intensitatea cu care (te) scrii. Cum ţi-ai defini relaţia dintre operaţia pe corp şi operaţia prin cuvânt?
M.T.: E una şi-aceeaşi, nu le separă nimic. Ce trăiesc în corp exprim prin cuvânt, ce exprim prin cuvânt încerc să simt în corp, asta în cazul în care am cuvântat înainte de-a fi simţit. Sunt un hedonist, trăiesc pentru plăcere, plăcere pe care caut mereu să o potenţez, să o hrănesc, să o augmentez. Iar activitatea fizică, antrenamentul, mă ajută să obţin plăcere. Plăcerea de-a-mi simţi propria carne zvâcnind, plăcerea durerii de după, plăcerea extenuării, plăcerea mobilităţii, plăcerea puterii, plăcerea căderii sub greutăţi, plăcerea sudorii care mi se prelinge pe frunte şi se opreşte pe buze... E-atât de multă plăcere! Totul, în această privinţă, e excesiv de pătimaş, senzual şi erotic. Iar pentru mine, mersul la sală are şi o latură mistică: îmi încep antrenamentele cu binecuvântat este Dumnezeu, Carele a dat putere aleşilor Săi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Sunt pentru o corporalitate afirmată, nu negată. De-aia, de exemplu, mi-aş dori ca o viitoare experienţă terestră să mi se întâmple în corpul unui balerin. Un Nijinsky, ceva. Sau, cine ştie, poate deja a fost.

Carnalitatea excesivă se vede şi-n afinităţile mele olfactive: sunt nebun după Seminalis de la Orto Parisi, un parfum care abundă de feromoni. N-ai idee cum se deschide pe mine, zici că am transpirat toată erotica lumii! Şi, Iisuse!, cum cad oamenii în jurul meu când îl port!

Feedback-ul cel mai des primit la cartea mea a fost în zona de "am simţit fiecare vers în carne, poezia ta se citeşte cu tot corpul". Asta am vrut! O literatură ca o experienţă trupească. Să simţi cum îţi bate inima-n cap, în creier, atunci când citeşti. Asta e poezie, pentru mine. Aşa recunosc eu poezia, anume, dacă simt că produce unificarea inimii cu a minţii, dar nu atât în sens isihast, cât ad litteram. Însă nu-s departe nici de semantica isihastă, dacă mă gândesc bine.

În sfârşit, nu urmăresc o poezie intelectualistă, ci una senzorială. Oricât de vulgar va fi rezultatul! Am un scop precis în arta mea, iar lui îi iert orice jertfă estetică.

B.L.: Există, totuşi, o distanţă considerabilă între natura crudă, sălbatică, primitivă, a felului în care se conturează erosul homosexual în poezia ta şi maniera mult mai racordată la mizele sociale în care abordezi problematicile queer pe reţelele de socializare şi în alte spaţii în care te exprimi. De ce aşa? Îţi este teamă de o încadrare constrângătoare a operei tale într-o revendicare pur socială sau pur şi simplu este vorba de o separare conştientă a celor două dimensiuni?
M.T.: Şi una, şi cealaltă. Separ cetăţeanul de artist, pentru că nu vreau ca aceştia doi să se confunde. E inutil, e o utopie. Iar, la drept vorbind, pe mine nu prea m-a prins flama asta cu toată arta este politică. Când singura mea frământare umană va fi societatea sau politica, când toate idealurile mele se vor concentra într-acolo, mă voi opri din scris. Dar aici deja am pus o distopie pe masă, una pentru care nu prea am apetit.

B.L.: Angela Marinescu remarca, în prefaţa volumului Ca să aibă toţi unde plânge, că fiecare vers al tău "e un şarpe viu, care se zbate pe pământ după ce a fost lovit cu un cuţit". În ce măsură depinde poezia ta şi de corpul celuilalt?
M.T.: Angela, meine liebe [n.r.: dragostea mea în germană]! Depinde, şi încă foarte mult. Se vede asta în poemul care deschide volumul, unde spun "înfige-mi cordonul ombilical în mormântul tatei", şi mai mult, într-un poem publicat în Dilema Veche: " (...) stai la pîndă cu mîinile mele peste ochi / îmi simt muşchii în tine cum se încordează cînd săgeata-şi fixează ţinta / în sternul minţii". În poezie, corpul meu se confundă cu corpul celuilalt şi viceversa. Este, de fapt, un singur corp, un corp colectiv, pentru că nici celălalt nu este unul singur sau unul anume, sunt mai mulţi, sunt toţi cei care au fost şi au contat şi toţi cei care urmează să fie.

Acum, ca să fiu poetic de sincer, trebuie să recunosc că cele mai bune poeme din carte şi de după ea le-am scris în urma unei experienţe erotice foarte profunde. Un metaerotism, de fapt, ceva între Zilele Sodomei al lui Sade şi Extazul sfintei Tereza de Avila. BDSM cu zgomot imperceptibil de cădelniţă, ca să avem o imagine clară.

Dacă greşesc sau nu spunând toate astea, nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu.

B.L.: O întrebare pentru poetul post-romantic neo-visceral care eşti: Câtă binecuvântare, cât blestem, câtă agonie, cât extaz în privilegiul acesta de a exista prin poezie?
M.T.: Dar ce încadrare estetică! Mi-o repet în cap şi fac tumbe-n mine ca Dumnezeu în văzduh! Bună foarte! Aş spune, mai degrabă, neodecadent. Aşa mă văd, pentru că mi se pare mie că am descoperit curentul ăsta, neodecadentismul, care, de altfel, nu interesează pe nimeni. Ceea ce e şi mai bine, pentru că slavă mie, ştii?

Răspund ca la spovedanie: nu văd niciuna dintre ele. Nici binecuvântare, nici blestem, nici agonie, nici extaz. Nimic. Eu sunt obsedat de propria existenţă. O recunosc, în faţa mea, doar pe ea şi doar ea mă interesează. Nu o compar cu ale altora, doar o îmbogăţesc cu ele. Şi-atunci dispar toate aceste idei, de-a fi cumva. Este şi atât, e cum e şi nu e nicicum, în acelaşi timp. Nu ştiu alt mod de-a fi şi nici nu mă interesează unul. Ce m-a interesat să fiu am devenit, asta pentru că, oricum, eram. Nu mă poate interesa ceva ce nu sunt, de fapt. E impropriu. Nu pot tânji după ceva ce nu am în mine. Devenirea mea e descoperirea mea, e lepădarea fie a pieii adamice, fie a pieii spirituale, cel din urmă concept fiind împrumutat de la Ana Barton, un om pe care îl iubesc şi îl admir imposibil de mult, atât în plan profesional, ca scriitoare, cât şi personal, ca prietenă de nădejde, pentru că ea a fost singura pe care am putut să o cred pe cuvânt atunci când, în agonia depresiei, mi-a spus că it's okay to be gay. Studentul de la Teologie de-atunci doar pe ea a vrut să o asculte, şi bine că a fost aşa.

B.L.: Dacă tot vorbim despre hipersenzaţii şi corporalităţi intense, povesteşte-ne care este locul pasiunii tale pentru manele în acest templu personal în care coabitează deopotrivă Angela Marinescu, Sfânta Tereza de Avila şi muzica bizantină.
M.T.: Stau ca vulturul pe stâncă, acum, că m-ai întrebat despre asta. Cum îţi spuneam, mă plimb mereu de la o extremă la alta. Ascult cu lacrimi în gât arii pentru castrati, interpretate de Cecilia Bartoli, intru în transă pe Bach şi îmi desfac spiritul ca un boboc de bujor în rouă pe muzică lăutărească sau manele. De ce? Simplu: în manea este atâta energie, atât de multă cinetică senzorială comprimată, încât nu poţi să nu fii afectat de ea. E muzica cea mai de la margine care se aude fix în centrul centrului. Este manifestarea sacră a vieţii minorităţilor în casele burgheziei de acum sau din trecut. Cum să nu-ţi placă? Cum?!?

B.L.: Titlul volumului tău de debut, Ca să aibă toţi unde plânge, îmi transmite mai degrabă un mesaj optimist, acela al unei comuniuni, al unui ritual în care ne strângem laolaltă prin plâns şi prin poezie pentru că nu am fost în stare să ne adunăm altfel. Apoi îmi dau seama din nou şi din nou cât de puţin schimbă cu adevărat lumea poezia, teatrul, arta sau micile noastre manifeste Facebook. Până la urmă, în ce constă pentru tine acel "unde" în care să ne facem loc unii altora să plângem şi, poate, plângând, să ne curăţăm, să ne întâlnim şi să mergem mai departe? Există, nu există, şi, dacă da, cum crezi tu că am putea să dăm de el?
M.T.: Există pentru că l-am creat eu, pentru cei asemenea mie, şi constă în afirmaţiile şi mărturisirile lirice de care ceilalţi, de altfel, se tem, pe care le ascund ei lor înşişi. Într-o recenzie de pe Goodreads, o prietenă de-a mea a spus că această carte este "despre gândurile şi stările pe care nu ştiai că le ai, dar în care te-ai regăsit citind-o". Perfect! Suficient! Nu vreau mai mult la nivel de ambiţie de autor. Şi merg şi mai departe şi spun că văd cartea asta ca pe un gay pub, underground, din perioada în care homosexualitatea era considerată delict. L-am deschis şi ăsta e meritul meu. În rest, ce se întâmplă acolo, e treaba celorlalţi. Dacă sunt şi eu prezent sau nu, rămâne la alegerea mea, şi spun asta ca să fim înţeleşi că acel toţi nu trebuie să mă mai conţină, neapărat, şi pe mine.

Ne place ori nu, Tradem este emblema Craiovei

Nicolae Coande: George Popescu, de ceva timp plimb în minte câteva întrebări pe care vreau să ţi le pun. Prilejul potrivit mi se pare chiar noua carte pe care ai lansat-o, în prezenţa prietenilor-critici, în foaierul Teatrului Naţional din Craiova. Scrisori către lady Dy (Ed. Aius, 2003) este cea de-a patra carte de versuri a unui autor foarte parcimonios cu sine şi extrem de fecund când vine vorba de poezia altora. Îţi propun un joc. Să scanăm virtualului: crezi că ai fi putut publica mai multe cărţi de poezie, între timp, decât cele pe care le-ai publicat de 19 ani încoace?

