De la Ceauşescu la Fidel

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Havana

... Holla chico, Ce mai faci? Nu vrei să-ţi ţin companie? Aş vrea să mă plimb cu tine."

Am încercat să o ignor şi să merg mai departe, dar a venit după mine.
"De ce fugi de mine? Ştii că mă placi. Am văzut în ochii tăi din momentul în care ai păşit afară pe stradă."
"Aş cam vrea să mă plimb singur", am zis, încercând să o fac să plece.
"Sigur că poţi... dar eu pot să-ţi arăt mult mai mult decât dacă ai fi singur... pentru că eu te voi lăsa să-mi vezi sufletul."

Era îmbrăcată în pantaloni lycra şi o bluză strâmtă, arătându-şi voluptos toate formele prin hainele mulate pe corp.
"Eşti o chica para la noche? Una jineteras."
"Poţi să-mi spui aşa, dacă vrei, nu mă supăr."
"Cum te cheamă?", am întrebat-o
"Yo soy Havana."
"Ca oraşul?"
"Si. Vino cu mine şi nu o să-ţi pară rău, pentru că o să-ţi dăruiesc spiritul meu pe care nu-l vei găsi nicăieri mergând de unul singur."

Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi m-a tras uşor de braţ, ridicându-mă spre cer peste clădirile fără acoperişuri, împrăştiindu-şi parfumul părului ei care mirosea a sare de mare. Era superbă. Îşi întinse degetul către labirintul străzilor care se vedeau sub zborul nostru.
"Vezi cum trăim aici, chico? Uită-te la oameni. Simţi pulsul străzii?"

Strada era ca un viespar. La fiecare colţ erau oameni adunaţi care stăteau de vorbă, strigau sau argumentau, de parcă nu mai aveau nimic altceva de făcut în viaţă. Totul împrejur viermuia, îmbibat de o energie secretă, strada arătând ca o scenă unde teatrul vieţii se desfăşura în faţa noastră, evadat din interioarele sălilor confortabile. Maşinile americane se mişcau alene ca într-o paradă de maşini de epocă, un autobuz cam lovit, fără capota motorului, se oprise fără motiv în mijlocul străzii într-un scrâşnet de metal, şoferul ducându-se într-o curte unde era o petrecere, o Lada prelungită ca o limuzină era oprită în mijlocul străzii şoferul vorbind drăgăstos cu o mulatră care era toată peste el, sub colonadele Prado-ului, în timp ce toate celelalte maşini îşi făceau loc în puţinul loc lăsat pe bulevard fără să claxoneze. Muzica se prelingea din înaltul clădirilor către străzi şi toate fetele se unduiau în ritmul ei. Oameni de toate vârstele se odihneau sub umbra pomilor, pe bănci în conversaţii strigate cu ceilalţi care stăteau pe balcoanele de deasupra bulevardului, care păreau gata să se prăbuşească peste cei de jos, băieţi tineri fluierau după fete, care răspundeau încântate, pe partea opusă a Prado-ului o maşină era reparată chiar în mijlocul străzii, înconjurată de o mulţime care asista, bărbaţi cu piepturile goale şi femei volubile cu bigudiuri în cap, toţi prinşi într-o conversaţie fericită care ajuta ca timpul să treacă.

Am zburat peste colonadele de pe Prado, admirând sub noi o mişcare browniană de corpuri de diferite culori, către Parque Central înconjurat de fenomenala arhitectură a vechilor hoteluri, a teatrului şi a Capitoliului, gardat pe fiecare parte de maşini americane din anii 1950, vopsite în culori pastelate, gata să plece într-un tur al oraşului, în timp ce în parc grupuri de cubanezi discutau cu pasiune şi vervă despre beisbol. Pe partea cealaltă a parcului un grup de travestiţi, îmbrăcaţi în culori vii, se plimbau relaxaţi către centrul oraşului.
"Vezi pe cineva trist? Aici ne trăim viaţa simplu cu suferinţele noastre şi în sărăcie, dar nu cu tristeţe. Viaţa este un dar şi trebuie să te bucuri de fiecare minut al ei, mi pasion." Havana îmi sărută urechea când îmi şoptise aceste cuvinte, împingându-şi corpul ei cald către mine. Îi puteam simţi pielea suavă, bronzată în culorile romului învechit şi mirosul părului ei ondulat de valurile mării.

Am luat-o la stânga pe Obispo, strada comercială principală şi muzica a început să fie cacofonică, amestecând sunetele care veneau din toate direcţiile. Chiar lângă mine era Floridita, barul în care Hemingway îşi bea daiquiri la fiecare prânz, cu statuia lui sprijinită de bar cu un pahar în faţă. În spatele statuii era o fotografie care-l arată pe Papa dând mâna cu bărbosul Fidel.

Obispo este strada principală pietonală a Havanei plină de un du-te-vino continuu în timpul zilei. Tinerii se plimbau cu căştile în urechi, legate la smartphone-uri care costă mai mult decât salariul pe întregul an, toţi ascultându-şi muzica proprie într-o ţară fără legătură la Internet. Se unduiau şi dansau pe muzica lor amestecată cu acordurile care se prelingeau pe stradă din baruri.

Havana se legăna prin ceruri cărându-mă şi pe mine în braţele ei lascive cu eleganţa unei trestii de zahăr în adierea vântului de după-amiază. Treptat am început să-i înţeleg atracţia şi m-am lăsat dus de frumuseţea şi dorinţele ei, călătorind aşa cum nu am mai făcut-o niciodată.
"Havana, nu o să pot să călătoresc aşa cum vrei tu, fără un scop anume. Am venit aici să vizitez oraşul, să-i văd muzeele..."
"Mi amor, uită de toate astea. Doar bucură-te de ce te înconjoară. Uită-te în jurul tău şi simte strada. Stai de vorbă cu oamenii şi o să descoperi mult mai mult decât ai afla în muzee. Muzeele sunt moarte, corazon, dar noi trăim."

Arhitectura era impresionantă, o minunată combinaţie de grandoare şi decădere; la colţ, o clădire spectaculoasă cu coloane înalte care se înălţau la cer şi în faţa ei un loc părăsit care şi-a pierdut acoperişul, soarele încălzind podeaua de pământ sub care se mai vedeau bucăţile de mozaic acoperit pe alocuri de gunoi, totul înconjurat de pereţi pe care puteai zări urmele statuilor de gips. În faţă, un Volkswagen vechi din care un tip vindea funii de usturoi pe fundalul somptuosului Capitoliu. Străinii se plimbau, minunându-se de această desfăşurare de pura vida care a dispărut de mult în ţările vestice. Am zburat peste străzile cu şanţuri săpate în mijloc unde pământul era adunat în mormane care se ridicau până la primul etaj al clădirilor, deasupra străzilor pavate cu bolovani şi piatră cubică, admirând fiecare colţ, oprindu-ne la fiecare tip care cânta la chitară atât de bine, că aveai impresia că l-ai văzut cântând cu Ray Cooder în filmul Buena Vista Social Club, răsfoind prin rafturile de cărţi înşirate în pieţe, care aveau pe copertă portretul lui Che învăluit în fumul ţigării de foi, planând peste palatele coloniale, muzee, curţi interioare încântătoare, parcuri, paladares în saloanele caselor, baruri explodând de muzica ce se cânta înăuntru, plutind peste terasele atârnate către oraşul mirific unde străinii îşi beau tacticoşi mojito, flirtând cu jineteras, stând de vorbă cu chicos care conduceau cyclos, toţi într-o permanentă mişcare, toţi agitaţi, toţi trăind-şi viaţa în abandon.

