Eram student la actorie, în Craiova şi, nu mai ştiu de ce, s-a întâmplat odată să vin pe la Bucureşti. Nu cunoşteam pe nimeni pe-acolo, mă simţeam destul de pierdut. Într-o seară, umblând aiurea pe Magheru, am văzut brusc o faţă cunoscută: Romaniţa Ionescu, actriţa de la Naţional! M-am dus către ea şi, plin de speranţă, i-am zis: bună! Surpriză: nu numai că nu mi-a
răspuns, dar a trecut mai departe de parcă nu aş fi existat. Am înjurat
mult. În gând. Întâi pe ea, după aia pe mine, că am fost atât de bou să
o salut pe "figuranta asta plină de figuri". Au trecut câţiva ani, am
ajuns să lucrăm împreună şi, într-o zi, i-am
povestit întâmplarea de pe Magheru. A părut surprinsă şi a pretins că
nu îşi aminteşte dar, dacă a fost aşa, cu siguranţă că nu m-a auzit sau nu m-a recunoscut, a zis. Nu am crezut-o. Am mai înjurat-o o dată. Tot în gând. Au mai trecut câţiva ani şi relaţiile dintre noi au evoluat. Am ajuns să o cunosc mai bine. Mi-am
dat seama că atitudinea de "figurantă plină de figuri" e doar o mască
pe care o foloseşte ca să îşi ascundă fragilitatea şi sensibilitatea. Şi
că, într-adevăr, probabil că nu m-a auzit, pentru că era concentrată la altceva. Sau nu m-a
recunoscut, pentru că reţine foarte greu feţele oamenilor. Cu toate
astea, a continuat să mă enerveze, dar nu ca "figurantă", ci ca actriţă.
În ziua spectacolului, îşi repetă textul de câteva ori. Înainte de
spectacol, nu te poţi înţelege omeneşte cu ea, pentru că are emoţii şi
vrea să se concentreze. Se uită urât la mine şi la Raluca (Păun) dacă
încercăm să glumim. Cu toate astea, îmi place mult să repet cu ea. Se
aruncă până la capăt în proiectul la care lucrează, fără fiţe şi figuri,
e flexibilă şi pozitivă... dar, dacă mă gândesc mai bine, şi asta mă
enervează, că e pozitivă până în pânzele albe, crede până la capăt în
proiectul ăla. Şi mă enervează şi faptul că, de multe ori, are dreptate
(ceea ce rareori recunosc). Dar cel mai tare mă enervează că, de câte
ori reluăm un spectacol, ne cheamă la teatru cu trei-patru
ore înainte, ca să repetăm. Şi e în stare să repete de două, de trei,
de patru ori, de o mie de ori, până simte că a fixat. Niciodată, pentru
ea, un proiect nu are suficiente ore de repetiţie. Dar probabil că toate
chestiile astea enervante o fac actriţa enervant de mişto care este.
(foto: Alex Calangiu)
Alex Calangiu: Cum a început totul? Cum ai descoperit teatrul?
Romaniţa Ionescu: Teatrul l-am descoperit... păi, eu descoperisem deja filmul. Mergeam mult la cinematograf. Vara, pentru că, în Eforie Nord, acolo unde am crescut, nu erau decât cinematografe de vară, grădini. Şi, cât era vara de lungă, mergeam la film. Dar, într-o seară, tata, care în tinereţe fusese mare iubitor de teatru - şi cred că rămăsese un iubitor de teatru, chiar dacă în Eforie nu prea avea unde să îşi cultive iubirea asta - deci, tata a zis hai la teatru, că în seara asta e un spectacol de la Bucureşti. Numai că eu, în seara aia, voiam neapărat să merg la film, probabil că era un film pe care simţeam că trebuie să îl văd pentru a douăşcincea oară. Şi am zis că nici gând să merg la teatru, pentru că merg la film. Atunci s-a întâmplat un lucru foarte ciudat: tata, care nu mă obligase în viaţa lui să fac ceva, era o persoană foarte cool, a avut o izbucnire pe care mi-o explic foarte greu şi azi. A spus: ba nu o să mai mergi la film ca golanii, o să mergi la teatru, ca o domnişoară. Sau ceva de genul ăsta. Aveam doisprezece ani când, în seara aia de vară, am fost literalmente târâtă la teatru şi, plânsă toată, am văzut primul spectacol din viaţa mea. Un spectacol care venea de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se numea Nu se ştie niciodată. Piesa era scrisă de Bernard Shaw. Nu ştiu cum aş reacţiona acum când, după atâtea spectacole văzute, oricât mi-aş dori să nu, simt că da, mi-am pierdut inocenţa - nu ştiu cum aş reacţiona dacă aş vedea din nou acel Nu se ştie niciodată. Dar atunci... a avut un efect hipnotic. Mi-a schimbat viaţa seara aia. Pasiunea mea pentru film a pălit, o vreme. Nu mă mai interesa decât teatrul. A fost dragoste la prima vedere. Şi o dragoste total neaşteptată.