George Popescu.: Oricât ar părea de paradoxal, dragă Nicolae Coande, biografia unui scriitor rămâne un mister. Chiar şi atunci când mai este în viaţă. Cu carte de identitate, plătitor de impozite etc. Chiar şi pentru el însuşi. Şi, la urma urmei, de ce n-ar fi aşa? Ce altceva explorează, cât încă mai poate scrie, dacă nu tocmai zonele acestea de penumbră din biata sa existenţă trăită? Ori netrăită? Cât priveşte propriu-mi debut, sunt câteva lucruri de spus, de lămurit. Mă întreb însă dacă ele mai au vreo importanţă, fiindcă, în aceeaşi linie paradoxală de mai înainte, mă întreb dacă nu cumva, până la urmă, cea mai "adevărată" biografie a unui scriitor nu rămîne cea făcută publică, documentată ca atare. Am debutat, spui, cu vreo 19 ani în urmă. O fi aşa, dar cu încă vreo 19 mai înainte de acea dată, după ce debutasem în paginile revistei Ramuri şi publicasem deja zeci de poeme prin diverse alte publicaţii, am fost foarte aproape de a debuta, cu volum, în ştiuta colecţie Luceafărul a Editurii pentru Literatură. Iniţiativa fusese atunci a marelui meu profesor şi mentor, Al. Piru, care, ca lector extern al editurii şi mizând pe prestigiul propriei sale semnături, îmi ceruse cu insistenţă manuscrisul unei cărţi care se numea Epistole către păsări răzleţe asigurându-mă că în câteva luni ar fi urmat să apară. Nu mă întreba ce s-a petrecut atunci în mintea mea de am refuzat oferta... O fi fost "zeul" socratein ce-mi şoptise ceva... Boema de atunci... O tresărire de orgoliu juvenil?! ... Peste doar câţiva ani, la abia înfiinţata editură «Scrisul Românesc» din Craiova, ar fi trebuit (?!), de asemenea, să debutez: în parte, iarăşi, din vina mea, în cea mai mare parte din vina celor ce diriguiau afacerile de atunci ale acelei instituţii, n-am ajuns la tipar decât cu o întârziere de vreo... doisprezece ani. Evident, într-un alt climat, cu alte... produse. Ei bine, versurile predate editurii n-au convenit. Deloc. Nu vreau să vorbesc de cenzură. Nu-mi place să-mi alcătuiesc un dosar post-festum... nu, acolo a fost vorba de incapacitatea de lectură a unor redactori... şi, spre a nu rata debutul (între timp, nu se mai acceptau decât debuturi...colective!), am încropit nişte versuri în două nopţi de insomnii şi le-am predat. Am jucat, nu pe gustul lectorilor editoriali, ci pe urechea lor pervertită liric potrivit cu tonalităţi cenacliste, astfel încât acea carte de debut nu mă reprezintă. Într-o ordine mai aproape de firesc (de un alt firesc însă!), debutul meu s-a petrecut cu volumul Ştiinţa veselă, în 1991, deci la peste patruzeci de ani. Mă întrebi de cauze şi de reticenţe. Reticenţe au fost, poate, dar ele au ţinut mai curând de circumstanţe (existenţiale şi sociale) decât de opţiuni... Altfel, evident că nu regret. Un debut, atunci, de mult, sub ocrotirea lui Al. Piru mi-ar fi fost, cred acum, nefavorabil: aş fi putut intra, probabil, în malaxorul public al editării fără acea cotă de autoexigenţă absolut necesară. Cu 10-15 cărţi până pe la 40 de ani, aş fi fost, tot ce se poate, un poet mai cunoscut, dar... şi mai "ratat".

Cu Sorescu am continuat...

N.C.: În poemul-uvertură al noii tale cărţi îţi iei ca puncte de reper - şi acroş -, nu doar existenţial, doi poeţi cu care pari să empatizezi, nu neapărat poietic, ci prin acea fineţe, discreţie asumată a traiectului liric şi existenţial: Marin Sorescu şi Dan Laurenţiu. La lansare, cineva din sală - n-am identificat vocea - a făcut o conjectură oarecum exagerată. Între alte teorii expeditive, care sunt la ele acsă în asemena momente, vocea din off a remarcat că ar fi vorba acolo de un fel de ispăşire. A ta, desigur, că Sorescu a ispăşit câte avea în lumea asta. Ca unul care ai fost cândva implicat într-un "skandalon" ce avea să se termine cu o ruptură de mai nimeni dorită, ce poţi să-mi destăinuieşti despre acel subiect care a marcat viaţa culturală a oraşului nostru, inclusiv cea publică? Te rog, fă o confesiune sinceră asupra acelui putsch, în viziunea unora, despre care fiecare dintre cei care au participat la el au teorii, deşi drastice, foarte diferite.
G.P.: Nu există, în poemul de care vorbeşti, nici o legătură între episodul Sorescu şi starea sufletească bulversantă pe care încerc s-o surprind acolo. Cât despre ce s-a întâmplat atunci, în redacţia revistei Ramuri, prefer, în continuare, să mă abţin. Nu fiindcă personal aş avea ceva de ascuns. De reproşat, poate... Şi asta în ciuda faptului (acesta ar fi un detaliu necunoscut celor interesaţi de conflict, fiindcă a existat un conflict) că subsemnatul a fost singurul din redacţia revistei care a avut de suportat; ba chiar fusesem singurul "pedepsit", retrogradat, în câteva ore, iar asta s-a petrecut la Marin Sorescu acasă, la Bucureşti, când prietenii mei buni din redacţie s-au deplasat la scurt timp de la evenimentele din decembrie pentru a reorganiza... colectivul. La revenirea lui Marin Sorescu la Craiova, a avut loc o "şedinţă" penibilă, în care s-au împărţit posturile... eu, repet, am fost singurul retrogradat, de la şef rubrică la simplu redactor. Evident, dincolo de unele aspecte administrative, episodul conservă pentru mine, şi acum, enorm de multă tristeţe. Deşi cu Sorescu am continuat, la iniţiativa sa, aceeaşi relaţie veche de decenii: de imensă preţuire din partea mea şi, aşa cum m-a asigurat, de prietenie din partea sa. De altfel, ţin să precizez că, la plecarea mea destul de precipitată de la revistă, spre Universitate, Marin Sorescu a jucat un rol important. El a intervenit direct pe lângă conducerea de atunci a Facultăţii de Litere. Ultima mea întâlnire cu acest mare scriitor, una din conştiinţele modelatoare ale literaturii române postbelice, al cărui rol în destinul meu literar a fost decisiv din multe puncte de vedere, s-a petrecut cu câteva luni înainte de regretabila sa plecare în lumea umbrelor. Precipitarea aceea bulzeşteană a sa cu care mi-a vorbit, pe stradă, despre nimicnicia vieţii şi a lumii, despre cum să mă apăr (abia suferisem o operaţie dificilă, însă eu nu ştiam atunci cât de gravă era maladia ce avea să-l răpună!) e încă, pentru mine, subiect de obsesie. Ce vrei, suntem şi noi, scriitorii, biete fiinţe fragile cu orgolii fără măsură, sub vremi. Şi, de aceea, în ordine literară, singura importantă, lucrez la o monografie consacrată operei soresciene. E, pentru mine, un mod de a-mi "încheia conturile" cu această mare personalitate, de a recupera, în limitele judecăţilor de valoare, o parte din prietenia şi preţuirea pe care mi le-a livrat, dar şi un act de restituire a unei opere ce-a marcat neîndoielnic destinul aceleiaşi literaturi pentru decenii. Cât despre carte, prefer încă să nu vorbesc. E în plin şantier şi, aşa cum scriu eu, mi-e imposibil să-i conturez forma finală. Pariul pe care l-am făcut cu mine incumbă, poate o să ţi se pară un pic straniu, onestitatea. Mi-am propus să scriu o carte cinstită, fără prejudecăţi, oarecum în dispreţul judecăţilor gata făcute.

N.C.: După o carte absolut remarcabilă dedicată vieţii şi operei lui Pasolini, dar care n-a avut ecoul scontat şi din vina "împletită" a autorului, editorului şi receptării critice de la noi, preocupată - se vede - de autori "vii", mi-ai mărturisit că o carte despre Leopardi este absolut necesară. Ce nu (mai ştim) noi despre Leopardi şi trebuie să ne reamintim?
G.P.: Aşa este, am tradus mult, chiar foarte mult în aceşti ultimi ani. Un travaliu imens, un consum de energie disproporţionat de mare, cu satisfacţii, astăzi, infinit mai mici decât în urmă cu peste două decenii. Şi asta fiindcă munca de traducător nu mai e, ca altădată, validată la dimensiunea meritată. Nici plătită, de fapt.

De Leopardi mă leagă o relaţie specială foarte veche: în fapt, l-am descoperit pe vremea liceului, apoi, în primul an de facultate, l-am citit în original, poemele, dar mai ales acele mii de "pensieri" (să-i respectăm termenul, mult mai adecvat decât cel de "aforisme") ce se regăsesc acum într-un volum de câteva mii de pagini... E vorba de Zibaldone, operă monumentală pe care nu ezit s-o aşez alături de Divina dantescă, de Eseurile montagneene ori de Consideraţiile inactuale ale lui Nietzsche. Am avut privilegiul de a petrece, cu un an în urmă, două săptămîni la Recanati, orăşelul marelui poet, un fel de "amar târg" în viziunea poetului însuşi, la un seminar internaţional. Am scris atunci câteva pagini despre senzaţia cutremurătoare a prezenţei Poetului în geografia locului pe care, cred, n-o întâlneşti decât în puţine cazuri. Şi nu era numai a mea, senzaţia aceasta. Îmi amintesc că, la scurt timp de la întoarcerea acasă, am descoperit pe Internet câteva pagini scrise de un student italienist din Canada (poet şi el) care trăise aceleaşi senzaţii şi pe care le descria cu aproape aceleaşi cuvinte. Despre Leopardi am scris în mai multe rânduri. Cartea la care lucrez se doreşte o recuperare a gândirii sale din perspectiva nihilismului european; cum se ştie, gândirea poetului a fost, două secole, valorizată prin raportare la Schopenhauer. Însă, în ciuda influenţei modelizante pe care filosoful german a avut-o, ulterior, asupra gândirii moderne, prin nihilismul său, deseori absolut, Leopardi e mai aproape de Nietzsche al cărui precursor îl şi consider. Pentru cineva nesigur de o asemenea relaţie, aş menţiona doar că Nietzsche încercase chiar să-l traducă pe Leopardi şi, se spune, tentativa sa ( a lui Nietzsche) de sinucidere de la Torino, la sfârşitul anilor '80 ai secolului al XIX-lea, n-ar fi străină de lecturile sale leopardiene.