M-am lăsat purtat de promisiunea pe care i-am făcut-o Havanei de a mă lăsa condus de sufletul ei zile în şir, plimbându-ne fără un ţel anume, sufocat în îmbrăţişarea ei, oprindu-ne cu respiraţia tăiată împreună, ca să ne mai tragem sufletul pentru un moment în jurul unui mojito. După o vreme, am început să înţeleg ritmul Cubei şi am uitat complet de locurile turistice pe care ar fi trebuit să le vizitez, abandonându-mă în muzică şi dans şi în pasiunea debordantă a străzii.
"Fără toate astea aş fi ca toate celelalte locuri din lume; o notă oarecare pe o listă de locuri impersonale de vizitat în vacanţă", mi-a şoptit Havana "dar lasă-mă să-ţi arăt şi altele, mi cielo" şi lucrurile au început să se materializeze sub bagheta ei magică. Am continuat să ne îndreptăm către biroul de schimb, dar într-o curte un profesor de salsa conducea un grup de dansatori. Ne-a invitat să stăm cu ei, dar ne-am oprit doar pentru moment să le admirăm uimiţi ritmul şi mişcările contagioase şi ne-am făcut o notă mentală ca să ne întoarcem şi să stăm mai mult. Havana ar fi vrut ca să rămân acolo şi să dansez cu ei o vreme, dar în final m-a lăsat să plec cu un surâs binevoitor. Imediat după colţ am dat peste trei tipi în vârstă cântând alături de o femeie îmbrăcată într-o rochie albă de Santeria, care prezicea viitorul unor clienţi, făcându-ne să uităm complet că voiam să ne întoarcem la cei de dinainte. O altă notă mentală de revenire şi ne-am desprins cu greu de ei doar ca să dăm după primul colţ de un grup care cânta în stilul lui Buena Vista, admiraţi de trecători, în timp ce o altă muzică îşi căuta drum în piaţă dintr-un bar apropiat, Bodegita del Medio, un alt loc frecventat de Papa Hemingway, în faţa căruia o mulţime de oameni dansa pe stradă. Un cubanez cu o ţigară de foi foarte lungă în gură poza pentru câţiva bani şi zeci de pahare de mojito erau aliniate de-a lungul barului.

Atunci mi-am dat seama că în felul ăsta pot petrece zile în şir fără să ajung să bifez nimic de pe lista de locuri de vizitat, aşa cum făceam în mod normal în orice alt oraş din lume.
"Vezi, mi vida? Havana este un teatru plin de actori care adoră viaţa, un teatru din care ai început şi tu să faci parte pentru bucuria ta şi a celorlalţi care petrec cu tine. Poţi să le simţi dragostea şi pasiunea cu care îşi trăiesc viaţa? Sunt muy amable."
"Havana, te iubesc. Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de cineva atât de repede. Practic, la prima vedere. Nu-mi vine să cred. M-ai vrăjit."
"Lasă-mă să te duc şi în alte locuri, corazon" şi m-a sărutat cu unul din valurile azurii care se sparg de malul înalt şi ne-am înălţat din nou la cer, trecând peste Plaza Vieja şi ascultând acordurile celor care cântau în faţă la Cerveceria, continuând prin coridoarele întunecate ale lui San Francisco, unde i-am dat un mic bacşiş gardianului să ne lase singuri după orele de program ca să avem întreaga mănăstire numai pentru noi, zburând către terasa hotelului Inglattera de unde să vedem Prado luminat noaptea, sorbind dintr-o înghiţitură un mojito şi de acolo pe terasa lui Ambos Mundo să simţim spiritul lui Papa în locul din care a scris multiplele lui declaraţii de dragoste Cubei. Plimbându-mă pe străzile Havanei, am simţit cum poveştile de demult se scurg prin crăpăturile clădirilor parţial demolate sau abandonate, fără acoperişuri, doar ruine îmbibate cu un parfum tropical.

......

În sfârşit, trăgându-ne cu greu respiraţia, am ajuns la biroul de schimb şi uşa s-a trântit chiar în faţa mea: "Am închis. Deschidem mâine dimineaţa." Era ora şase seara! Prima mea ieşire în Havana mi-a luat mai mult de două ore pentru o plimbare care trebuia să ia mai puţin de 10 minute. Dar chiar după ce am stat în Havana mai multe zile, după ce i-am explorat străzile şi pieţele, cartierele centrale şi cele mărginaşe, nu am putut niciodată să ajung în 10 minute la biroul de schimb, pentru că în Havana surprizele te pândesc la fiecare colţ şi nu îţi vine să le refuzi.

Che

"Nu ai nimic de văzut în Santa Clara", mi-a spus Raquel într-una din serile de poveşti pe marginea balconului alb de fier forjat. "Poate doar monumentul lui Che", a adăugat, dar nu mi-a venit să o întreb ce crede despre legendarul revoluţionar argentinian adoptat de Cuba comunistă. Pentru că dacă Fidel este încarnarea birocratică a revoluţiei, Che reprezintă simbolul ei, spiritul romantic, curajul, idealul, aşa cum ar fi dorit marxiştii veniţi la putere să-l păstreze. Dar avusesem partea mea de propagandă turnată pe gât despre eroi legendari care uneori aveau doar patru clase primare şi, în ciuda cinismului pe care l-am acumulat inerent trăind în comunism, mi-am pus totuşi în gând să văd locul în care "il commandante Ernesto Che Guevara" a fost înmormântat ca un faraon.