A.C.: Şi cum se manifesta dragostea asta?
R.I.: Păi... la un an de la Nu se ştie niciodată de la Teatrul de vară din Eforie, am debutat. (râde) Am adunat un grup de colege, vreo trei, cred, (băieţii nu au vrut să se bage, erau clar neinteresaţi de teatru) şi am pus în scenă Articolul 214 de Caragiale. Eu jucam avocatul, nu mai ştiu cum îl chema... un bărbat, deci. Ca să o parafrazez pe prietena Raluca (n.i. Raluca Păun), dacă aş avea de jucat acum personajul ăla, nu cred că l-aş juca mult diferit. Am prezentat... cum să o numesc... sceneta respectivă la serbarea de sfârşit de an care a avut loc tot la Teatrul de vară, că acolo se ţineau, de obicei, şi serbările şcolare. Dar scena aia avea deja, pentru mine, o altă semnificaţie. După aceea, am început să merg periodic la Bucureşti, să văd spectacole. Am făcut asta tot liceul. Voiam să mă fac actriţă, îţi dai seama.
A.C.: Când te-ai hotărât să te faci actriţă? Ai vrut asta dintotdeauna?
R.I.: Nu dintotdeauna. După ce am văzut Nu se ştie niciodată de George Bernard Shaw. Până atunci mă interesase cinema-ul foarte mult. Nu îmi aduc aminte dacă interesul ăsta era însoţit, sau nu, de dorinţa de a fi actriţă. Fac o paranteză: ştii, mi se pare interesant că mie mi-au schimbat cumva traiectoria nişte produse artistice care nu erau, ca să spun aşa, de o înaltă valoare estetică. Tu spuneai că primul spectacol la care ai mers a fost Ubu rex. De acolo ţi s-a tras interesul faţă de teatru. Ubu rex era un spectacol multipremiat, prezent în nenumărate festivaluri... Nu se ştie niciodată al meu, pe care nu ştiu dacă şi-l mai aminteşte cineva în afară de mine, era un spectacol cu o vagă tentă de comedie bulevardieră, jucat de Teatrul Naţional din Bucureşti în turneu la Eforie. Cred că era jucat onest, asta cred că era calitatea lui principală. La fel şi cu cinematograful: filmul care mi-a dat mie viaţa peste cap a fost Gheaţa verde. Îl ştii?
A.C.: Nu...
R.I.: Era un film de acţiune, despre nişte traficanţi de smaralde. Ei, bine, mie produsele astea mi-au schimbat viaţa.
A.C.: Înţeleg că "produsele" astea, cum le spui tu, ţi-au plăcut foarte mult. De aici a venit dorinţa de a te face actriţă?
R.I.: Da, sigur. Probabil că, pe de o parte, am fost fascinată de atenţia de care are parte cineva care e pe scenă. Adică oamenii ăia erau pe scenă, în faţa a şase sute de spectatori (cam asta cred că era capacitatea Teatrului de vară din Eforie Nord). Adică şase sute de oameni se uitau la ăia şapte-opt de pe scenă. Reacţionau. Îi urmăreau. Respirau împreună cu ei. Cu siguranţă am simţit că, de pe scenă, ca actor, ai o putere extraordinară asupra oamenilor. Pe de altă parte, cred că am vrut să mă fac actriţă şi din nevoia mea de a exprima nişte chestii care nu ştiam exact ce sunt, dar pe care le presimţeam în mine. Şi în viaţa de zi cu zi nu puteam să le exprim... adică, încercasem şi mi se dăduse de înţeles că nu se cade. (râde) Că se cade ca lucrurile să fie cumva mai temperate. În sinea mea, cred că ştiam că nu sunt o făptură temperată. (pauză) Acum... asta nu a fost, atunci, ceva conştient. A fost ceva ce mai degrabă am simţit decât am gândit.