N.C.: Am o uşoară prejudecată, dar sunt gata să renunţ la ea dacă mă convingi: nu cred în romancierii care s-au apucat la o vârstă târzie de roman. Pot să cred că Sadoveanu a început cu poezii, dar a făcut pojarul şi gata! a trecut la munci serioase. Cred (şi) în omul unui singur roman şi nu mă tem de el (boierul Mateiu, fiul "berarului" Cargiale!), aşa cum cred în geniul beţivan care rescrie o viaţă întreagă capodopera sa - cazul Malcolm Lowry -, chiar dacă mai dă ulterior două-trei cărticele, aşa ca după facerea lumii. Dar nu cred în Pavel-convertitul-la roman după ce a depăşit semicentenarul, cel care scrie roman fiindcă nu-l mai încape poezia şi vrea cu orice preţ să intre în casta unor muncitori monstruoşi ca Breban sau Schwartz sau Al. George sau MHS sau Goma. Sau Pasolini cu acel monstru "post" care răspunde la nume "Petrol". Tu, care pregăteşti, în taină, un roman scris acum 15 ani aspiri la statutul ăsta sau îţi faci datoria de scriptor în faţa conştiinţei tale, implicat în magma prozei ce se-abate şi la noi de vreo două ori în viaţă?
G.P.: Pot spune, dragă Nicolae Coande, că nu sunt un romancier. Aşa că toată dizertaţia ta despre raporturile vârstei cu acest gen nu se susţine. Am scris, era să spun ca tot poetul român care se respectă (sic!), un roman, început pe la începutul anilor '80, încheiat în primăvara lui 1991, dar pe care, acum, ezit, din nou, să-l public. Şi asta din două motive: început ca un exerciţiu de rezistenţă în faţa agresiunii morale şi intelectuale din acel ultim şi cel mai nenorocit deceniu al regimului ceauşist, a sfârşit, în perioada imediat post-decembristă în nişte pagini nelipsite de un gust al cochetăriei cu ... consumismul. Atunci când am pus punct spre a-l trimite la tipar, m-am gândit la trebuinţa cititorilor de cărţi pentru lecturi "terapeutice": vindecarea de nebunia "politică" ce ne cuprinsese pe toţi, întoarcerea la sinele uitat, ignorat, în pliurile unor existenţe ce scăpa de sub un control minim al lucidităţii. Şi al salvării prin lectură. Deodată, am realizat că forţam uşa unui destin ce nu-mi aparţinea. Când, de curând, am dorit să-l fac totuşi public, m-a frapat, printre altele, faptul că multe din "soluţiile" mele de romancier se prea asemănau cu cele ale unui Paulo Coelho, ca să dau doar acest exemplu. Cum acesta îmi era complet necunoscut atunci când am scris cartea, ca de altfel şi cititorului european (în fond, el abia ieşise pe piaţa sud-americană!), brusc mi s-a părut publicarea o mare inutilitate.

În literatură, proba autenticităţii a rămas singura provocare

N.C.: Am înţeles, nu aspiri la statutul ăsta, dar îţi faci datoria de scriptor în faţa conştiinţei tale. Cu toate astea, pari tentat să te implici asemenea unui vulcanolog în magma prozei care se revarsă şi la noi din vulcăneii noroioşi de pe imaginare podişuri buzoiene. Dacă Etna nu aveam, Jiul Etna o făceam!
G.P.: Ei bine... La un "roman" lucrez, totuşi, de mai multă vreme. Însă de data aceasta e vorba de altceva: un fel de carte-jurnal (de lecturi, dar mai ales de existenţă) în care cheia ar fi metafora morţii Poetului (ca model în absolut al acelui homo artifex renascentist, pentru care arta însemna facere / il fare, adică poiesis); nu cred că te-ar mai surprinde dacă ţi-aş spune că topos-ul cărţii este tocmai Recanati, micul orăşel nobiliar al lui Leopardi. Iar Leopardi însuşi este protagonistul. Moarte la Recanati (posibilul titlu al cărţii, replică de natură tot poietică la Thomas Mann) ar fi, întocmai, substanţa demersului meu: cum Leopardi a murit, bietul de el, la 38 de ani, tocmai la Neapole şi a fost înmormântat în cimitirul săracilor, osemintele sale, presupus a fi fost identificate şi transmutate în localitatea natală, eu îl fac să moară (dar numai spre a-şi proba "vitalitatea" in perrenis) în fiecare pagină a acestui jurnal. Un fel de trăire, în marginea unui destin, deopotrivă leopardiană, nietzscheană şi cioraniană: nu-i un secret pentru cine scrie cu oarecare responsabilitate faptul că fiecare cuvânt aşternut pe hârtie este un pariu existenţial liminar, un fel de provocare, nu a morţii, cât a Sfârşitului; ca o exorcizare a apocalipticului din noi: care nu înseamnă neapărat nici moarte, dar nici sfârşit, ca punctum terminus, ci ca probă de Schimbare. De altfel, cred cu tot mai multă tărie că, în literatură, după ce mai toate "ismele" s-au compromis, proba autenticităţii a rămas ca unica provocare: a scrie, sub imperiul Limbii, cea care e Stăpâna noastră, cum spunea Eminescu înaintea lui Heidegger, câteva cuvinte prin care să reuşeşti să-i preiau Neantului un picur din ceea ce ţi-a fost dat să trăieşti, iată, cred, rostul şi provocarea literaturii. De mâine. Şi, în fapt, de ieri şi de totdeauna. Fiindcă, la urma urmei, ce ne (mai) mişcă în Eneida la peste două milenii de la apariţia ei dacă nu câte un cuvânt "scăpat" de "ghidul" lui Dante prin lumea de dincolo despre câte o eroare-oroare a nu ştiu cărei servitoare ori zeu mutat de pe Olimpul elen pe cerul inconsistent al Latinităţii?! În ce mă priveşte, trăiesc, uneori, acum, în pragul senectuţii, sub pagoda unei nostalgii absolute ce ameninţă, nu o dată, să se transforme în... coşmar: imaginea (cu gust cu tot!) a unui fir de iarbă înălţat fragil pe un bob de nisip şi pe care cred a le regăsi în memoria mea ... natală. Vreau să spun că imaginea asta mi se localizează (mai ales când sunt plecat pe meleagurile italice) cu exactitate aproape... contabilă la Georocu-Mare, discretul sat în care am văzut lumina zilei. A le regăsi, firul de iarbă şi bobul de nisip, recuperate în destinul meu ontico-literar, mi se pare proba supremă a faptului că, atunci când m-am trezit amestecat în "treburile" neclare ale Literaturii, n-a fost vreo glumă ori vreun pact antamat pe deasupra proprie-mi vreri.

N.C.: Simt nevoia să te întreb şi pe tine, autor, între altele, al unei excelente cărţi de critică, Mecanica formei, de ce critica locului (scuză-mi barbarismul!) nu-şi face datoria (aş recita definiţia lui Kant, dar nu mi-s snob!) faţă de scritorii dup'acilea? Înţeleg că "hormoneuţii" vor, cel mai adesea, să-şi facă blazon din receptarea critic monografică a câte unei mărimi din constelaţia universală, ba chiar naţională, dar mi se pare ineficient demersul lor atâta vreme cât în echipele care zidesc câte un dicţionar naţional nici unul nu este cooptat, iar despre scriitorii zonei alţii dau seama! E o abdicare de la responsabilitate, de la principiul autonomiei, dacă vrei, pe care nu mă sfiesc s-o denunţ. Eu unul m-am "săturat" să mă recepteze un Cistelecan de la Târgu Mureş, în vreme ce aici elita critică are treabă doar cu Sioran, Tsepeneag, Marino, Buzura sau Tismăneanu!
G.P.: Aşa este, ai dreptate: provincia e cum şi-o face omul. E o vorbă pe care am auzit-o de la Marin Sorescu, cu trei decenii în urmă. Există, cred, mai multe explicaţii pentru situaţia pe care-o descrii. Un anume (malitiosus) genius loci: invidia, bârfa, incapacitatea de a antama, cu orice risc, un sentiment de solidaritate ("provincială"?), un simţ disproporţionat şi, până la un punct, erodat, un pic clovnesc, al competiţiei, tentaţia isarlîkiană (ce-l obseda pe Ion D. Sîrbu), dar şi, la polul opus, o propensiune voioasă către gesturi evaluative encomiastice, scriind despre poezânarul (aşa m-a botezat bunica mea, analfabetă, atunci când a aflat că scriam poezii!) vecin cu cuvintele (bietei) Limbi Române cu care ai scrie despre Dante ori despre Eminescu... Sunt futilităţi impardonabile, până la urmă; gesturi enorme, tot aşa cum şi incapacitatea de a recunoaşte valorile (multe, puţine, câte or fi!) de lângă tine...

Iată de ce, dragă Nicolae Coande, mă urmăreşte de ani mulţi ideea de a scrie o carte despre Tradem gândită ca un fel de diagnoză a locului (literar vorbind). Bietul Tradem este, ne place ori nu, emblema Craiovei (şi, poate, a Olteniei) literare: poet minor, cu extrem de puţine reuşite care nu-l fac asimilabil nici măcar la nivelul unui manual de elementară, el continuă să ne "terorizeze" visurile de glorie şi de mărire literară... Când vorbeam de un studiu, mă gândeam la alternativa: a-l asuma pe Tradem ca pe o fatalitate (nu fără oarecare inocenţă, şi ea "provincială"!), sau a-l refuza (ca pe un fel de deus odiosus!). Şi, vorba lui nenea Iancu, din... dilema asta nu prea putem ieşi!

 

O conversaţie despre dorinţă, dreptate şi dragoste pentru meserie

O ştiu pe Maria de multă vreme. Am descoperit-o pe scena Festivalului Ideo Ideis de la Alexandria şi pe scena liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Am urmărit-o pe tot parcursul liceului, bucurându-mă de felul în care îşi testa potenţialul actoricesc în fiecare nou spectacol, de îndrăzneala cu care a pendulat între experienţele diferite ale adorabilului şi jucăuşului Almost Maine şi cea a cruntului şi gravului Clasa noastră, ca să amintesc doar două extreme din paleta de roluri abordate în liceu. Am admirat-o apoi pentru curajul de a decide asupra facultăţii pe care şi-o doreşte şi pentru felul în care şi-a asumat toate dificultăţile care vin la pachet cu decizia de a merge pe drumul complicat al unei şcoli în altă ţară, departe de siguranţa pe care ţi-o dau cei cu care ai în comun toate lucrurile mici care îţi construiesc viaţa de pre-adult. Am continuat cumva să fiu la curent cu ceea ce face şi de departe, prin scurtmetrajele din şcoală sau prin întâlniri mai mult sau mai puţin programate la revenirile ei în vacanţă. M-am bucurat de succesele ei, dar şi mai mult m-am bucurat să văd cum se maturizează, cum devine un adult animat de pasiune pentru cea ce a ales să facă şi care priveşte cu luciditate drumul pe care îl deschide, pas cu pas, în faţa ei. Interviul acesta s-a născut din curiozitatea mea de a afla mai multe despre ea, dar şi din dorinţa să o cunoaşteţi şi voi, cei care veţi citi cele ce urmează. Eu unul pot să pariez că numele ei o să însemne ceva important în viitorul apropiat. (Răzvan Penescu)


Răzvan Penescu: Înainte de a plonja în trecut pentru a vedea cum s-au adunat lucrurile în viaţa ta sau în viitor pentru a descrie încotro te duci, te rog să facem o poză a prezentului, a acestui moment precis din viaţa ta. Pune în câteva rânduri ceea ce e important de spus despre tine într-un pseudo-CV narativ care să fie punct de plecare pentru cei care te vor cunoaşte până la finalul acestui interviu.
Maria Müller: În acest moment, sunt o artistă "freelancer" care locuieşte la New York şi care îşi caută locul într-o industrie pe cât de atrăgătoare, pe atât de dificil de navigat. Pot spune că sunt încrezătoare în propriile puteri şi în ce am învăţat în ultimii ani. Sunt actriţă, producătoare, dansatoare şi, mai nou, scriitoare de scenarii. Acum lucrez la câteva proiecte simultan şi sunt deosebit de încântată de toate. Unul dintre ele este filmul pe care l-am scris şi în care voi juca rolul principal, acela al lui Helene Bădescu. Acest proiect este unul foarte important pentru mine, deoarece este inspirat direct de povestea mea, povestea unei actriţe românce la New York. De asemenea, tocmai am primit un rol într-un lungmetraj american care are loc în anii '80, al cărui nume nu îl pot dezvălui încă. Pe lângă toate acestea, lucrez la deschiderea propriei mele companii de teatru, alături de alte actriţe din diferite colţuri ale lumii. Compania noastră se numeşte Et Alia (traducerea din latină pentru "Şi altul"), iar primul nostru spectacol va avea loc pe 15 noiembrie 2019, la un teatru numit Dixon Place, în Manhattan. Deşi deschiderea unei companii de teatru în NY este un drum anevoios care înseamnă mult efort, destul de multe hârtii şi multă, multă răbdare, cred că cel mai important lucru este echipa, iar eu lucrez cu cele mai deosebite colaboratoare: Giorgia Valenti din Italia, Ana Moioli din Brazilia, Isabella Uzcátegui din Venezuela şi Gemma Allan din Africa de Sud. Aceasta sunt eu, cea de acum.