Santa Clara are în centru acelaşi parc dreptunghiular clasic, care aici poartă numele lui Leoncio Vidal, erou al luptei pentru independenţa Cubei. Înconjurat de clădirile albe eclectice ale teatrului Caridad şi ale fostului hotel Hilton numit pompos Santa Clara Libre, parcul pare îngheţat într-un timp care nu mai vrea să curgă. La vreo doi kilometri de centru, pe o esplanadă uriaşă, gândită pentru discursuri fulminante este construit grandiosul monument. Memorialul are în vârf statuia de cinci metri înălţime a lui Che, construită după imaginea iconică răspândită în lumea întreagă. Îmbrăcat în haine de luptă, cu părul lung strâns sub celebra bască şi cărând o armă în mână, lui Che îi lipseşte doar trabucul, ca să-l identifici cu cel din imaginile emblematice. În spatele memorialului este o parcare de dimensiunile uneia de mall american, însă complet goală ca şi şoseaua cu 6 benzi care urcă spre monument. Sanctitatea locului nu trebuie să fie deranjată de nimic, aşa că toate aparatele şi bagajele sunt depozitate obligatoriu la o garderobă. Liniştea impusă în interior, în faţa flăcării care arde permanent, este simbolică pentru evlavia care trebuie arătată celui care este simbolul comuniştilor cubanezi până în ziua de azi. "Să fim toţi ca Che" este sloganul care este tipărit pe pancarte şi panouri în întreaga Cubă. În partea opusă camerei mortuare este un muzeu cu imagini interesante şi obiecte personale unde apare şi celebrul trabuc: Che în luptă, Che citind, Che în hamac în junglă, Che fumând, Che gândindu-se, Che râzând, Che spălându-se, Che jucând golf.

Mitul lui Che cred că este cel mai mediatizat mit modern din lume. Este incredibil cum imaginea şi povestea lui au putut să fie propagate atât de bine şi au captivat minţile atâtora din întreaga lume. Crescut într-o familie burgheză argentiniană, Che este transformat în celebra expediţie descrisă în jurnalul călătoriei cu motocicleta prin America de Sud unde vede injustiţia sub care trăiau cei din continent. Ca şi Buddha, care şi-a părăsit palatul să descopere suferinţele oamenilor săraci, Che descoperă o lume de care nu ştia poate prea multe şi pe care se decide să o schimbe, nu din interior ca prinţul indian, ci în exterior, printr-o revoluţie. Educat ca medic şi foarte cultivat, Che a fost într-adevăr revoluţionarul ideal, carismatic, curajos şi talentat, în sensul cel mai pur. A trăit şi s-a dedicat acestui ideal revoluţionar, continuându-şi lupta în diferite părţi ale lumii, fiind conştient că va muri în luptă.

Dar ca mulţi alţi revoluţionari care trăiesc în idei şi nu în realităţi, a fost cu siguranţă şi cel mai dogmatic, discursul lui fiind cel mai radical dintre discursurile revoluţiei cubaneze, influenţând acţiunile sale ulterioare. Fiind cel mai important Comandante, Che este cel care a înfiinţat şi a condus tribunalele revoluţionare prin care au fost ucişi la întâmplare o mulţime de oameni suspectaţi că ar fi putut boicota revoluţia imaginată de el. De asemenea, Che a fost responsabil pentru crearea gulagurilor Cubei, inspirate şi construite după modelul sovietic, în care mulţi alţi cubanezi au pierit. Che este cel care poartă responsabilitatea tuturor acestor decizii impuse şi celorlalţi, printre care lui Camillo Cienfuego, care la momentul respectiv era şeful armatei şi ale cărui sentimente anti-comuniste erau cunoscute. Moartea lui Camillo într-un suspect accident de avion s-a bănuit mereu că ar fi fost orchestrată de fraţii Castro şi Guevara care nu puteau accepta un alt punct de vedere decât cel al aducerii comunismului în Cuba.

Che a înţeles faptul că atunci când te implici într-o revoluţie, lupta trebuie câştigată cu orice preţ şi astfel ai o şansă de a scrie istoria. Dacă pierzi, toate idealurile şi calităţile vor dispărea şi vei fi aruncat în coşul de gunoi al istoriei, împreună cu teroriştii, bandiţii şi vagabonzii. O revoluţie este ca un start-up unde ai o sigură şansă de reuşită; falimentul înseamnă moartea şi uitarea.

...........

Fidel a dorit de asemenea să exporte revoluţia în afară, în primul rând pentru a obţine un sprijin ideologic şi de teamă că americanii în cele din urmă ar reuşi să-l omoare şi a agreat tacit acţiunile revoluţionare ale lui Che. Dar pragmatismul l-a făcut să distanţeze Cuba de noile aventuri revoluţionare ale lui Guevara.

Che a plecat în Congo unde a trăit în junglă, antrenând o gherilă mai interesată în compromis decât în revoluţie, apoi după o scurtă perioadă incognito la Havana a plecat în Bolivia, creând atât de multă instabilitate şi probleme în regiune, că atât americanii, cât şi sovieticii au vrut să scape de el. Şi au făcut-o cu ajutorul generos al Partidului Comunist din Bolivia, al cărui lider Mario Monje Molina, trăit bine-merci la Moscova, nu voia ca străinii să-i tulbure sinecura comodă protejată de sovietici. După ce a fost împuşcat de agenţi americani, lui Che i s-au tăiat mâinile pentru a fi trimise la analize de amprentă la Washington, iar trupul i-a fost îngropat într-un mormânt nemarcat cunoscut doar de CIA.

Dar ca orice erou care devine valoros numai după moarte, stânga europeană l-a adoptat şi folosind celebra fotografie făcută de Alberto Korda l-au transformat într-unul din portretele cele mai cunoscute în lume, o imagine asociată cu romantism revoluţionar, curaj, sacrificiu de sine, idealuri, contra-cultură. Din păcate, aceste reale calităţi ascund o întreagă faţetă sumbră a personalităţii lui Che, cea a ucigaşului nemilos, a comunistului dogmatic şi a economistului care a falimentat Cuba, aspecte care au fost trecute sub tăcere de propaganda de stânga.

Castro a îmbrăţişat în mod convenabil mitul fabricat după moartea lui Che, iar astăzi imaginea lui Che împodobeşte fiecare loc în Cuba: birouri, panouri publicitare, postere, maşini, clădiri, statui etc. Magazinele sunt pline de portrete cu Che, Marilyn Monroe îmbrăcată ca Che, tricouri cu Che, magneţi de frigider cu Che, maracas cu Che, maşini cu Che pictat pe uşă, imprimeuri cu Che. Copiii sunt încurajaţi "să fie ca Che" trebuind să-şi declare dragostea pentru il commandante. Lipsa unei declarate pasiuni şi dragoste pentru Che ar fi interpretată ca sinonimă cu lipsa de dragoste şi ataşament pentru cauza revoluţiei, putând să te arunce în închisoare. Prin comparaţie, portretele lui Fidel sunt greu de găsit.

În 1997 rămăşitele trupului lui Che fără mâini au fost găsite în Bolivia şi au fost aduse la Santa Clara să fie îngropate în maiestuosul mausoleu. Deasupra acestuia, statuia uriaşă a revoluţionarului se înalţă peste sloganul rostit de acesta "Hasta la victoria, siempre", care a dat şi titlul uneia dintre cele mai cunoscute balade revoluţionare cubaneze.