A.C.: Deci aşa credeai că e meseria asta înainte să ajungi să o practici.
R.I.: Da, în mare.
A.C.: Şi cum o vezi acum?
R.I.: Păi... nu cred că lucrurile diferă prea mult. Chiar dacă au trecut mulţi ani şi se spune că, în timp, devenim mai înţelepţi (ceea ce oricum nu cred), mintea mea matură a contrazis puţine din intuiţiile pe care le-am avut în adolescenţă. Doar că acum ştiu că e un drum destul de lung şi e multă muncă până să găseşti calea prin care poţi exprima acele lucruri din adâncul tău, care urlă din adâncul tău, într-un rol. Mi-aduc aminte, în facultate... şi nu numai... voiam să exprim lucruri, dar nu ştiam cum. Trebuie să găseşti o metodă prin care să îi creezi inconştientului tău condiţiile (artificiale) necesare ca să se manifeste liber. Şi cred că asta e menirea unei şcoli de teatru, să îţi deschidă un asemenea drum.
A.C.: Ai avut, în carieră, momente în care ţi-a fost greu?
R.I.: Doamne... am avut foarte multe momente grele... Unele s-au terminat bine, altele nu. De fapt, unul singur s-a terminat prost de tot, pentru că am abandonat, am ajuns într-un punct în care am simţit că ar fi greşit să continui. Dar, în general, momentele grele te ajută să te dezvolţi, tocmai pentru că sunt grele. Greu îţi este atunci când ieşi din ceea ce ştii. Şi cred că e important să faci mereu asta, chiar dacă e incomod şi dureros.
A.C.: Din exterior, pare că ai fost o actriţă răsfăţată. E adevărat?
R.I.: Răsfăţată???? Da, de fapt cred că ai dreptate, într-un fel. Am avut noroc să lucrez mult, să fiu distribuită. Da, din punctul ăsta de vedere cred că am fost răsfăţată... dacă nu joci, nu prea ai cum să evoluezi, cum să te găseşti în meseria asta. Dar am şi muncit mult, să ştii.
A.C.: Ce înseamnă teatrul pentru tine, într-un singur cuvânt?
R.I.: Întâlnire.
A.C.: Cu publicul?
R.I.: În primul rând, cu mine însămi. Iar această întâlnire cu mine însămi e condiţionată de alte întâlniri: cu regizorul, cu textul, cu partenerii actori şi, da, cu publicul.
A.C.: Şi care au fost cele mai importante asemenea întâlniri pe care le-ai avut?
R.I.: Am avut norocul, marele noroc să mă întâlnesc, la lucru, cu regizori foarte buni şi foarte diferiţi... am lucrat cu ei spectacole care au rămas cumva în mine ca nişte călătorii ciudate, uneori line, alteori extrem de zbuciumate. Călătorii din care m-am întors altfel decât am plecat, ceea ce e minunat, din care am învăţat multe lucruri care mi-au marcat modul în care m-am raportat la meserie ulterior. Silviu Purcărete, de exemplu... dincolo de universul lui interior fabulos, are capacitatea de a crea situaţii scenice atât de clare, încât pare foarte uşor să le joci... chiar e, nu numai pare. Lucrând cu el am înţeles, cu adevărat, ce înseamnă aceste două cuvinte atât de vehiculate, dar, de multe ori, atât de goale de sens. Bobi Pricop... se joacă atât de fin cu raportul dintre eu şi personaj, identitate şi alteritate. Întâlnirea cu Radu Afrim mi-a marcat ultimii patru-cinci ani. Dincolo de faptul că este un creator de teatru unic, minunat, Radu are puterea de a te descompune, ca actor... uneori şi ca om... pentru a te ajuta să te recompui în moduri neaşteptate. Şi asta e ceva rar... e, cumva, motivul pentru care fac meseria asta, este o cale care duce la întâlnirea cu mine însămi despre care vorbeam mai devreme. (tace) M-am întâlnit şi cu roluri importante, din texte importante. Şi m-am întâlnit cu trupa Teatrului Naţional din Craiova.
A.C.: Da chiar, te-ai gândit vreodată să pleci, să schimbi trupa, teatrul? Să zici băi, aş vrea altceva. Uite eu m-am gândit, s-a întâmplat să... da' stai, că nu e vorba despre mine aici.