Posterul filmului pe care l-am scris şi în care voi juca

R.P.: Hai să ne întoarcem la început. Cum a fost copilăria ta? Ce îţi mai aminteşti, unde ai crescut?
M.M.: Ah, mi-am iubit copilăria. Am avut o copilărie extrem de fericită şi totul li se datorează părinţilor mei care mi-au oferit tot ce am avut nevoie: suport emoţional, încurajare constantă şi libertatea de a face ceea ce îmi doream, atâta timp cât nu neglijam şcoala. Am crescut în Bucureşti, în Drumul Taberei. Drumul Taberei este un cartier care m-a învăţat multe. Ieşind cu prietenii de la bloc în copilărie, am înţeles diferenţa dintre "booksmart" şi "streetsmart". Şi mi-am dat seama că nu sunt streetsmart deloc. Copiii cu care mă jucam încercau să mă înveţe să trec pe roşu, să sar gardul, să mă dau peste cap la bara de bătut covoare din faţa blocului. Dar când mai ieşea vreo vecină să ne uşuiască (uneori cu borcane cu apă rece), parcă nu îmi mai venea să fiu "cool." Mi-a luat ceva să înţeleg că toată treaba nu prea era de mine.

R.P.: Şi cum arăta viaţa ta de "booksmart"? Ce făceai la şcoală, ce făceai acasă?
M.M.: Mă duceam la şcoală (mult prea) de dimineaţă, veneam acasă, făceam teme şi mă duceam la cursurile de actorie. Când mai rămânea timp, ieşeam şi cu prietenii la joacă. Încă de mică, ai mei m-au învăţat să fiu echilibrată şi să nu fac excese. Dacă lucram prea mult într-o zi, de exemplu, mă încurajau să iau pauze şi să mă duc să petrec timp cu fratele meu, Vladimir, sau cu prietenii.

R.P.: Cum era relaţia cu fratele tău?
M.M.: Relaţia mea cu Vladimir a fost întotdeauna şi încă este una deosebită; nu aş fi putut cere un frate mai bun. Mereu m-a înţeles şi m-a ascultat şi îmi place să cred că, dacă am simţul umorului, este datorită lui. Fiind cu 9 ani mai mare decât mine, mereu l-am văzut ca pe un model şi am vrut să fac tot ce făcea el. Norocul meu că a fost un om cu capul pe umeri şi nu a făcut prostii! (râde) Ţin minte că voiam foarte tare să fac parte din grupul lui de prieteni şi că, atunci când şi-a format o trupă de heavy metal, m-am străduit foarte tare să îmi placă şi mie heavy metalul. Eram în primul rând la toate concertele lui, încercând să îl susţin, dar şi să atrag atenţia celor din gaşca lui. Uitându-mă înapoi, nu cred că am fost niciodată cel mai mare iubitor de metal, dar am încercat să fiu, ca să mă integrez în grupul lui de prieteni, în care era suficient de drăguţ să mă introducă oricum, chiar dacă eram "bebeluşul".

R.P.: Aveai şi prieteni doar ai tăi?
M.M.: Iubesc oamenii şi mă consider "a people's person", dar mi-a luat ceva să îmi găsesc grupul ideal. Abia în liceu mi-am dat seama cu ce oameni îmi place să îmi petrec timpul.

R.P.: Când şi cum a intrat teatrul în viaţa ta?
M.M.: Teatrul a intrat în viaţa mea la vârsta de 7 ani, când am început să iau lecţii de actorie. Voiam să fac o activitate extra-şcolară şi am încercat câteva până am dat de teatru. Dar şi când am dat de el, nu i-am mai dat drumul. A fost "dragoste la primul spectacol". Ţin minte cum eram în culise prima dată şi eram atât de emoţionată încât mi-am spus că nu mai vreau să joc a doua oară. Dar în momentul în care am păşit pe scenă, am avut un sentiment de calm fantastic şi am ştiut imediat. De atunci, nu am mai tăcut din gură despre teatru. Încă nu tac, este subiectul meu preferat.

R.P.: Spui că ai încercat să faci şi alte lucruri înainte de teatru. Cât timp le-ai dat să te cucerească? Şi cum te-ai prins că teatrul e cel la care merită să zăboveşti până să ajungi în acea zi din culise?
M.M.: Înainte să descopăr teatrul, am încercat câteva activităţi la care m-am priceput atât de puţin, încât le-am şi dat uitării. În doar câteva lecţii îmi dădeam seama că nu sunt pentru mine. De un singur lucru îmi amintesc destul de bine: baletul. Lui i-am dat mai multe şanse decât celorlalte. Îmi amintesc că am fost prima din grupa mea care reuşise una dintre poziţii şi nu am mai tăcut din gură povestind despre asta. Cred că le enervasem pe toate fetiţele de acolo şi pe doamna instructor cu atât mai mult. Bineînţeles că la cei patru ani ai mei nu puteam înţelege cum e cu modestia, cu moderaţia. Un timp, lucrurile au mers bine. Dar pe măsură ce înaintam cu lecţiile, instructoarea ne atingea din ce în ce mai des cu băţul ca să ne facă să ne îmbunătăţim poziţiile. Momentul când au aflat părinţii mei despre asta a coincis cu momentul în care lecţiile de balet au luat sfârşit. Nu am fost tristă deloc.
La ceva timp după aceea, mama a auzit de la o prietenă despre nişte cursuri de teatru pentru copii. La momentul acela, şcoala respectivă îşi ţinea cursurile într-un subsol mic dintr-un bloc. Încă din prima zi am început să iubesc acel subsol şi sentimentul bun pe care îl aveam când eram acolo. Doamnele profesoare mi-au arătat ce înseamnă să te joci şi să creezi ceva frumos din asta. Teatrul e joc şi dacă uităm să ne jucăm, pierdem din esenţă. La fiecare curs începeam cu câte un joc: de imaginaţie, de improvizaţie, de atenţie, de memorie. Cu siguranţă pe atunci nu le înţelegeam pe deplin rolul în dezvoltarea mea artistică, dar abia aşteptam să se facă luni la ora 5 ca să mă joc. Când am început să repetăm pentru primul spectacol, Povestea vorbei, cursurile mi-au plăcut şi mai mult. Făceam acum şi exerciţii de dicţie şi când am reuşit pentru prima oară să recit Cosaşul Saşa de la început până la final fără să mă încurc, nu am fost capabilă să îmi stăpânesc mândria. Da, nici de data asta! (râde). Le-am recitat Cosaşul Saşa părinţilor, fratelui meu Vladimir, bunicilor, prietenilor, vecinilor şi oricui era acolo să mă asculte. După multe jocuri, exerciţii, Cosaşul Saşa şi repetiţii, eram (credeam eu) în sfârşit gata de primul meu spectacol.
Când a venit vremea să îmi aştept intrarea pe scenă în culise, m-a copleşit un val de emoţie şi m-am întrebat dacă tot ce simţisem până atunci la cursuri fusese fals. Mi-am spus "Ok, înţeleg, ţi-a plăcut la cursuri, dar emoţiile astea sunt crunte! Ăsta e ultimul spectacol, să-ţi fie clar!". Dar apoi am păşit pe scenă şi m-am calmat. Ceva a făcut "click" în mine. După spectacol, m-am dus la toţi cei care mă ascultaseră recitând Cosaşul Saşa şi le-am spus "Eu mă fac actriţă".

R.P.: Ce a urmat după Cosaşul Saşa, cum ai continuat? Au mai fost momente de cumpănă? Au fost momente care ţi-au confirmat şi întărit decizia de copil?
M.M.: După Cosaşul Saşa au urmat nenumărate alte exerciţii de dicţie, dar şi spectacole, cum ar fi Şatra, Cartea fermecată şi multe altele. Până la intrarea la liceu, la Gheorghe Lazăr, nu ţin minte să fi avut momente de cumpănă. Când am intrat la liceu, lucrurile s-au schimbat puţin. Andrei Gheorghe, coordonatorul trupei de teatru AS a liceului, a fost cel care mi-a schimbat percepţia şi înţelegerea cu privire la ce înseamnă teatru. Am început să citesc mai mult, să studiez personaje din filme şi să văd personajele pe care le jucam eu cu alţi ochi. Începuse să îmi placă să intru din ce în ce mai adânc în istoria lor. De la Andrei am învăţat să fiu umilă în arta mea şi să fiu mai concentrată pe proces decât pe rezultat. Înţelegerea mai profundă a subiectului a adus după ea şi nişte îndoieli care până atunci nu erau acolo. Dar cu siguranţă nimic de durată. Iubeam din ce în ce mai mult ceea ce făceam.
Unul dintre momentele care mi-au confirmat şi întărit decizia a fost într-o seară, după una dintre reprezentaţiile spectacolului Clasa noastră, un spectacol greu de Tadeusz Slobodzianek despre crimele îndreptate asupra comunităţii evreieşti dintr-un mic orăşel polonez, pe care l-am jucat în clasa a XI-a. Mama unei membre din trupa noastră a venit la mine şi mi-a spus că a văzut spectacolul de mai multe ori, dar că de fiecare dată monologul meu o emoţionează. Un comentariu simplu, dar care m-a mişcat profund. Am realizat cât este de important pentru mine să creez artă care să genereze astfel de emoţii. Prin clasa a XII-a ajunsesem să fiu foarte entuziasmată să merg la facultate şi să mă concentrez doar pe actorie.

Pe scenă în rolul Raselkăi din piesa Clasa noastră de Tadeusz Slobodzianek

R.P.: Cum a venit decizia de a pleca în SUA? Ai fugit de ceva sau după ceva?
M.M.: Decizia de a pleca în SUA a fost inspirată tot de Andrei, care mi-a spus câte ceva despre viaţa şi teatrul american. Pe măsură ce mă documentam despre America, simţeam o chemare. Şi am ştiut că instinctul meu a fost corect atunci când am ajuns pentru prima oară în New York şi imediat m-am simţit în locul potrivit. Pot spune că am fugit după un vis care, la momentul respectiv, părea puţin prea ambiţios şi chiar comic în ochii unora. Dar acum, uitându-mă înapoi, realizez că am luat cea mai bună decizie pe care o puteam lua la momentul acela.