........................

De multe ori m-am întrebat, şi cu siguranţă şi mulţi alţii înaintea mea, ce s-ar fi întâmplat dacă Fidel ar fi fost ales în selecţia pentru liga profesională de baseball din Statele Unite unde a fost încercat de Washigton Senators în 1956. Zvonurile spun că era un pitcher bun şi că americanii aproape că l-ar fi luat. Adios revoluţie, pentru un contract bine plătit în baseball-ul American?
"Ancel, am văzut atâtea portrete ale lui Che în magazine. Picturi, fotografii, colaje. Vă place de el aşa de mult? Le cumpăraţi şi le puneţi în casă pe perete?", l-am întrebat.

Se uită la mine cu o grimasă: "Asta-i pentru străini că lor le place de el, dar nu ştim de ce", îmi răspunde cu un zâmbet şi acelaşi gest conspirativ "noi n-avem nevoie de el pe perete."

Ancel

Călătorilor obişnuiţi să se mişte repede pe distanţe lungi Cuba le pune o frână, încetinindu-i şi aducându-i în timp scurt la ritmul local. Nu-ţi trebuie să fii pentru mult timp în insulă, ca să-ţi dai seama că eşti blocat în peisaj şi nu poţi să te plimbi cu uşurinţă. Autobuzele sunt rare către mai toate destinaţiile, în cel mai bun caz două pe zi, orarul lor fiind păzit ca un secret guvernamental; biletele se vând în mod normal cu o zi în avans numai de la autogară, la care ca să ajungi îţi trebuie puţină răbdare sau un taxi, necesitând o întreagă excursie ca să o găseşti. Obişnuit cu alte destinaţii din lumea largă ai mereu în gând să închiriezi o maşină. Dar în Cuba nimic nu este simplu, mai ales închiriatul unei maşini, operaţie destul de scumpă şi complet nesigură; a parca o maşină nesupravegheată noaptea este cu siguranţă o aventură într-o ţară unde orice piesă străină are mare căutare şi a fura piese dintr-o maşină parcată este o bonanza şi nu aduce nici riscurile jafului, un lucru care se întâmplă de altfel foarte rar.
"Aveţi o maşină de închiriat?", întreb la o agenţie din Trinidad de Cuba, oraşul cel mai interesant şi foarte vizitat din centrul insulei.

La birou stau doi indivizi care fumează în faţa unui mare ceaslov pus pe masa simplă de lemn, altminteri complet goală. Pe perete un portret al lui Che zâmbeşte la noi din spatele fumului unui trabuc.
"Când vă trebuie?", îmi răspunde unul din el, cam deranjat de întrebare.
"Chiar şi acum aş lua-o, dar cu siguranţă mâine."
"Pentru astăzi?!!!", se uită la mine de parcă i-aş fi cerut copilul. Mai stă puţin, se uită pe hârtii, apoi unul la altul.
"Ce tip de maşină doriţi?"
"De care aveţi. Una mică aş prefera, dar merge oricare."

Se uită la colegul lui cu o privire complice, apoi mai stă puţin după care se uită îndelung la mine, de parcă aş fi un exponat, apoi la hârtiile din ceaslov, apoi pe geam, continuând să fumeze, imitându-l pe Che la care nu se uită.

Se întoarce către mine:
"Cea mai mică maşină costă 70 CUC pe zi plus 45 CUC benzina pe care o plătiţi la început" şi se uită la mine, aşteptând să refuz preţul care este mai mare decât costul închirierii unui Mercedes în America.

..................

Taxiul este salvarea!!! Dar nu, nu din acela cu contor şi semn deasupra, ci o maşină privată pe care şi şoferul uneori o închiriază de la alţii şi care te duce unde vrei pentru o sumă pe care-o stabileşti dinainte. Totul cash, ca să poată să fie plătiţi şi cei care ştiu că faci asta şi poate nu ai voie. Pentru că în Cuba nimic nu este permis, dar totul se rezolvă. Altfel.

Ancel a apărut la timp într-un Peugeot care văzuse vremuri mai bune. Recent terminase facultatea de arte plastice care-l repartizase ca profesor de desen la o şcoală pentru un salariu de 15 CUC pe lună. Evident că nu putea trăi din salariul ăsta, aşa că refuzase slujba şi-şi făcuse rost de acest Peugeot din 1993, pe care-l cumpărase vânzându-şi Lada pe care o avusese mulţi ani. Peugeot-ul mergea mai bine şi cu el putea să plimbe străinii în jurul Trinidad-ului, câştigând într-o singură zi de şase ori mai mult decât salariul de profesor de desen într-o lună. Capitalismul înfloritor al Cubei comuniste.

Ancel arăta ca orice tânăr. Jeans strânşi pe picior, un T-shirt cu o formaţie de rock şi o tunsoare cam punkistă. Am plecat prin Vale de Ingenios, locul plantaţiilor de trestie de zahăr şi al morilor care-l prelucrau. Acestea erau numite "ingenios" şi de la un punct panoramic care acoperea toată valea am încercat să zăresc plantaţiile, dar spre marea mea dezamăgire nu am văzut niciun fir de trestie de zahăr şi tot ce am putut vedea au fost numai câmpuri goale:
"Nu mai este trestie de zahăr în Trinidad", îmi zice Ancel.

..........

În Vale de Ingenios poţi vedea cel mai bine rezultatele fostei ideologii în acţiune. Vechile plantaţiile de trestie de zahăr au fost lăsate în paragină, cu clădirile prăbuşite care se încearcă acum să fie scoase din ruină, fiind convertite în sitio arheologico, pentru a fi valorificate în itinerarele turistice ale celor veniţi aici să vadă o parte importantă a istoriei cubaneze. Toate revoluţiile comuniste au urât cu patimă proprietatea privată; proprietarii au fost aruncaţi în închisoare, iar terenurile au fost naţionalizate şi gestionate de către "muncitori şi ţărani", la fel ca în toate celelalte ţări comuniste. Treaba a mers cât a mers, după care, în cele din urmă, totul a fost lăsat în ruină şi producţia a colapsat. Toate ingenios, morile de zahăr de pe plantaţiile de trestie, părăginite pentru decenii, sunt acum în curs de renovare, cum ar fi San Isidro, sau complet refăcute ca Mutaza-Iznaga, o latifundie bine conservată, cu un turn înalt care conferă o vedere panoramică a întregii văi. Chiar şi vechea cale ferată folosită până nu demult pentru transportul de trestie de zahăr, dar dezafectată pentru o perioadă, a fost reactivată, iar trenul cu locomotivă cu aburi transportă acum touristas şi îi opreşte în gări adormite, unde doar cai la trap pe străzile prăfuite te fac să tresari din melancolie. Staţia de cale ferată din Iznaga arată exact ca cea în care Butch Cassidy şi Sundance Kid au coborât din tren în Bolivia: cu puii de găină mişunând printre linii şi măgarii aşteptând să fie încărcaţi, toţi letargici în soarele arzător al drumului prăfuit. Pe aleea pe care se merge la turn femeile vând rochii şi feţe de masă dantelate, scoase şi ele parcă din acelaşi timp cu cel al haciendei, transformată acum în restaurant.
"Dar cum este viaţa în Cuba?", l-am întrebat pe Ancel.
"Viaţa nu-i rea în Cuba. Avem asistenţă medicală gratuită, dar este mai greu cu medicamentele, avem învăţământ gratuit, petrecem mult, muzică, fete, rom. Dacă am avea şi ceva bani ar fi foarte bine..."
"Nu prea sunt bani", repetă Ancel, "dar ne descurcăm şi dacă este nevoie facem rost. În Cuba nimic nu este permis, dar totul este posibil", îmi repetă iar ceea ce auzisem de atâtea ori pe stradă. Atât de asemănător cu ce era în România comunistă...
"Facem rost de orice program de televiziune, dar în primul rând căutăm serialele americane. Mor după CSI, am văzut toate episoadele..."
"Dar cum faceţi asta, că nu aveţi acces la Internet. Nu-i aşa?", îl întreb.