R.I.: Nu. (râde) Adică nu, nu e vorba despre tine, dar da, m-am gândit să schimb trupa. Am o relaţie de love-hate cu trupa asta, în sinea mea. Nu ştiu în afară ce se vede, dar, în sufletul meu, e o relaţie foarte pasională... de dragoste şi ură în acelaşi timp.
A.C.: Păi de ce ură? Probabil te-ai plictisit...
R.I.: Nu, nu m-am plictisit, dar... suntem o mână de oameni care am crescut împreună în meseria asta, am început oarecum împreună, la diferenţă de câţiva ani poate, unii au venit mai târziu, dar cumva am evoluat împreună...
A.C.: V-aţi maturizat împreună...
R.I.: Nu "v-aţi", "ne-am", că şi tu faci parte din mâna asta de oameni. (râde. Şi eu.)
A.C.: Da, dar eu am venit mai târziu.
R.I.: Totuşi, nu mult mai târziu, nu e ca şi cum mai eşti o tânără speranţă (râde) Deci da, ne-am maturizat împreună... deşi urăsc cuvântul ăsta. Cred că o trupă stabilă poate fi foarte creativă, oamenii, cunoscându-se bine, pot ajunge să lucreze extraordinar împreună. Dar, la un moment dat, am impresia că e posibil să se ajungă la un punct mort, sau sterp, în care, cunoscându-ne atât de bine, începem să fim previzibili unii pentru alţii. Şi începem să ne vedem limitele unii altora. Şi atunci, da... simţi nevoia să fugi din locul ăla. Dar cred că asta ar fi o greşeală, cred că punctul ăla mort e doar o capcană pe care, dacă reuşeşti să o depăşeşti, ajungi să lucrezi mai bine ca înainte, iar echipa se sudează în mod mai profund. Ca atunci când treci de la îndrăgosteală la dragoste.
A.C.: Ştiu că ai mereu emoţii înainte să intri în scenă.
R.I.: Da, mari.
A.C.: De ce crezi că le ai?
R.I.: Cred că mă simt foarte responsabilă faţă de oamenii din public. Mereu îmi este frică să nu simtă că şi-au irosit timpul şi banii venind la teatru. Eu nu cred că există spectacole importante şi spectacole mai puţin importante. Şi nici public important şi public neimportant. La urma urmei, eram o fetiţă de 12 ani în Teatrul de vară de la Eforie şi Nu se ştie niciodată mi-a schimbat viaţa. Cred că actorii care îl jucau, deşi erau în turneu la mare, deşi cred că erau condiţii destul de grele în sala aia în aer liber, şi-au făcut treaba foarte bine şi responsabil. Mereu mă gândesc la asta. La faptul că oricând, în orice seară, în orice sală, e măcar un spectator care aşteaptă, cu sufletul deschis, să îl iei cu tine, în poveste. Ei, de-aia am emoţii, pentru că îmi e foarte frică să nu dezamăgesc spectatorul ăla.
A.C.: Şi cum le depăşeşti, emoţiile? Mulţi dintre noi avem nevoie de ceva, de un punct de sprijin...
R.I.: Da... eu am trei. Puncte de sprijin. Unul e din interiorul meu, iar celelalte din exterior. Ăla din interiorul meu este furia. (râde. Eu nu.) Eu am făcut multe lucruri datorită furiei. Adică sunt două glasuri în mine, unul îmi spune n-o să poţi, nu eşti în stare de nimic, o să o dai în bară... mă rog, câte şi mai câte. Iar celălalt, care vorbeşte la persoana întâi, încearcă să îl potolească pe primul: ba pot, o vezi că pot, mai taci... Dar primul nu tace. Şi atunci, treptat, al doilea se înfurie îngrozitor... Furia asta mă face să merg până în pânzele albe. Mă face să am curajul să intru în scenă. După care, sunt foarte importanţi partenerii. Relaţia. Relaţia. În parteneri mă sprijin cel mai mult. În relaţia pe care o am în scenă cu ei. Şi, normal, situaţia scenică pe care o am de jucat.
A.C.: Te-ai gândit vreodată să te laşi de teatru?
R.I.: În ultimul timp m-am gândit.
A.C.: De ce?