R.P.: Hai să zăbovim puţin la şcoală. Ai fost 12 ani în sistemul de învăţământ românesc. Apoi ai trecut timp de 4 ani prin cel american. Chiar dacă o comparaţie nu e 100% potrivită dată fiind diferenţa de vârstă în care te-ai întâlnit cu cele două sisteme, care sunt plusurile şi minusurile celor două experienţe?
M.M.: Într-adevăr, există diferenţe între sistemele de învăţământ. Comparaţia pe care o voi face nu este 100% potrivită din multe motive, mai ales din cauza faptului că facultatea pe care am terminat-o eu nu este cea mai bună ilustrare a sistemului de învăţământ american, deoarece este privată şi se află în New York. Dar pot spune că sistemul american îşi împinge elevii să gândească în mod critic şi să pună întrebări, nu să ia totul aşa cum este. Dacă în România am învăţat multe discipline care la timpul respectiv păreau separate, în SUA am învăţat să le leg, să le îmbin, să mă ajut de una ca să o înţeleg pe cealaltă. Profesorii şi prietenii mei americani m-au îndemnat să aplic tot ce învăţ în tot ce învăţ, deşi poate sună banal. Nu mi se pare că această abilitate mi-a fost dezvoltată în România, unde părea că nu există un interes pentru cum se integrează fiecare materie în sfera mai largă de cunoştinţe a elevilor. De asemenea, este uluitor câtă plagiere este încă permisă în şcoala românească. Din nou, asta vorbeşte despre faptul că uneori cunoştinţele nu sunt trecute prin filtrul gândirii, ci luate ca atare.
Alte plusuri pentru sistemul american ar fi sentimentul puternic de comunitate şi resursele şi oportunităţile pe care le oferă. Se organizează mereu discuţii cu oameni de valoare, evenimente de networking şi de integrare, întâlniri cu oameni din industrie etc. Dacă vrei să propui o iniţiativă, vei fi ascultat şi există o mare posibilitate ca iniţiativa ta să fie şi implementată. Din nou, vorbesc dintr-o perspectivă de privilegiată.
Un plus pentru sistemul românesc ar fi faptul că mi-a format "thick skin" şi că am învăţat să primesc critica fără să fiu ofensată. Profesorii români m-au ajutat să îmi construiesc un scut fabulos şi să nu iau personal feedback-ul negativ. Deşi poate că acesta nu e tocmai un plus ce trebuie cultivat în şcoală (râde puţin amar).

R.P.: Cum s-a produs alunecarea de la teatru spre film? A fost o decizie asumată şi dorită sau aşa a vrut viaţa?
M.M.: Alunecarea de la teatru spre film s-a produs încet, dar sigur. Cred că proiectul care m-a făcut să îmi dau seama că poate mă pasionează şi actoria de film a fost Smoking, regizat de Victor Cioabă. Au urmat apoi din ce în ce mai multe şi în ultimul timp pare că locul îmi e mai mult pe ecran decât pe scenă. Pare că viaţa a vrut să mă ducă în direcţia asta, dar parcă nici eu nu m-am opus. Am avut oportunitatea să lucrez la câteva filme atât în România cât şi în SUA şi, aşa cum se întâmplă în această industrie, un proiect a dus la altul şi tot aşa. Mi s-a întâmplat de multe ori în SUA să fiu aleasă pentru un proiect datorită faptului că am făcut treabă bună cu un altul şi cineva m-a remarcat. Niciodată nu poţi să dai greş dacă vii la timp şi eşti pregătit. Aşa că sunt destul de dură cu mine în ceea ce priveşte disciplina şi pregătirea personajelor.

R.P.: Să facem o mică paranteză pentru Smoking căci mi se pare că treci prea repede peste el. Pentru cei care nu ştiu, şi există probabil destul de mulţi pentru că acest scurtmetraj a circulat relativ puţin prin circuitul festivalier din România, îl poţi povesti pe scurt, în două fraze?
M.M.: Smoking este un scurtmetraj care, în afară de mine, îi mai are în distribuţie pe Maria Drăguş, Vlad Sfetcu şi Bogdan Suciu. Personajul meu (Felicia) şi cel al Mariei sunt prietene şi iau trenul către mare. În compartimentul în care se află intră doi băieţi, cei patru antrenându-se într-o conversaţie despre homosexualitate şi abuz în familie, care scoate la iveală anumite adevăruri despre fiecare dintre personaje.

R.P.: Ai jucat în acest scurtmetraj alături de Maria Drăguş, practic împărţiţi rolurile principale şi între voi nu se vede vreo diferenţă. Totuşi Maria Drăguş era deja o actriţă cunoscută pe plan internaţional, avusese un rol aproape principal în complexul Bacalaureat al lui Cristian Mungiu, film cu premiu la Cannes în 2017, fusese nominalizată între actorii tineri de urmărit (programul Shooting Star) la Festivalul de Film de la Berlin în 2014 şi lucrase cu Michael Haneke la cruntul Das weiße Band / The White Ribbon în 2009. Cum e să împarţi ecranul cu o astfel de actriţă? Înveţi ceva? Îţi creşte încrederea în tine? Te ajută să te auto-evaluezi?
M.M.: Colaborarea cu Maria Drăguş cu siguranţă m-a învăţat câteva lucruri. Cred foarte mult în faptul că atunci când lucrezi cu cineva bun, devii şi tu mai bun. Am apreciat foarte mult dorinţa ei de a repeta constant şi de a încerca să creeze o relaţie cât mai convingătoare cu mine, chiar dacă ne cunoscusem doar cu o zi înainte de a începe filmările propriu-zise. Şi pe platou a dat dovadă de profesionalism şi perseverenţă. Româna nu este prima ei limbă şi ţin minte că se supăra foarte tare când nu îi erau corectate greşelile pe care le făcea, chiar dacă erau foarte mici. Este cu siguranţă o perfecţionistă şi ne-a împins pe toţi să fim la fel.

Cu Maria Drăguş pe platoul filmului Smoking

R.P.: După această paranteză necesară, să ne întoarcem puţin la viaţa de actor din America. Citim despre slujbele de şoferi, chelneri, bucătari pe care le-au avut mari actori înainte de a fi remarcaţi, uneori din întâmplare, şi a ajunge marii actori pe care îi ştim acum. Pare mult hazard în impunerea pe piaţa americană. Cât e adevăr şi cât e legendă în poveştile astea?
M.M.: Poveştile despre joburile "de supravieţuire" pe care le au actorii sunt cât se poate de adevărate şi asta se întâmplă extrem de frecvent. Un foarte mic procent dintre cei care termină actoria îşi câştigă existenţa doar din asta. E aproape imposibil, mai ales într-un oraş ca New Yorkul, unde o mare parte dintre actori se mută ca să devină "the next big star". Aproape unul din doi chelneri, barmani, babysitteri, vânzători etc. sunt actori. Este adevărat că sunt multe oportunităţi în New York, dar este tot la fel de adevărat că numărul de oameni care vor să aibă această carieră este imens.

R.P.: Înveţi în şcoală o reţetă prin care să urci trepte spre o recunoaştere sau e după stomacul şi norocul fiecăruia? Ai posibilitatea să creşti prin paşi mici sau e o industrie de totul sau nimic?
M.M.: În şcoală înveţi să fii un actor bun şi un artist desăvârşit. Dar talentul şi pregătirea nu sunt totul (din păcate). Trebuie să fii cât se poate de bun la networking şi la a te promova pe tine însuţi. Dacă faci treabă bună la un proiect (vii la timp, eşti pregătit din toate punctele de vedere, de la text la propuneri de abordare a rolului şi eşti o prezenţă plăcută pe platou / la repetiţii), cel mai probabil cineva te va recomanda şi vei face alt proiect. Eu aşa am făcut majoritatea proiectelor mele. Pe de altă parte, am prieteni care au primit o oportunitate mare o dată, iar apoi cariera lor s-a lansat de la sine. Am cunoştinţe care au lucrat ani de zile în roluri mici şi au urcat încet dar sigur pe scara succesului şi au ajuns unde şi-au dorit destul de târziu în viaţă şi cunoştinţe care au fost abordate de producători datorită numărului mare de followeri de pe social media. Nu este nicio regulă sau reţetă în industria aceasta. Dar eu consider că dacă munceşti din greu, de multe ori îţi creezi norocul şi singur. Am făcut nenumărate proiecte neplătite, am colaborat cu oameni neserioşi şi nepăsători, am lucrat în condiţii destul de rele, dar mereu a ieşit ceva bun din toate experienţele acestea. Prin faptul că m-am menţinut activă în aceste cercuri, am cunoscut din ce în ce mai mulţi oameni şi până la urmă am primit şi oportunităţi ceva mai mari.

R.P.: Ştiu că e o întrebare la care nu prea se răspunde, dar cât şi cum se câştigă din meseria asta? Te poţi susţine de la început sau mereu trebuie să vii cu bani de acasă?
M.M.: Depinde de foarte multe lucruri. Majoritatea prietenilor mei lucrează în timpul zilei la Starbucks, de exemplu, şi seara dau audiţii şi merg la repetiţii. Viza mea nu îmi permite să îmi iau un job care nu este în domeniul meu, aşa că sunt limitată la a-mi câştiga pâinea prin artă. Ceea ce este un lucru bun şi un lucru rău în acelaşi timp. Un lucru rău pentru că uneori proiectele artistice nu plătesc suficient şi nu sunt neapărat constante (iar chiria e foarte scumpă), dar un lucru bun pentru că mă forţează să mă concentrez pe motivul pentru care sunt în America şi nu mă lasă să îmi pierd timpul şi energia cu alte activităţi.

R.P.: Viaţa ta publică (cu bemolul de rigoare la acest moment, căci încă nu aleargă paparazzi după tine non-stop) pare să fie, inclusiv din fotografiile care ilustrează acest interviu, plină de zâmbet, entuziasm, încredere. Totuşi care e zona ta de umbră? De ce te temi, când te temi? Ce te face să îţi pui întrebări? Ce e greu, când e greu?
M.M.: Într-adevăr, zâmbesc des şi sunt entuziasmată de viaţa mea. Sunt conştientă de oportunităţile pe care le am şi de toţi oamenii minunaţi care mă înconjoară şi care m-au ajutat până acum în drumul meu. Cred mult în faptul că energia pozitivă şi recunoştinţa atrag după ele experienţe minunate, aşa că încerc să mă concentrez mereu pe lucrurile bune. Dar desigur că am multe temeri şi îndoieli. Mi-e teamă să nu-i dezamăgesc pe cei care cred în mine, să nu cad în plasa acestei industrii care uneori poate fi nemiloasă, să nu pierd din vedere arta pe care îmi doresc să o fac pentru proiecte care plătesc mai bine şi multe altele. Eu am o dorinţă desăvârşită să fac artă de calitate, să joc roluri importante care să aibă un impact şi să spun poveşti nespuse până acum. Ca actor, este greu uneori să te menţii pe această cale. În mod ironic, uneori proiectele mai puţin bune plătesc mai bine decât cele bune, iar tentaţia este mare, mai ales când ştii că trebuie să plăteşti chiria. Dar eu încerc mereu să găsesc oportunităţile potrivite şi să nu fac compromisuri dacă ce primesc în schimb nu este suficient de valoros.
Un alt mare lucru de care îmi este teamă este să încetez să mă reinventez. Nu vreau să mă opresc niciodată din a creşte şi a-mi depăşi limitele. De multe ori, actorii sunt etichetaţi cu un anumit "tip" din care le este greu să iasă. Pericolul este că ajung să joace acelaşi rol în toate filmele / spectacolele. Vreau să descopăr mereu ce anume face fiecare personaj unic, chiar dacă personalitatea sa poate este asemănătoare cu a altuia. Versatilitatea este un muşchi la care încerc să lucrez în mod constant. Până acum am jucat roluri foarte diferite, de la fată inocentă de liceu până la amantă încântată de ideea de putere sau soră iresponsabilă care are probleme cu drogurile. Sper să continui să primesc oportunităţi cât mai diverse.

Pe scenă în rolul Maisie din piesa Heart's Desire de Caryl Churchill

R.P.: Îţi lipseşte limba română?
M.M.: Îmi lipseşte, mai ales când vorbesc cu părinţii pe facetime. Tind să traduc fraze din engleză care nu există în română şi uneori nu îmi pot găsi rapid anumite cuvinte. Prietenii mei mereu mă iau peste picior pentru treaba aceasta şi ne amuzăm copios. Dar limba română este o mare parte din ceea ce sunt eu şi nu îmi doresc să o pierd niciodată.

R.P.: Ce citeşti, ce asculţi, ce te inspiră, ce te face să lăcrimezi?
M.M.: Citesc multe cărţi biografice. Mă inspiră să ştiu cum au ajuns unde au ajuns oamenii pe care îi admir. Cea mai recentă carte biografică pe care am citit-o a fost Born a Crime a lui Trevor Noah. Este un artist pe care îmi doream foarte mult să îl cunosc mai în profunzime. L-am văzut şi live şi am o admiraţie deosebită pentru povestea, umorul şi talentul lui fantastic. Citesc şi ficţiune, cel mai recent roman fiind A Prayer for Owen Meany a lui John Irving. Prima mea datorie ca artist este să spun poveşti. Iar Irving are un dar nemaipomenit de a spune poveşti. Descrierile şi modul lui de a picta personajele sunt o sursă de inspiraţie pentru mine.
De ascultat, ascult de toate! De la muzică reggae până la country, reuşesc să îmi găsesc un favorit în fiecare gen muzical. Muzica este o parte foarte importantă a vieţii mele şi reprezintă o altă modalitate de a-mi cunoaşte personajele. Aproape pentru toate îmi fac un playlist, mă gândesc ce le-ar plăcea să asculte. Astfel, reuşesc să adaug straturi şi detalii şi să le aduc la viaţă. Ascult de asemenea şi un podcast numit Hollywood Reporter Awards Chatter, unde mari actori îşi povestesc vieţile, începând cu unde şi când s-au născut până la cele mai recente proiecte. Din nou, ador să aud poveşti diferite ale oamenilor de succes, deoarece ele îmi amintesc că fiecare are drumul lui şi că nu există o reţetă sau o cale "corectă" de a ajunge unde îţi doreşti să ajungi.
Să lăcrimez mă fac multe lucruri. Sunt o persoană destul de emoţională. Plâng la desene animate, la melodii cu versuri care par să vorbească despre mine, la spectacole de teatru bine realizate, la lucruri frumoase şi sincere pe care le aud, la momente artistice care sunt despre şi cu femei puternice. Nu mă dau în lături de la a plânge, deoarece calitatea de a fi sensibil este un element cheie în meseria mea.

R.P.: Ce regreţi, ce te feliciţi că ai făcut la momentul potrivit?
M.M.: Nu regret nimic major. Consider că şi dacă am făcut ceva care la momentul respectiv părea a fi o greşeală, am învăţat din greşeli şi am ajuns unde sunt astăzi. Aşa că nu regret. De felicitat în schimb, mă felicit că am luat deciziile importante ale vieţii mele la momentele la care le-am luat. Mă felicit că mi-am ales meseria asta atât de devreme (şi că m-am ţinut de ea), că am plecat la New York atunci când am făcut-o, că am primit toţi oamenii în viaţa mea (chiar şi pe cei care mi-au pus beţe în roate, pentru că acele experienţe m-au maturizat) şi pentru că am trăit multe momente de spontaneitate. Sunt destul de organizată şi îmi place să am planuri făcute, dar spontaneitatea este un muşchi la care lucrez constant şi de fiecare dată când am fost spontană mi-am mulţumit ulterior. Acesta este un alt element important al meseriei de actor şi de aceea consider că dacă nu pierd această calitate în viaţa reală nu o voi pierde nici pe scenă (sper).

R.P.: Există timp liber?
M.M.: Nu îmi dau seama dacă nu există timp liber sau dacă nu-i permit eu să existe. Aşa cum am spus, sunt o persoană organizată căreia îi place să rezolve lucrurile la timp, deci mereu îmi găsesc de făcut ceva. Dacă nu lucrez într-un fel sau altul la filmul pe care l-am scris, probabil lucrez la compania de teatru pe care am înfiinţat-o. Dacă nu sunt nici acolo, probabil ajut firma de producţie cu care colaborez. Dacă nu, merg la teatru sau la yoga sau mă întâlnesc cu oameni cu care pregătesc următorul proiect.

R.P.: Cum defineşti succesul, cum defineşti eşecul?
M.M.: M-am gândit mult la cum definesc eu succesul. Definiţia mea s-a schimbat mult de-a lungul timpului şi încă nu consider că am un răspuns satisfăcător. Dar cred că momentan văd succesul în a trăi lejer din arta mea, în a spune poveştile pe care vreau să le spun fără să fac compromisuri şi în a lucra cu oameni talentaţi.
Eşecul ar fi ca în trei ani de acum încolo să mă uit înapoi şi să realizez că sunt în acelaşi punct. Eşecul ar fi să mă complac pentru că lucrurile nu sunt aşa cum mi le doresc eu. Eşecul ar fi să mă înconjor de oameni care nu mă îndeamnă să îmi depăşesc limitele.

R.P.: Care e sensul teatrului / filmului în această lume, în acest moment?
M.M.: Consider că arta este foarte importantă în ziua de azi!!!! Teatrul şi filmul sunt două medii cruciale prin care artiştii au posibilitatea de a atrage atenţia asupra lucrurilor importante şi de a da o voce unora pentru care poate nu a fost loc în această industrie până acum. Se petrec schimbări majore în lumea teatrului şi a filmului în momentul de faţă şi nu pot descrie cât de fericită sunt. Se face loc pentru femei, pentru oameni de culoare şi pentru comunitatea LGBTQ. Ajungem încet încet la o diversitate artistică uluitoare. Dar trebuie să împingem în continuare şi să creăm teatru şi film de calitate, care să fie mai mult decât entertainment. Cred mult în arta care ne face să gândim, să ne punem nişte probleme, să reflectăm asupra unor aspecte sociale şi politice cu care ne confruntăm. Teatrul şi filmul sunt cele mai delicate moduri de a deschide conversaţii şi de a purta dialoguri, iar eu asta îmi doresc ca lumea să facă după ce intră în contact cu personajele mele.

Pe scenă în rolul Elisabeth din piesa Faith, Hope and Charity de Ödon von Horvath

R.P.: Sună foarte corect şi cuminte ce spui. Totuşi ce îţi doreşti tu să faci prin teatru / film? Cum vrei să influenţezi direct lumea?
M.M.: Lucrez acum la un spectacol de teatru care pune în oglindă situaţia politică actuală din State şi alte evenimente care s-au întâmplat în trecut, arătând astfel că istoria se repetă şi că nu învăţăm aproape deloc din ea, izolând fiecare eveniment şi promiţându-ne că "aşa nu se va mai întâmpla." Dar se întâmplă. Din nou şi din nou. Este de datoria mea să încerc să pun întrebări şi să caut răspunsuri, chiar dacă de cele mai multe ori răspunsurile pe care le găsesc nu fac decât să aducă după ele mai multe întrebări.
Ador faptul că din ce în ce mai multe discursuri din timpul ceremoniilor de Oscar, de exemplu, sunt despre probleme cu care societatea se confruntă. Actorii folosesc platforma care le este oferită pentru a creşte numărul de oameni informaţi. Iubesc şi arta care scoate la iveală frumosul şi dragostea şi lucrurile care ne fac să fim fericiţi. Dar dragostea, spre exemplu, este un subiect atât de comun în artă, încât mereu sunt curioasă în ce moduri noi o pot aborda sau ce aspecte ale ei sunt încă nedescoperite şi ne pot face să ne uităm înăuntrul nostru şi să punem sub semnul întrebării lucruri pe care credeam că le ştim.

R.P.: De departe pare că America lui Trump e mai puţin primitoare şi mai reticentă decât în trecut. Simţi pe tine eticheta "Made in Romania" sau "Made in Europe" sau nu îi pasă nimănui de unde eşti? Există limitări (sau avantaje) pentru diferite grupuri de oameni bazate pe gen, rasă, credinţe, locuri de baştină sau e o meritocraţie perfectă în care cel mai potrivit pentru rol primeşte rolul?
M.M.: Cu siguranţă e departe de a fi o meritocraţie perfectă. Există limitări din cauza faptului că nu am cetăţenie americană şi au fost, de exemplu, agenţi care erau interesaţi să lucreze cu mine şi care şi-au pierdut interesul de îndată ce au auzit că nu am nici măcar Green Card. Eticheta o simt totuşi mai puţin de la oameni şi mai mult de la sistem în sine. Este frustrant să ştiu că nu pot controla unele lucruri şi că ceva care nu depinde de mine îmi influenţează atât de mult colaborările. Cu toate astea, există şi o parte bună. Deşi încă suntem departe de a avea diversitate perfectă în industrie, în New York cel puţin se încurajează din ce în ce mai mult această idee. Sunt mult mai multe filme şi seriale acum ale căror personaje sunt mai diverse în ceea ce priveşte genul, rasa, credinţele sau naţionalitatea. Diversitatea este un principiu pentru care şi eu lupt şi pe care îl consider extrem de important. Toţi prietenii şi colaboratorii mei gândesc la fel şi am speranţa că lucrurile vor sta din ce în ce mai bine pe măsură ce trece timpul.

R.P.: Ce ne spui de rolul lui Zizi Lambrino pe care îl joci în filmul Maria, Regina României (r. Alexis Sweet Cahill), ce a avut o proiecţie recentă la Les films de Cannes à Bucarest 2019 şi va intra pe ecrane în viitorul apropiat?
M.M.: Spun în primul rând că este un film deosebit de important. Personajul principal este un personaj feminin, lucru care mă bucură nespus. Povestea Reginei Maria este una care merită spusă astăzi şi din care avem multe de învăţat. M-am bucurat să colaborez cu oameni minunaţi precum Anghel Damian (care îl joacă pe regele Carol) şi să lucrez la un personaj care a existat în realitate, chiar dacă asta înseamnă mai multă presiune decât de obicei. Sunt mulţi oameni care ştiu povestea lui Zizi şi care au o opinie deja formată despre ea, dar nu am lăsat acest lucru să mă influenţeze. Consider că Zizi l-a iubit pe Carol cu adevărat şi că norocul nu a fost de partea ei. Sunt curioasă să văd cum va fi primit filmul care va rula din 8 noiembrie 2019 în cinematografele din România.