Zâmbeşte conspirator: "Nu avem internet, dar sunt nişte băieţi care au acces şi care le descarcă şi le pun pe USB sticks.

............
 
"Dar dacă este cum spui şi nu este aşa de rău în Cuba, de ce oamenii tot continuă să plece? Am auzit că mai sunt încă bărci ţinute în garaje care sunt scoase pe apă în nopţile fără lună", îi spun trecând pe lângă un panou cu o lozincă care ne îndruma să fim toţi ca Che: de visători, romantici sau criminali?
"Oamenii continuă să plece dar nu aşa ca înainte, cum s-a plecat în timpul exodului din Mariel, în primul rând pentru că s-au înăsprit controalele Gărzii de Coastă şi este mult mai greu să le eviţi", îmi spune Ancel, accelerând pe lângă o căruţă care trecea prin faţa unui panou cu un portret al lui Fidel, cu un slogan despre progresul tehnologic atârnat deasupra drumului complet gol.
"Dar oamenii mai au încă bărci, dar nu le ţin în Havana, că este mai greu de ascuns, ci prin nordul mijlocului insulei, că aici este cel mai aproape de Miami."

Distanţa dintre La Yuma, cum numesc cubanezii Statele Unite şi cel mai apropiat punct de pe insulă este de vreo 90 mile.
"Dar acum, dacă vrei să pleci şi ai bani, nu mai este o problemă", îşi continuă Ancel confesiunea, "suni coyotes la Miami şi vin şi te iau!", îmi zice pe cel mai natural ton, de parcă mi-ar spune că o să cheme taxiul din colţul străzii.
"Cum adică? Unde suni la Miami?!", îl întreb consternat.
"Dacă ai banii şi se adună cam 6 persoane, îl suni pe coyote pe celular în Miami şi în două ore este aici", îmi spune cu un zâmbet, văzându-mi uimirea pe figură.
"Excursia" în Florida costă în jur de 10.000 CUC de persoană, iar într-o barcă intră 6-7 persoane. Bărcile sunt numite de cubanezi lancha, bărci înguste şi rapide cu patru motoare, care fac două ore din Cuba până în Florida. Zborul meu ca să ajung în Miami îmi lua cu stopover vreo 6 ore.
"Dacă Garda de Coastă nu află din timp de barca care vine, lancha este trasă la mal şi într-un sfert de oră lumea se îmbarcă şi pleacă şi odată ce eşti în apă nu te mai prinde nimeni pentru că bărcile Gărzii de Coastă cubaneze nu sunt la fel de rapide."
"Bine dar ce faci pe coasta Floridei?", îl întreb.
"Acolo trebuie avut grijă că americanii au bărci tot atât de rapide, dar cu atenţie se poate trece şi dacă ai pus piciorul pe pământ, eşti american. Nu mai ai nicio problemă", îmi spune Ancel, pomenind legea care-i favorizează pe cubanezi, pierna seco, pierna mojado (picior uscat, picior umed) care le conferă azil, dacă au călcat pe pământ american, dar sunt returnaţi lui Fidel, care vine la pachet cu un an de închisoare în Cuba şi banii luaţi, dacă sunt prinşi în apă.

Ca şi Ancel, am întâlnit mulţi cubanezi care vorbesc surprinzător de deschis despre realitatea din Cuba şi sunt foarte doritori să împărtăşească opiniile cu străinii. Aşa cum o cubaneză între două vârste, cântăreaţă de operă, educată şi rafinată, pe care am întâlnit-o într-o seară aşteptând la o coadă să intrăm într-un restaurant din Trinidad mi-a spus în timp ce îşi aştepta prietenii:
"Noua generaţie este complet diferită decât a noastră. Noi am învăţat să fim ascultători, să plecăm capul, dar fiul meu, care are 15 ani, are o mentalitate complet diferită de generaţia noastră. Ei nu acceptă deloc propaganda oficială. Singurul lucru care le place şi-l vor este exclusiv american."
"Nu-ţi este frică, Ancel, că te poate auzi cineva şi poţi să o păţeşti vorbind de lucrurile astea?", l-am întrebat.
"Nu ne este frică să vorbim pentru că, de fapt, lor nu le pasă absolut deloc de noi. Suntem rămaşi în urmă, izolaţi de lume. Nu avem nici măcar Internet pentru că ei nu vor să ştim ce se întâmplă în lume. Vor să auzim numai povestea pe care ne-o spun ei."

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi un prim fragment aici.
 

Luis

"Cuba se va schimba şi toţi săracii o să fie lăsaţi de izbelişte. Viitorul o să le fie mult mai greu decât le este prezentul", mi-a spus un muzician într-una din seri în Havana. Eram cu nişte prieteni la un mojito într-un bar aproape de Capitolio, unde el cânta cu o formaţie.
"Am călătorit mult prin Europa şi am dat concerte de muzică cubaneză. Ca artist poţi face bani buni şi poţi trăi bine în Cuba, dar în primul rând ai avantajul că poţi cânta în străinătate unde câştigi mult mai bine", a continuat.

O atitudine complet diferită, pozitivă şi responsabilă faţă de un altfel de viitor care refuza să se întâmple pentru o majoritate, dar era la îndemâna unora dintre care o bună parte erau artişti cubanezi.