R.I.: Pentru că am crescut... ne-am maturizat... şi asta e foarte... urât. Eu nu mă pot adapta la această maturizare. La aerul serios pe care l-am căpătat cu toţii, la greutatea uriaşă pe care au căpătat-o brusc toate lucrurile. La orgoliile atât de mari, atât de... am devenit domni şi doamne. Nu mă pot adapta la asta, nu pot. Cred că nici nu vreau să pot. De-aia m-am gândit să îmi petrec mai mult timp la şcoală, la facultate, cu oameni foarte tineri. Dar e doar un gând, nu cred că o să am vreodată puterea să fac asta.
A.C.: Apropo de şcoală... eşti profesoară de ceva timp. Te-am văzut lucrând cu studenţii şi mi se pare că ai foarte multă răbdare.
R.I.: Da, am foarte multă răbdare. Dar eu am foarte multă răbdare şi când lucrez la scenă.(râde)
A.C.: Enervant de multă răbdare.
R.I.: Păi fiecare om are timpul lui... nu suntem la fel. Şi eu, de multe ori, am avut nevoie de răbdarea celorlalţi. Şi cred că e o meserie în care e foarte important să fim generoşi şi răbdători cu cei cu care lucrăm. Ca profesoară, am răbdare pentru că asta e datoria mea, dar cred că e şi o lecţie pe care încerc să le-o predau astfel studenţilor mei.
A.C.: Ce înseamnă, pentru tine, faptul că predai? E o altă meserie, nu?
R.I.: Da, clar. Trebuie să stăpâneşti un drum şi să ai capacitatea de a-i învăţa şi pe ceilalţi acel drum. Sau metodă. Mie îmi place mai mult cuvântul "drum". E o altă meserie decât actoria, dar cred că te poate ajuta, ca actor. Îţi dă un refresh.
A.C.: Cum aşa?
R.I.: Prin faptul că lucrez cu nişte oameni foarte tineri, care nu au avut timp să ia în stăpânire nişte mijloace şi, deci, nici mijloacele nu au avut timp să îi ia în stăpânire pe ei... aşa cum se întâmplă uneori cu actorii cu mai multă experienţă...
A.C.: Pe care i-a stricat teatrul...
R.I.: Nu neapărat pe care i-a stricat teatrul... dar, la un moment dat, dacă jucăm multe roluri... unele, poate, de aceeaşi factură... se întâmplă să ne găsim nişte mijloace pe care să le folosim cu predilecţie. Lucrând cu oamenii ăştia, care sunt foarte tineri şi care nu au avut timp să îşi formeze asemenea mijloace - şi, din cauza asta, sunt extrem de proaspeţi - este foarte folositor pentru mine, ca actriţă. Nu numai ei învaţă de la mine, şi eu învăţ mult de la ei.
A.C.: Dacă Alexandra (n.i.: fiica noastră) ar vrea să facă meseria asta, ai încuraja-o?
R.I.: Aş încuraja-o să facă orice meserie şi-ar dori. Inclusiv asta.
A.C.: Şi dacă ţi-ai da seama că nu are niciun talent?
R.I.: Eu cred că talentul nu înseamnă numai instinct scenic, cred că înseamnă şi pasiune. Am văzut oameni cu un instinct scenic extraordinar, care s-au lăsat de teatru, pentru că nu au avut pasiune. Şi invers, oameni al căror instinct scenic s-a format mai greu, dar care, pentru că au fost pasionaţi, au realizat creaţii extraordinare. Şi nici nu cred că poţi vedea prea lesne cât talent actoricesc are o persoană. De-aia mi se par neconcludente examenele de admitere, dar ce să faci, nu e altă variantă. Eu cred în muncă. Şi mai cred că rezultatele se văd nu în zile, sau săptămâni, ci în ani. Deci nu aş avea cum să îmi dau seama dacă Alexandra are, sau nu, talent actoricesc. Aş putea să îmi dau seama doar dacă e pasionată, sau nu, de teatru.
A.C.: Şi acum o întrebare de la Alexandra, a spus: tati, vreau să o întrebi pe mami dacă e profitabil să faci teatru. Nu ştiu din ce punct de vedere. (râdem)
R.I.: Da. Răspunsul e da. Pentru orice om, cred că e profitabil să facă ceea ce îşi doreşte să facă, să fie pasionat de munca lui.
A.C.: Aşa... mai spunem? Mai discutăm?
R.I.: Păi nu ştiu, depinde de tine, tu conduci.