R.P.: Şi că tot veni vorba despre proiecte pe care le faci în România, ai prezentat la Cluj East European Comic Con 2019. Cum ai ajuns să faci asta şi ce înseamnă această experienţă pentru tine?
M.M.: Este al patrulea an consecutiv în care am prezentat Comic Con, un eveniment făcut pentru iubitorii de seriale, benzi desenate, filme cu supereroi, gameri şi cosplayeri. Este un univers de care sunt fascinată încă de mică (un alt lucru pe care i-l datorez fratelui meu Vladimir). În 2016 am aplicat să fiu voluntară, dar întâmplarea a făcut ca ei să aibă nevoie de o persoană în plus care să modereze conversaţiile cu actorii străini care veneau la eveniment (în acel an au venit doi actori din Game of Thrones, un actor din Supernatural şi unul din Vampire Diaries), pe lângă persoana care deja prezenta competiţia de cosplay. Şi când cineva din echipa de coordonatori a aflat că vorbesc engleză fluent şi că mai prezentasem evenimente înainte, mi-au oferit să devin prezentatoare. Am acceptat cu drag (şi foarte mult entuziasm) şi pentru că în anul acela a mers foarte bine, m-au chemat în fiecare an. E o plăcere să fac parte din această experienţă frumoasă şi să întâlnesc actori mari din filmele şi serialele pe care le admir.

Comic Con 2018 - conversaţie cu Chris Rankin, care l-a jucat pe Percy Weasley în seria Harry Potter

R.P.: Trece te rog în revistă câţiva oameni care au însemnat mult în viaţa ta. Spune câte o frază despre fiecare şi despre relaţia dintre voi.
M.M.: Mama şi tata sunt părinţii fără de care nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile. Le datorez totul. Vladimir este fratele pe care îl iubesc nespus, care mă înţelege întotdeauna şi care mă aduce cu picioarele pe pământ când este nevoie. Andrei Gheorghe este prietenul şi omul la care apelez pentru a mă inspira şi a-mi aduce aminte de ce fac meseria asta. Daniela Bordei este persoana care m-a ajutat să intru la facultate şi care a crezut în visul meu la fel de mult cât am crezut eu. Giorgia, Ana, Isabella şi Gemma sunt femeile minunate cu care sunt foarte norocoasă să colaborez la compania de teatru. Ben (regizorul filmului pe care l-am scris), Rohan (celălalt actor, prietenul meu cel mai bun şi frecventa mea sursă de inspiraţie), Jill şi Sara (producătoarele), Cece şi Zack (directorii de fotografie) sunt echipa pe care şi-ar dori-o oricine şi datorită căreia filmul va fi un succes. Andreea, Daria, Natalie, Eva şi Hendrik sunt prietenii care cred în mine, în arta mea şi mă susţin de fiecare dată. Aceasta este doar o mică parte din oamenii care au însemnat şi înseamnă mult în viaţa mea.

R.P.: Vorbeai la începutul interviului despre emoţiile începutului. Aşa că să încercăm să închidem un cerc: dispar emoţiile vreodată?
M.M.: Emoţiile mele nu au dispărut niciodată. Până în ziua de azi le am înainte să intru pe scenă. Dar sunt constructive. Şi reflectă faptul că îmi pasă de spectacolul respectiv. E chiar amuzant, pentru că dacă nu am emoţii, simt că e ceva în neregulă şi apoi încep să am emoţii pentru că nu am emoţii. Aşa că oricum ar fi, nu scap. Plus că îmi plac. Mă fac să mă simt în viaţă.

Europalia - o tribună cu maximă vizibilitate a creativităţii culturale artistice româneşti

Oltea Şerban-Pârâu: Domnule Mirel Taloş, ne aflăm la câteva luni după ce aţi preluat poziţia de preşedinte interimar al Institutului Cultural Român, cumva legat de evenimentul cel mai important aflat în desfăşurare acum şi derulat pe ICR, respectiv Europalia. Cum s-a întâmplat această modificare de statut şi cum merge Europalia? Ce înseamnă Europalia în momentul acesta pentru Institutul Cultural Român în special şi pentru cultura română, în general?
Mirel Taloş: Pot să vă spun aşa, puţin, din perspectiva istorică, faptul că România a încercat de cel puţin 15 ani să obţină statutul de ţară invitată la Europalia şi acest statut a fost obţinut cu greu. S-a reuşit abia pentru ediţia din acest an (n.r. 2019), ceea este într-un fel bine, pentru că este o ediţie aniversară. Din acest motiv, ea se bucură din partea belgienilor de o atenţie deosebită, de o mobilizare organizatorică şi financiară deosebită, ceea ce este un sprijin pentru organizatorul român, respectiv Institutul Cultural Român. Europalia este o imensă tribună pe care România o are în acest moment în Belgia şi în ţările limitrofe pentru a-şi promova istoria şi cultura, în special cultura înţeleasă în accepţiunea de creativitate contemporană.
În ceea ce priveşte creativitatea contemporană, şi asta ştim foarte bine la ICR, România este comparabilă la nivel internaţional cu oricare din marile puteri culturale, în oricare dintre domenii, în artele spectacolului, muzică, film, literatură. Şi atunci, noi am văzut Europalia ca pe o tribună în care creativitatea culturală artistică românească poate fi expusă cu o vizibilitate maximă în Europa. Europalia este, după părerea mea, cel mai important festival cultural la nivel continental. Ca durată, este cel mai consistent, se desfăşoară pe durata a patru luni. Pe de altă parte, are o acoperire geografică, la rândul ei, foarte mare: toată Belgia, oraşe importante, instituţii culturale relevante din Belgia, începând cu Bozar, dar şi ţări limitrofe - cred că sunt toate ţările limitrofe Belgiei implicate în Festivalul Europalia, respectiv Anglia, Germania, Olanda, Luxemburg, Franţa... Aşadar, vorbim de o tribună europeană culturală pe care România, prin Europalia, îşi expune creativitatea.

O.Ş.P.: Punctul central este Brâncuşi.
M.T.: Proiectul Europalia a fost şi este extrem de important şi asta o ştie întreg aparatul ICR, respectiv Departamentul pentru marile programe, adică experţii care se ocupă nemijlocit de proiectele culturale din cadrul Europalia. Ca festival, Europalia este un proiect care a necesitat şi necesită în continuare un efort organizatoric, logistic şi financiar cu care Institutul Cultural Român nu s-a mai întâlnit. Există şi evenimente individuale din Europalia care au statutul de cel mai mare făcut vreodată de ICR, respectiv Expoziţia Brâncuşi însăşi. Dar şi la nivel de festival, ca program, Europalia este de departe mult mai mare decât programul Centenar de anul trecut sau decât alte programe cu care ICR a participat la festivaluri, mai mari sau mai mici, de-a lungul timpului. Aşadar, amploarea Europalia este nemaiîntâlnită în istoria Institutului Cultural Român.

O.Ş.P.: Revenim la Brâncuşi, ştiu că s-a reuşit foarte greu finalizarea acestei expoziţii, din punct de vedere administrativ. Ea este, din fericire, o realitate accesibilă publicului de acolo până în 12 ianuarie 2020, şi este o expoziţie curatoriată foarte prietenos pentru publicul larg, acoperind toate epocile creaţiei lui Brâncuşi, cu elemente specifice fiecărei perioade. Din câte ştiţi, câte astfel de expoziţii Brâncuşi la nivel european sau mondial au mai fost organizate în perioada postbelică?
M.T.: Doamna Doina Lemny, curatorul acestei expoziţii, în care avem toată încrederea, spune că o asemenea expoziţie apare undeva, o dată la 25 - 30 de ani, deci de la moartea lui Brâncuşi, probabil că au fost... patru expoziţii de asemenea amploare.

O.Ş.P.: Care au fost unde?
M.T.: A fost una la Paris, în anii `90, cred că a fost una în Statele Unite, în anii `70, România nu a organizat niciodată un eveniment de o asemenea amploare. Îmi aminteam într-o emisiune la televiziune că am văzut în anii `80 o emisiune la Televiziunea Română în care poetul Nichita Stănescu vorbea despre faptul că există în istorie patru mari români şi îi enumera: Eminescu, Enescu, Grigorescu, Brâncuşi. Din aceşti patru mari români, onest vorbind, Eminescu şi Grigorescu au rămas totuşi într-un cadru cultural naţional. Enescu şi Brâncuşi sunt cei doi români cu vocaţie universală. Pentru Enescu, România face foarte mult, face unul din cele mai mari festivaluri...

O.Ş.P.: ... şi face de la început, din 1958!
M.T.: Sigur, dar cel puţin de 30 de ani Festivalul şi concursul evoluează în forţă...

O.Ş.P.: ... şi cu un efect internaţional major.
M.T.: România face foarte mult pentru imaginea lui Enescu, pentru a promova muzica lui, pentru a-şi lega imaginea de Enescu şi a-l folosi ca brand cultural naţional. Nu facem nimic pentru Brâncuşi! România nu a făcut în ţară o expoziţie Brâncuşi majoră! Poate că mă înşel, dar nu ştiu dacă s-a făcut în ţară vreodată la noi o expoziţie Brâncuşi cu toate piesele de la noi măcar!

O.Ş.P.: Deschizând o paranteză, e adevărat că România face foarte mult pentru Enescu, dar numele lui Enescu chiar are nevoie ca România să facă ceva pentru el. În cazul lui Brâncuşi, numele lui este mult mai cunoscut decât cel al lui Enescu la nivel mondial. România ar putea inclusiv să "profite", dacă putem spune aşa, de imaginea lui Brâncuşi pentru a deveni mai cunoscută la nivel internaţional. Expoziţia pe care o gestionează ICR-ul este un prim gest major. Cum de nu s-a renunţat? La câte piedici au existat, reale şi imaginare, de presă şi administrative?
M.T.: Foarte multă lume, inclusiv la vernisajul expoziţiei, ne-a transmis acest mesaj: "Nu credeam că se va putea realiza". Sunt puţine instituţii în România care au experienţa organizării unor evenimente de asemenea amploare, a unor evenimente care au în centru valori atât de mari. Aş numi Muzeul Naţional de Istorie, care face acum, la Europalia, o expoziţie intitulată "Dacia Felix", la Muzeul din Tongeren, o expoziţie care cuprinde valori inestimabile din patrimoniul muzeului, deci din patrimoniul României. Institutul Cultural Român nu avea această experienţă, noi am preluat exponate de la alte instituţii, în primul rând de la Muzeul Naţional de Istorie. Efortul în organizarea unei asemenea expoziţii este major pe mai multe planuri. Sigur că este un efort financiar, dar problema nu trebuie pusă aşa, pentru că nu poţi să evaluezi impactul de imagine, reepctiv cât are România de câştigat ca imagine...

O.Ş.P.: Mă refeream la piedicile administrative...
M.T.: Efortul organizatoric şi logistic, într-o ţară cu multă birocraţie şi multă teamă funcţionărească, precum România, este consistent. Te întâlneşti cu reticenţa funcţionarilor, cu reticenţa instituţiilor care sunt proprietare ale operelor...

O.Ş.P.: Cu presa care comentează...
M.T.: ... te întâlneşti cu presa care are tot timpul o îndoială de aruncat, chiar şi asupra lucrurilor bune, te întâlneşti cu proceduri de achiziţii, proceduri financiare extrem de complicate. Sigur că ai tot timpul teama că se poate întâmpla ceva neprevăzut, nu ştiu, avionul nu decolează la ora prevăzută... Ca fapt divers, privitor la cealaltă expoziţie asociată cu Brâncuşi, "Perspective", avionul a aterizat pe Aeroportul din Bruxelles într-o zi în care ploua atât de tare, încât cinci ore nu s-au putut descărca tablourile! Asta a însemnat, evident, nişte costuri suplimentare, pentru că avionul a trebuit să aştepte să se oprească ploaia pentru a se putea descărca tablourile!

O.Ş.P.: Chiar în ziua deschiderii.
M.T.: Exact în ziua aia. A fost un cost suplimentar şi nu vă imaginaţi că e uşor să găseşti articolul de lege unde încadrezi acest tip de cost suplimentar. Cum să explici când te întreabă un funcţionar de undeva că... a plouat şi a trebuit să plătim pentru că nu puteam să descărcăm. Va spune că puteam să le punem sub o umbrelă... În fine, să revenim...

O.Ş.P.: Aşadar Europalia ţine până în februarie (n.r. 2020).
M.T.: Oficial se închide în februarie, dar sunt expoziţii care se termină mai târziu, înspre primăvară, Dacia Felix, spre exemplu, se termină în aprilie.

O.Ş.P.: Care ar mai fi punctele mai rezonante ale programului Europalia, care ar trebui urmărite până în februarie?
M.T.: Pe de o parte sunt aceste două expoziţii majore pe care le facem împreună cu Muzeul Naţional de Istorie a României, Dacia Felix, care a fost vernisată la Tongeren, în octombrie, o expoziţie care prezintă spaţiul românesc ca spaţiu de confluenţă a marilor civilizaţii europene, greacă, dacă, romană, celtică, gotică, care au trecut toate pe teritoriul României... Sunt cele mai importante piese pe care România le are, provenind din 18 muzee din ţară, legate de toate aceste civilizaţii care s-au afirmat, au înflorit, au trecut peste teritoriul României. Expoziţia din Tongeren este deja una de mare succes, ca şi expoziţia Brâncuşi. În primele două săptămâni, expoziţia Brâncuşi a vândut mai multe bilete decât a vândut expoziţia de bază a Indoneziei în patru luni, acum doi ani, când Indonezia a fost ţară invitată.

O.Ş.P.: Iată dovada faptului, că aşa cum am spus, ar trebui să "apelăm" la serviciile de imagine ale numelui Brâncuşi mai des decât o facem. Iar o expoziţie în România ar putea fi un moment declanşator.
M.T.: Poate că folosim acum experienţa pe care am acumulat-o cu expoziţia Brâncuşi. E o mare diferenţă între Enescu şi Brâncuşi, totuşi, zic eu. Enescu este prezentat peste tot ca un compozitor român. Brâncuşi, dacă deschidem marile istorii ale artei, ne uităm la marile emisiuni despre artă în care este prezentat, mai degrabă, ca un sculptor francez de origine română sau un sculptor francez care s-a născut în România. Cumva naţionalitatea lui trece în planul doi. Am avut acum un mare avantaj, acela de a avea un curator român. Atunci când am desemnat-o pe Doina Lemny nu ne-am gândit la asta, dar toate astea au venit de la sine, din fericire. Un curator român l-a prezentat pe Brâncuşi în această expoziţie ca pe un sculptor român.

O.Ş.P.: Doina Lemny, în sine, fiind o persoană de origine română care trăieşte în Franţa.
M.T.: Da. Este interesantă această abordare şi cred că e utilă. Eu totuşi cred că o expoziţie Brâncuşi în România, aşa cum a fost concepută asta, mergând pe un filon istoric, cronologic... poate replicată. Cred că ar fi cel mai simplu acum din punct de vedere logistic. Nu îmi dau seama ce costuri ar avea aducerea ei în Ronânia, dar pentru publicul sub 30 de ani din România, pentru care Brâncuşi este o fotografie pe o bancnotă. Sau doar ca autor al Coloanei Infinite. Asta se întâmplă poate si pentru că lucrările din perioada matură a lui Brâncuşi nu sunt în România.

O.Ş.P.: Expoziţia de la Bruxelles este foarte prietenoasă cu publicul, iar pentru modul de receptare al tinerilor din ziua de astăzi, această claritate, lipsă de complicaţii şi de sofisticării inutile pentru un receptor fără experienţă, care nu are un background în zona artelor vizuale, este ceva ce şi-ar dori oricine. Chira iubitorii de artă cu posibilităţi din România, probabil au văzut lucrări de Brâncuşi în America, sau la Paris, dar disparate. Povestea acestei expoziţii de la Bruxelles spusă de Doina Lemny este foarte frumoasă. In ziua de azi, povestea e foarte importantă pentru receptarea oricărei întâmplări artistice, chiar şi una de tip non-verbal, fie că este expoziţie, turneu muzical, sau altceva...
M.T.: Exact. Doina Lemny a făcut o expoziţie monografică. Nu este vorba doar de expunerea a 29 de sculpturi, care este oricum o cifră semnificativă... Sunt 250 de exponate!

O.Ş.P.: Ai senzaţia că vezi totul. Este şi acel film de la final... Puţini români ştiu că Brâncuşi era atât de preocupat de fotografie şi respectiv de cinematografie încât a făcut filmări documentare al căror personaj este.
M.T.: Exact. La Bruxelles este prezentată viaţa lui Brâncuşi de la Hobiţa până la final. Sunt multe lucruri pe care publicul nu le ştia - acela că Brâncuşi, spre exemplu, era pasionat de fotografie, că îşi fotografia operele în diverse ipostaze.

O.Ş.P.: Foarte, foarte, foarte interesant. Repet, ar fi de replicat în România. Ce evenimente din Europalia aţi mai recomanda? Dacă, să spunem, cineva vrea să se ducă să vadă două sau trei evenimente în Europalia?
M.T.: Cred că muzica este cel mai bine reprezentată în Programul Europalia, după Brâncuşi. Orchestra Naţională a Belgiei cu Cristian Măcelaru la pupitru şi cu violoncelistul Andrei Ioniţă, Alexandra Dariescu are cel puţin două concerte, în două ţări diferite, dacă nu mă înşel unul în Belgia şi unul la Haga! Pianistul Daniel Ciobanu, care este în plină afirmare, ca şi Alexandra Dariescu, cred că are trei recitaluri, în trei ţări diferite, dacă nu mă înşel, unul la Londra, unul la Haga şi unul în Belgia!

O.Ş.P.: Şi Angela Gheorghiu...
M.T.: Angela Gheorghiu (cu Alexandra Dariescu la pian) va evolua în recital în luna noiembrie. Sunt programate mai multe evenimente pe jazz, un produs cultural în care România este competitivă la nivel internaţional...

O.Ş.P.: Şi în zona de crossover, folclor...
M.T.: Chiar la deschidere a fost un eveniment dedicat tulnicelor ardeleneşti... un ansamblu de tulnice din judeţul Alba. A fost unul din primele evenimente cu care s-a deschis Europalia.

O.Ş.P.: Sunt într-adevăr evenimente foarte diverse şi care oferă o panoramă convingătoare. Europalia este un moment de excepţie în istoria ICR, iar momente de forţă continuă pe parcursul celor 4 luni şi expoziţiile principale sunt deschise în continuare până în ianuarie, februarie sau martie. Ne aflăm la un sfârşit de an, 2019, urmează 2020, un an care, din păcate, nu se arată prea optimist din punct de vedere financiar. Cum veţi aborda un an în care toată lumea spune deja că nu vor fi bani, dar nimeni nu oferă scuze dacă nu faci evenimente, aşa cum spune obiectul principal de activitate... Cum abordaţi un astfel de an, dificil, pentru un preşedinte de Institut Cultural Român?
M.T.: Pregătirea Festivalului Europalia a însemnat acumularea unei experienţe şi acumularea unui pachet de produse culturale pe care noi ne gândim că ar fi înţelept să-l replicăm la anul. Există circa 150 de proiecte culturale gata pregătite, la cheie, ca să spun aşa.

O.Ş.P.: Evenimente în sine... care ar trebui doar programate.
M.T.: Exact. Conceptul nostru pentru anul următor, cel puţin în reprezentanţele ICR din afara ţării, este acela de a multiplica Europalia, de a replica evenimentele din Europalia, la nivel internaţional. Pentru că o dată ce un eveniment este făcut, pregătit, aranjat, va fi implementat mai uşor. Multiplicarea Europalia - România, Europalia Arts Festival la nivel internaţional credem că este conceptul după care ar trebui să ne orientăm în activitatea reprezentanţelor ICR în 2020. Asta ar duce şi la... o economie financiară. Pentru că sunt proiecte care, fiind la cheie, sunt mai uşor de gestionat financiar. Sunt costuri mai mici, evident, pentru un proiect care se duce în două, trei, locuri, o singură dată.

O.Ş.P.: Înţeleg că se păstrează principiul în care fiecare reprezentanţă îşi face propunerile proprii... Dar în afara acestora, se adaugă legate de firul conducător care este replicarea Europalia la nivel mondial. Din altă perspectivă, cum staţi cu noile reprezentanţe, există una la Beijing, deschisă în ultimii ani?
M.T.: Da. Intenţia noastră este să deschidem cel puţin trei reprezentanţe în cel mai scurt timp. Există documentaţii făcute, dar ele stau pe loc din motive poate mai degrabă politice, diplomatice, care nu ţin neapărat de Institutul Cultural Român.

O.Ş.P.: Celelalte aflate în plan erau Moscova şi... care erau celelalte trei?
M.T.: Moscova, Ucraina, Grecia, Canada şi Japonia, sunt cele în direcţia cărora am vrea să facem paşi semnificativi, dacă nu, chiar să le deschidem în anul care urmează. Unele fac parte din portofoliul politic al Ministerului de externe şi sunt gestionate de acesta...

O.Ş.P.: Toate au documentaţii făcute la acest moment, sau doar o parte dintre ele sunt pregătite?
M.T.: Moscova şi Ucraina sunt pregătite de către ICR. Dar nu pot fi deschise din motive care ţin de raţiunile politice, celelalte sunt doar proiecte. Dar Japonia este un proiect care devine fezabil pentru că în 2020 sunt şi Jocurile Olimpice. Teatrul Radu Stanca din Sibiu va juca un spectacol chiar în deschidere.

O.Ş.P.: Există la Tokyo o Olimpiadă Culturală în 2020.
M.T.: Olimpiada Culturală asociată Jocurilor Olimpice. Dar şi mai important e că sunt 100 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Japonia, anul viitor. Şi în acest context pare fezabil să facem paşi semnificativi, dacă nu, chiar să deschidem o reprezentanţă în Japonia, în 2020.

O.Ş.P.: Poate ar merge mai repede decât Moscova şi Ucraina...
M.T.: Ar merge mai repede pentru că n-ar fi dificultăţi politice.

O.Ş.P.: Da. Într-adevăr, ar fi interesant. Un an 2020 marcat de o potenţială deschidere a unui Institut Cultural Român la Tokyo ar putea reprezenta o deschidere autentică, în contextul suprapunerii cu Olimpiada culturală şi respectiv cu aniversarea celor 100 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Japonia. Mult succes!