Poţi descurca iţele poveştii când te plimbi prin sălile de expoziţie ale fenomenalului muzeu de artă cubaneză. Atmosfera onirică care emană din arta Americii Latine impregnează pictura cubaneză din secolul trecut. Artişti cubanezi, acum faimoşi în lume, s-au hrănit din această moştenire spirituală. Noua artă cubaneză este foarte puternică, o artă manifest împotriva restricţiilor şi a cenzurii, descriind viaţa de zi cu zi în Cuba aşa cum este ea. Am văzut un aparat modelat după aparatele sovietice de măsură pentru curent care arăta nivelul ideologic al unei persoane; o cuşcă făcută din bucăţi de bambus în forma insulei numită "Cuba mea, cusca mea", obsesia unei naţiuni fără graniţe pe care le-ai putea trece; pe un perete era atârnată o scenă cu marionete care erau alese dintr-un set mai mare care stătea pe podea dedesubt. Marionetele de pe scenă reprezentau tot felul de personalităţi istorice printre care Che, Lenin, Camillo Cienfuego, printre alte simboluri ale Cubei revoluţionare. Păpuşile lăsate jos sub scenă erau personalităţi sovietice, americane şi de peste tot din lume, Brejnev, Maica Teresa, JFK, Hitler, Mandela, Lincoln, Bolivar, Washington etc. pe care le poţi alege după bunul plac dacă vrei să le aduci înapoi pe scenă când consideri că este un moment istoric prielnic, arătând cum istoria este manipulată. Niciuna dintre păpuşi nu va fi aruncată, chit că nu se potriveşte momentului, pentru că nu ştii cum se va întoarce istoria şi vei avea nevoie de ea.

Recunoaşterea artistică a Cubei vine dintr-o întreagă generaţie de artişti din anii 1980 care au plecat din Cuba în timpul "perioadei speciale" şi s-au mutat în Europa sau în Statele Unite şi care, în ciuda lucrărilor remarcabile, nu au fost în stare în mare parte să-şi facă un nume pe scena internaţională. Ei făceau parte dintr-un grup puternic şi foarte influent de artişti cunoscuţi acum în Cuba sub numele de "generaţia pierdută". După plecarea lor, cei care au rămas, împreună cu artiştii tineri care au venit după ei pe la mijlocul anilor 1990, au preluat moştenirea mişcării lor artistice şi ei au devenit în final cei recunoscuţi ca principalii reprezentanţi ai artei moderne cubaneze, cunoscută astăzi de colecţionari.

Pe lângă toate astea, greutăţile vieţii din Cuba după colapsul Uniunii Sovietice a scăzut nivelul de propagandă din ţară, ducând la scăderea cenzurii în artă, frâiele organizaţiilor culturale începând să fie preluate de artişti şi nu de ideologii care conduceau până atunci. Intelectualii care au devenit răspunzători de mişcarea artistică din ţară, au început să fie trataţi cu respectul cuvenit în societate, şi încet, încet, au început să facă parte din elita ţării. Artiştii au început să-şi vândă lucrările străinilor care au apărut prin anii 1990 şi au fost plătiţi cu sume exorbitante raportate la schema economiei Cubei. Ei au fost cei care au putut să-şi cumpere case, studiouri şi maşini, când majoritatea din ţară murea de foame, şi surprinzător poate, tot ei au fost cei care s-au plâns cel mai mult de faptul că nu erau lăsaţi să capitalizeze cum trebuie succesul lor. Aceşti artişti şi muzicieni au devenit cei mai respectaţi membri ai societăţii şi vocile care au testat mereu limitele libertăţii de expresie în discuţiile din Cuba.

.....

Ce altceva mai aveam de făcut înainte de a merge la aeroport? Maşinile decapotabile americane, aliniate lângă Parque Central erau ca totdeauna ţinta privirilor şi fotografiilor turiştilor, la fel cum le-am văzut prima dată când am ajuns în Havana.
"Cât costă o cursă?", l-am întrebat pe un tip care purta o pălărie de paie albă şi arăta ca un ţăran care venise de pe plantaţie şi tocmai aterizase în oraş.
"Cam 30 CUC pentru un tur de oraş de două ore şi jumătate", mi-a spus.

.......

Luis era foarte vorbăreţ şi versat să le spună turiştilor poveşti despre Havana. Genul de băiat de cartier şi îmbrăcat cu grijă, Luis conducea Plymouth-ul roz făcând tot la fel de mulţi bani la o cursă cât făcea un inginer cubanez într-o lună.
"Da, este o afacere bună să conduci o decapotabilă ca asta în Havana cu atâţia străini care vizitează, dar nu sunt multe curse într-o zi. Şi sunt multe alte costuri asociate cu maşinile astea vechi şi benzina este scumpă, şi..." a început să se plângă Luis, lăsând fraza neterminată.

Eram gata pentru încă o repriză de plângeri şi văicăreli pe care le auzisem de atâtea ori, toţi reclamând guvernul pentru sărăcia din ţară, tocmai când intram pe un bulevard plin de arbori vechi care ne ducea către Plaza de la Revolucion, marea piaţă din Vedado care are un monument pe una din părţi dedicat lui José Martí. În faţa lui, pe partea cealaltă a pieţei este Ministerio de Interior cu o uriaşă gravură în relief a lui Che şi a mantrei lui "Hasta la victoria siempre." Către capătul opus al pieţei, o gravură similară era pe clădirea Ministerio de Comunication, cu figura lui Camillo Cienfuego sub care era înscris "Vas bien, Fidel".

Uitându-mă la cele două mari edificii pe care le văzusem înainte, l-am întrebat pe Luis într-o doară, ştiind de fapt răspunsul pe care-l primisem repetat în lunile petrecute în Cuba, ce părere are despre Che.
"Che a fost un individ extraordinar. Un adevărat erou al Cubei, un revoluţionar căruia îi purtăm un respect deosebit în inimile noastre."

M-am întors către el, nevenindu-mi să cred. Eram după aproape două luni petrecute în Cuba, doar cu două ore înainte de a pleca la aeroport şi am avut şansa să dau de cineva care este primul apărător al revoluţiei şi guvernului din toţi cei pe care i-am întâlnit. Am pagini de note care documentau ura, dispreţul, dezgustul, neîncrederea, întristarea, sărăcia celor pe care i-am întâlnit. Acum, în ultimul moment, din întâmplare, găsisem contrapunctul - prima dată când am auzit pe cineva vorbind cu interes şi devotament despre revoluţie şi conducătorii ei.
"Deci îţi place de el?", îl întreb nedumerit, crezând că poate glumeşte.
"Absolut. El a fost inima revoluţiei; curajos şi oferind inspiraţie celor din jurul lui; romantic şi un exemplu pentru toţi tinerii de astăzi. Noi în Cuba am vrea toţi să fim ca el. În opinia mea cineva ca Che Guevara, care şi-a dat viaţa pentru revoluţie, este cu siguranţă un individ remarcabil. Imaginează-ţi că putea să stea în Cuba unde era iubit şi dorit, dar a preferat să lupte în atâtea locuri din lume şi a murit pentru cauza revoluţiei. Era atât de altruist şi voia să arate oamenilor că trebuie să se sacrifice pentru revoluţie. Che era tipul eroului care ar lua o lopată şi s-ar duce voluntar oriunde ar fi fost chemat. A fost un exemplu pentru noi toţi", mi-a recitat Luis crezul lui aliniat la revoluţia cubaneză.
"Bine, Luis, dar cum a fost cu oamenii pe care a dat ordin să-i omoare?", l-am întrebat uimit într-un fel de zelul lui.
"El nu a dat ordinele de la el. A fost decizia partidului să scape ţara de duşmanii revoluţiei. Trebuiau să o facă pentru că statul era slab şi le era teama că imperialiştii o să-i atace şi o să-l aducă înapoi pe Batista."

De pe clădirea din faţă ne zâmbea figura lui Camillo Cienfuego.
"Şi Camillo?", l-am întrebat.
"Oh, Camillo!" şi Luis a început să râdă "El era un adevărat cubanez, jovial şi care mereu râdea, iubitor de viaţă şi un comandant excelent. Oamenii îl iubeau pentru că era foarte asemănător cu ei. Vezi, Che era un intelectual, entuziast şi internaţionalist din Argentina. Dar Camillo era Cuba personificată", mi-a spus Luis cu o duioşie în glas.

Şi avea dreptate despre Camillo care a fost cel care a intrat în Havana în fruntea armatei după succesul revoluţiei, trimis de Fidel special pentru că era atât de iubit de oameni. Camillo era de departe cel mai iubit dintre revoluţionari, în primul rând pentru că era natural în modul de abordare şi foarte apropiat de lume, în general, şi de subordonaţi, în particular. Dar popularitatea lui i-a semnat şi sentinţa când Fidel începuse să-l privească ca pe un competitor. Faimoasa mantră a lui Camillo, înscrisă pe clădirea ministerului din Plaza de la Revolution, "Vas bien Fidel!", interpretată astăzi ca un cec în alb pentru conducerea lui Castro, este de fapt un testament al rivalităţii lor. În timp ce Castro era în mijlocul unui discurs fulminant, Camillo a apărut din spate la tribună şi s-a aşezat lângă el. Mulţimea din piaţă a devenit extatică iar aplauzele şi scandarea numelui lui Camillo au întrerupt oraţia lui Fidel. Deranjat, Fidel s-a oprit din discurs şi s-a întors să-l întrebe pe Camillo cum era discursul, la care Camillo a produs faimoasele cuvinte care sunt acum înscrise oriunde este pomenit numele lui şi care au devenit o binecuvântare de după mormânt a conducerii lui Fidel.
"Dar Luis, Camillo era mult mai popular decât Fidel. Nu erau totuşi în competiţie unul cu altul?"
"Nici pe departe. Să-ţi spun o poveste despre ei. Trebuiau să joace beisbol şi când au împărţit echipele, Fidel şi Camillo au căzut în echipe diferite. Şi Camillo a spus: Eu nu pot fi niciodată împotriva lui Fidel şi a cerut să schimbe cu cineva din cealaltă echipă ca să joace ei împreună. Îl iubea enorm pe Fidel şi tot sufletul lui era dedicat revoluţiei şi oamenilor."

Camillo era cu siguranţă un susţinător al revoluţiei, dar nu pentru o revoluţie care să aducă comunismul de tip sovietic în Cuba. Nefiind un simpatizant comunist, au fost mai multe situaţii în care Camillo s-a declarat împotriva celor care voiau să vireze revoluţia către comunism, şi chiar acţionând agresiv împotriva lor, dorind în final o conducere democratică în insulă.

Când evenimentele au început să o ia razna faţă de ce gândiseră ei la început, în primul rând prin pedepsirea celor care erau împotriva revoluţiei, Camillo a fost cel care a cerut reintegrarea în societate a vechilor inamici. S-a opus pe faţă lui Che şi lui Raul, amândoi comunişti convinşi, care voiau să creeze un tribunal al poporului care să dea ordinul de asasinare şi să-i facă dispăruţi pe oponenţii revoluţiei.

Mulţi dintre comandanţii revoluţiei aveau acelaşi punct de vedere ca al lui Camillo, unul din ei fiind comandantul Huber Matos, care era responsabil de sistemul de apărare din mijlocul insulei. Scrisoarea trimisă de Matos, în care îşi exprima îngrijorarea că revoluţia a fost infiltrată de elemente comuniste, i-a produs lui Fidel un acces de furie şi i-a ordonat lui Camillo să se ducă şi să-l aresteze pe bunul lui prieten, sperând că o să aibă loc o confruntare între ei din care poate vor muri amândoi. Accidentul de avion care a urmat întâlnirii celor doi, unde Matos s-a predat fără să-şi confrunte prietenul, era un plan secundar al comuniştilor înfocaţi ca să scape de Camillo.

Camillo a murit în accidentul de avion, care a avut loc pe vreme bună, într-un avion condus de unul dintre cei mai experimentaţi piloţi. Dar zvonurile nu au încetat niciodată. Cu puţin timp înainte de evenimentul de tristă amintire, Fidel l-a mutat pe Camillo într-o poziţie politică, luându-i conducerea armatei şi numindu-l pe fratele lui Raul în locul lui.
"Toate astea sunt zvonuri nefondate", mi-a spus Luis ca răspuns la litania mea. "Oamenii clevetesc aiurea şi sunt convins că toate vin de la duşmanii revoluţiei. Cum poate cineva să creadă aşa ceva când Fidel şi Che erau cei mai buni prieteni ai lui Camillo? Toţi trei erau ca fraţii şi îi vezi peste tot reprezentaţi împreună", o adevărată sfântă triadă.
"Şi ce poţi să-mi spui despre Fidel?"
"Ah, Fidel!... Fidel este ca un tată pentru mine. El a fost creierul revoluţiei, în timp ce Camillo este inima şi Che era spiritul", mi-a spus Luis, cu o fervoare religioasă care înlocuia triada biblică a Tatălui, Fiului şi a Sfântului Duh cu imaginea celor trei revoluţionari, cu puşti în mâini şi trabucuri în gură.
"Pentru Fidel a fost foarte greu pentru că el a trebuit să conducă ţara şi a trebuit să se adapteze după nevoi. Dar în acelaşi timp a trebuit să păstreze intact spiritul revoluţiei."

Păstrarea spiritului revoluţiei era scuza lui Luis pentru închisori, gulaguri, omoruri, sacrificii şi foametea din ţară. Dar nu o scuză pentru toţi cei care au fugit din ţară, dezgustaţi de faptul că Fidel Castro a deturnat revoluţia.
"Şi ce se întâmplă acum după atâţia ani de la revoluţie pentru că viaţa este atât de grea în Cuba şi am întâlnit atâţia oameni care se plâng?", l-am întrebat.
"Ştii cum este?! Oamenii se plâng mereu. Şi nicio revoluţie nu este perfectă. Toate fac câteva greşeli, dar conducătorii sunt capabili să le corecteze în timp. Este adevărat că avem ceva lipsuri în Cuba. Cuba nu este o ţară bogată şi importăm aproape totul. Nu avem în ţară petrol, grâne, minerale şi atâtea alte lucruri de care oamenii au nevoie. Guvernul trebuie să plătească pentru toate astea şi, în plus, să îi ajute şi pe oameni. Nimeni aici nu plăteşte chirie, întreaga educaţie este gratuită şi nu plătim nimic pentru îngrijirea medicală. Dar oamenii nu înţeleg asta şi singurul lucru pe care-l fac este să se plângă. Conducătorii îi înţeleg însă pe oameni şi muncesc pentru ei şi sunt foarte îngrijoraţi de buna lor stare, dar nu le ascultă clevetirile."
"Cum îţi merge ţie, Luis?"
"Eu o duc ceva mai bine decât alţii, pot spune asta. Conduc maşina asta şi câştig ceva bani zilnic, dar nu prea mult", o situaţie evident sub-evaluată. "Sunt fericit cu ceea ce fac şi pot spune că, în general, oamenii o duc bine în Cuba. Întreabă pe oricine şi o să-ţi zică că le place viaţa liniştită fără violenţă, fără arme şi aproape fără droguri."

.....

"Fidel ne-a protejat de imperialişti. Lupta de la Golful Porcilor a fost crucială."
"Ai luptat acolo?"
"Nu, pentru că eram un copil pe vremea aceea, dar tatăl meu a luptat."
"Deci ce crezi acum despre vizita lui Obama?"

Luis a zâmbit: "Bineînţeles, este bine şi sperăm să putem colabora. Sunt sigur că Raul ştie cum să gestioneze situaţia şi dacă americanii vor să facem ceva împreună, noi suntem pentru. Poate o să vină mai mulţi turişti la Havana."

Epilog

"Tito o să te ducă la aeroport... Şi o să vin şi eu", mi-a spus Raquel cu zâmbetul ei contagios, aşteptând lângă uşă.

.....

Afară, Tito, pe care l-am tot văzut prin casă, dar nu am ştiut niciodată dacă este o rudă sau un prieten, îşi meşterea ceva la vechea lui Volgă, sub capota deschisă şi cu motorul mergând.
"Original?", îl întreb.
"Are un motor vechi de Nissan înăuntru, dar merge bine."

Sigur că bine era un pic cam mult spus, dar ne-a dus la aeroport, vibrând, pârâind şi scoţând zgomote ca de avion pe drum. Mi-am montat GoPro-ul din nou pe capotă dar toată maşina se scutura peste nivelul oricărui soft care ar fi putut stabiliza imaginea. Am trecut pe străzile aglomerate din Havana Centro, inima Havanei, cu atâţia oameni şi cu atâta suflet. Raquel era numai zâmbete şi vorbea într-una. Îmi povestea despre sora ei din Miami cu care mă ruga să vorbesc după ce mă întorc în State. Valuri mari loveau Malecónul şi Tito a pornit muzica în maşină cu melodia lui Jacob Forever, Hasta Que Se Seque el Malecón, care devenise hitul numărul unu în Cuba, o insulă făcută din diferite Malecónuri, toate la fel de frumoase, dar toate atâta de diferite. În faţa fiecăruia erau pietre, plaje, palmieri şi speranţe, toate înconjurând insula. În spatele lor era viaţa trăită în bucurie, dragoste şi senzualitate, totul într-un abandon total şi sărăcie. Mult iubitul Malecón era într-un fel graniţa lumii de aici, o graniţă care le-a transformat insula într-o închisoare înconjurată de apele verzi pline de rechini.

Avionul de la Cancun spre New York nu a avut întârziere. După decolare, am început să-mi scriu notele din ultimele zile petrecute în Havana, un oraş care refuza să te lase să te duci la culcare. Sau să te lase ca să poţi să-ţi scrii notele din timpul zilei. Blonda de lângă mine se uita mereu la ceea ce făceam şi, în final, s-a decis să mă întrebe despre ce scriu.
"Am petrecut câteva zile în Cuba şi scriu nişte note de călătorie. Un fel de blog dar nu am putut să-l postez de acolo."
"Şi cum este Cuba?", m-a întrebat, din vocea ei dându-mi seama că nu prea ştie multe despre insulă.
"Mi-a plăcut enorm", i-am spus şi am început să-i povestesc despre viaţa din Havana plină de muzică şi dans.
"Interesant. Nu am fost niciodată acolo", mi-a spus.
"Ei bine, nici nu este chiar aşa de uşor ca american să mergi acolo pentru că teoretic nu poţi călători în Cuba. Trebuie să completezi o mulţime de acte ca să obţii permisiunea să mergi şi îţi trebuie o viză."
"Cum adică? Ce acte? Ce-i cu viza?"
"Probabil, ai auzit că ţara a fost sub embargo pentru aproape 60 de ani. Companiilor americane li s-a interzis să facă afaceri în Cuba şi cetăţenii americani nu au voie să cheltuiască bani acolo. Statele Unite au încercat să invadeze Cuba şi de atunci relaţiile diplomatice au fost suspendate între cele două ţări. Presupun că ai auzit de Castro şi despre comunism. Au făcut o revoluţie, ca să-l răstoarne pe un dictator, dar au schimbat macazul şi au virat-o spre sovietici, punând alt dictator în schimb...."

.......

I-am văzut ochii patinând şi mi-a zâmbit, plictisită de detaliile pe care i le dădeam şi care, în mod evident, nu o priveau şi mi-a spus:
"Nu mă uit la ştiri şi nu am auzit de lucrurile astea, dar spune-mi, au ceva plaje?..."

Întorcându-mi privirea spre norii de dedesubt am început să mă gândesc cum am ajuns să merg în Cuba ca să-mi redescopăr tinereţea petrecută în Bucureşti şi cum de am reuşit să-mi dezgrop din cutele minţii o ideologie uitată pe care mulţi tineri români nu pot să o înţeleagă. Puţini tineri din Estul Europei pot să vorbească despre istoria traumatică a ocupaţiei sovietice a ţărilor lor şi încă şi mai puţini ar înţelege prin ce au trecut părinţii lor când erau de vârsta lor. Ar fi poate bine pentru mulţi dintre ei să viziteze Cuba, ca să vadă cu ochii lor un experiment uman de care ei au fost scutiţi, dar mai mult ca sigur, fiind crescuţi în abundenţa unui sistem capitalist, puţini o să fie cei care o să se aventureze mai departe de plaje.