A.C.: Mi se pare un final bun ăsta, că e profitabil ca omul să fie pasionat de munca lui. (râd. Râde şi ea) A, stai că mai am o întrebare. Ceva mai personală. Cum e să joci cu mine în spectacole? Nu te enervează? Că, vorba aia, mă vezi acasă, mă vezi la cârciumă... mă mai vezi şi ca partener, pe scenă. Cum e?
R.I.: Uneori mă enervează. Dar nu pentru că te văd şi acasă, şi la cârciumă, şi la teatru - asta nu mă enervează, pentru că, atunci când mă întâlnesc cu tine nu ştiu niciodată cu care dintre voi mă întâlnesc, pentru că tu eşti mai mulţi. Aşa că e mereu o surpriză. "Nu se ştie niciodată". (râdem) Ceea ce e enervant la tine, la teatru, e faptul că avem feluri destul de diferite de a lucra. De multe ori, mă enervezi foarte tare la repetiţii. Eu sunt destul de serioasă când lucrez. Nu prea îmi place să fac paranteze, să glumesc... nu sunt posomorâtă, sau ceva, dar, dacă e să râdem, mi se pare normal să râdem în legătură cu ce e în scenă. Iar tu mă iei la mişto.
A.C.: Pentru că mă enervezi!
R.I.: Şi tu mă enervezi pe mine! (pauză)
A.C.: Uite, ăsta e un final bun.
Romaniţa Ionescu
Data naşterii: 07.04.1977, la Constanţa
Studii: UNATC în anul 2000, la clasa prof. Florin Zamfirescu.
Proiecte în teatru: În 2000, debutează pe scena Teatrului Naţional din Craiova, în spectacolul Carnavalul bârfelor, creat de Vlad Mugur, după un text de Carlo Goldoni. De atunci şi până în prezent, este actriţă angajată a Teatrului Naţional din Craiova. În anul 2014, este nominalizată la premiile Uniter, categoria Cea mai bună actriţă într-un rol secundar, pentru rolurile Mara, Mama Marei, Psiholog, Prezentator tv din spectacolul Profu de religie. Din anul 2015 predă, ca profesor asociat, la catedra de Arta Actorului a Departamentului de Teatru, din cadrul Universităţii din Craiova. În 2019, îşi susţine, la Şcoala doctorală a UNATC, doctoratul în Teatru şi artele spectacolului.
Roluri jucate în teatru (selecţie)
May, în Fool for love de Sam Shepard, regia Carmen Lidia Vidu, la Teatrul Act Bucureşti (2003)
Viola, în Cum doriţi, sau noaptea de la spartul târgului, după A 12 a noapte de William Shakespeare, regia Silviu Purcărete (2004)
Ferdinand, în O furtună, după William Shakespeare, regia Silviu Purcărete (2012)
Mara, Mama Marei, Psiholog, Prezentator tv, în Profu' de religie de Mihaela Michailov, regia Bobi Pricop (2013)
Prima femeie, în Iluzii de Ivan Vyrypaev, regia Bobi Pricop (2015)
Sânziana, în Sfârşit de Oana Hodade, regia Leta Popescu (2015)
Irina Windisch, în Cealaltă ţară, după Herta Muller, regia Alexandru Istudor (2016)
Soţia lui Leonardo, în Nunta însângerată de Federico Garcia Lorca, regia Andrei Măjeri (2017)
Prostituata, în Dacă am gândi cu voce tare de Adnan Lugonic, regia Radu Afrim (2017)
Alice, în White Room de Alexandra Badea, regia Florin Caracala (2018)
Mama, în Casa cu suricate de David Drabek, regia Radu Afrim (2019)
Dr. Bauer, Veronika, Uschi, Gwendolin, în Bang de Marius vin Mayenburg, regia Theodor Cristian Popescu (2019)
Andrada, în Inimă şi alte preparate din carne de Dan Coman, regia Radu Afrim (2020)
Romaniţa, în Viva la vulva!, spectacol coregrafic creat de Andrea Gavriliu, pe versuri de Marius Aldea (2021)
***
Toate rolurile, cu excepţia celui despre care am scris că a fost jucat
la Teatrul Act, au fost realizate la Teatrul Naţional Craiova
Roluri jucate în film:
Eva Hecht, în Binecuvântată fii, închisoare, regia Nicolae Mărgineanu (2001)
Gina, în Tancul, regia Andrei Enache (2002)
Necunoscuta, în Îngerul necesar, regia Gheorghe Preda (2004)
Capra, în Undeva la Palilula, regia Silviu Purcărete (2010)
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.
Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu