Reem Dueibes s-a născut în 1997, la Beirut, Liban. Are naţionalitate română. A realizat o lucrare de master la Universitatea Bucureşti cu tema: Discriminarea împotriva refugiaţilor palestinieni din Liban. A lucrat voluntar într-o tabără de refugiaţi din Liban, organizată de ONU, unde i-a învăţat pe copii limba engleză, considerând că "nedreptatea i-a determinat pe copii să aibă o viziune scurtă şi să nu fie pregătiţi pentru viaţă. Învăţând engleza în timpul şcolii de vară, şi-au
îmbunătăţit abilitatea de a lucra în echipă." Este doctorandă în
economie internaţională. Este membră în Clubul de presă şi cultură româno-arab şi activează voluntar în Organizaţia pentru solidaritate româno-palestiniană. În acelaşi timp lucrează într-o companie multinaţională, în domeniul tehnologiei.
Reem va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival aici).
Lia Faur: Ce înseamnă numele tău, Reem, în limba arabă?
Reem Dueibes: Reem este cea mai frumoasă specie de căprioară. Este cunoscută pentru ochii ei mari şi frumoşi.
L.F.: Te-ai născut în Liban, la Beirut, şi ai o lucrare de licenţă despre discriminarea împotriva refugiaţilor palestinieni în Liban. De unde vine interesul pentru Palestina?
R.D.: Sunt de origine palestiniană, dar m-am născut în Liban, şi sunt considerată încă refugiat palestinian în Liban, chiar dacă eu şi părinţii mei ne-am născut acolo. Scrierea tezei despre discriminarea refugiaţilor palestinieni înseamnă atât de mult pentru mine, deoarece descrie fapte pe care le suferim zilnic, pe care oamenii nu le cunosc, aşa că scopul meu a fost să evidenţiez acest aspect.
L.F.: De ce a ales familia ta să emigreze în România? Cum e viaţa de emigrant / imigrant aici?
R.D.: În 2006, eu şi familia mea ne-am mutat în România în timpul războiului din Liban. Eram deja refugiaţi în Liban şi acum suntem pentru a doua oară refugiaţi, dar în România. Părinţii mei au ales România deoarece au venit aici de mai multe ori în timpul comunismului şi s-au îndrăgostit de această ţară. România ne-a tratat mai bine decât dacă ar fi fost "acasă". Nu mi-a fost uşor să mă adaptez în copilărie, neştiind ţara sau limba, dar a fost alegerea potrivită pentru a trăi cu demnitate. Am învăţat limba şi am susţinut bacalaureatul românesc, am studiat în universitate românească şi nu am fost niciodată discriminată pentru originile mele sau pentru religia mea. Aş spune că oamenii nu au cunoştinţe suficiente despre Orientul Mijlociu sau despre religie, aşa că primesc întrebări prosteşti, dar nu-i pot învinui, dacă asta arată mass-media. România mi-a redat cetăţenia, m-a recunoscut ca om, deoarece înainte eram un apatrid.
L.F.: Ai petrecut un timp ca voluntar în tabăra de refugiaţi din Liban. Ce ai reuşit să faci pentru oamenii de acolo? Cu ce probleme se confruntă?
R.D.: Am petrecut câteva luni în taberele de refugiaţi palestinieni din Liban, ca voluntar, am lucrat în principal cu copii. Nu a fost uşor să vedem cum războaiele, discriminarea şi lipsa posibilităţii de a satisface nevoi de bază ale unei fiinţe umane i-au afectat, şi acest lucru se vede clar în comportamentul lor. Unii arătă starea lor prin tăcere pură şi lipsă de interacţiune cu oricine. Am crezut că îi voi înţelege, deoarece am trecut prin aceleaşi războaie, totuşi, am aflat că fiecare dintre noi trăieşte cu trecutul său diferit şi îl ascunde în mod diferit pentru a merge mai departe.
L.F.: Din punct de vedere al mentalităţii, este România o ţară pregătită să primească refugiaţi?
R.D.: Nu mi s-a întâmplat niciodată să am probleme în privinţa originilor mele sau a religiei, dar poate pentru că nu port o eşarfă pe cap şi vorbesc fluent limba română. Cu toate acestea, prieteni ai mei s-au confruntat cu situaţii dificile în legătură cu acest aspect. Adaug că generaţia mai în vârstă nu este foarte înţelegătoare, iar generaţia tânără nu este educată şi nu are cunoştinţe despre acest subiect, astfel încât nu aş afirma că românii ar fi pregătiţi să accepte un "străin".
L.F.: Ce comanzi când intri într-un restaurant cu specific românesc? Dar când intri într-unul cu specific libanez?
R.D.: De obicei, prefer să nu merg la restaurantele libaneze, deoarece mama mea găteşte aceeaşi mâncare, aşa că prefer mereu să încerc ceva nou. Mi-au plăcut sarmalele de casă şi, bineînţeles, papanaşii.
L.F.: Se întâmplă să visezi locurile unde ai copilărit?
R.D.: Am venit în România când aveam doar 8 ani, deci copilăria mea ulterioară am trăit-o aici. Îmi amintesc de copilăria mea din Liban, împreună cu rudele şi prietenii. Sunt încă foarte ataşată de rădăcinile mele, deşi locuiesc în România de şaisprezece ani. România va fi întotdeauna casa mea, dar nu voi uita niciodată că sunt un refugiat palestinian, născut în Liban.
L.F.: Cât de greu este să îţi faci prieteni români, în România?
R.D.: Mie nu mi-a fost deloc dificil să-mi fac prieteni în România, deoarece erau foarte interesaţi de cultura şi experienţele mele, aşa cum am spus mai înainte, mass-media nu arată această latură frumoasă a originilor noastre, şi ale mele ca cetăţean arab. Mai degrabă au descoperit acest lucru colegii de la universitate şi cei care m-au cunoscut la locul de muncă. Sfatul meu este să nu ezitaţi să întrebaţi pentru a afla mai multe, fiindcă eu, de exemplu, eram singura femeie arabă din facultatea mea, practic, doar eu îmi reprezentam ţara.
L.F.: Unde te vezi peste zece ani?
R.D.: Zece ani de acum înainte este o perioadă foarte lungă. dar mi-ar plăcea să mă uit înapoi la răspunsul meu de aici şi să văd dacă este diferit de cum voi simţi în viitor. Aş vrea să urmez o carieră în diplomaţie, fie că este vorba de a reprezenta România în Uniunea Europeană, sau la ONU, fie să lucrez la o televiziune cu propria emisiune politică, de asemenea mă văd şi la Ministerul de Externe. Până la urmă, toate se leagă într-un fel şi aş fi fericită să pot realiza oricare dintre aceste obiective.
L.F.: Care sunt cuvintele care îţi plac cel mai mult în limba română?
R.D.: Limba română este o limbă foarte simplă în comparaţie cu araba. Un fapt amuzant: am învăţat limba, mai întâi, ascultând alte persoane vorbind, deoarece mi s-a părut foarte plăcută urechii. Îmi place să spun "DA" şi chiar dacă vorbesc cu prietenii mei arabi. Am găsit dificultăţi în a spune "încărcător", deoarece mi se învârtea limba.
Reem va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival aici).
Lia Faur: Ce înseamnă numele tău, Reem, în limba arabă?
Reem Dueibes: Reem este cea mai frumoasă specie de căprioară. Este cunoscută pentru ochii ei mari şi frumoşi.
L.F.: Te-ai născut în Liban, la Beirut, şi ai o lucrare de licenţă despre discriminarea împotriva refugiaţilor palestinieni în Liban. De unde vine interesul pentru Palestina?
R.D.: Sunt de origine palestiniană, dar m-am născut în Liban, şi sunt considerată încă refugiat palestinian în Liban, chiar dacă eu şi părinţii mei ne-am născut acolo. Scrierea tezei despre discriminarea refugiaţilor palestinieni înseamnă atât de mult pentru mine, deoarece descrie fapte pe care le suferim zilnic, pe care oamenii nu le cunosc, aşa că scopul meu a fost să evidenţiez acest aspect.
L.F.: De ce a ales familia ta să emigreze în România? Cum e viaţa de emigrant / imigrant aici?
R.D.: În 2006, eu şi familia mea ne-am mutat în România în timpul războiului din Liban. Eram deja refugiaţi în Liban şi acum suntem pentru a doua oară refugiaţi, dar în România. Părinţii mei au ales România deoarece au venit aici de mai multe ori în timpul comunismului şi s-au îndrăgostit de această ţară. România ne-a tratat mai bine decât dacă ar fi fost "acasă". Nu mi-a fost uşor să mă adaptez în copilărie, neştiind ţara sau limba, dar a fost alegerea potrivită pentru a trăi cu demnitate. Am învăţat limba şi am susţinut bacalaureatul românesc, am studiat în universitate românească şi nu am fost niciodată discriminată pentru originile mele sau pentru religia mea. Aş spune că oamenii nu au cunoştinţe suficiente despre Orientul Mijlociu sau despre religie, aşa că primesc întrebări prosteşti, dar nu-i pot învinui, dacă asta arată mass-media. România mi-a redat cetăţenia, m-a recunoscut ca om, deoarece înainte eram un apatrid.
L.F.: Ai petrecut un timp ca voluntar în tabăra de refugiaţi din Liban. Ce ai reuşit să faci pentru oamenii de acolo? Cu ce probleme se confruntă?
R.D.: Am petrecut câteva luni în taberele de refugiaţi palestinieni din Liban, ca voluntar, am lucrat în principal cu copii. Nu a fost uşor să vedem cum războaiele, discriminarea şi lipsa posibilităţii de a satisface nevoi de bază ale unei fiinţe umane i-au afectat, şi acest lucru se vede clar în comportamentul lor. Unii arătă starea lor prin tăcere pură şi lipsă de interacţiune cu oricine. Am crezut că îi voi înţelege, deoarece am trecut prin aceleaşi războaie, totuşi, am aflat că fiecare dintre noi trăieşte cu trecutul său diferit şi îl ascunde în mod diferit pentru a merge mai departe.
L.F.: Din punct de vedere al mentalităţii, este România o ţară pregătită să primească refugiaţi?
R.D.: Nu mi s-a întâmplat niciodată să am probleme în privinţa originilor mele sau a religiei, dar poate pentru că nu port o eşarfă pe cap şi vorbesc fluent limba română. Cu toate acestea, prieteni ai mei s-au confruntat cu situaţii dificile în legătură cu acest aspect. Adaug că generaţia mai în vârstă nu este foarte înţelegătoare, iar generaţia tânără nu este educată şi nu are cunoştinţe despre acest subiect, astfel încât nu aş afirma că românii ar fi pregătiţi să accepte un "străin".
L.F.: Ce comanzi când intri într-un restaurant cu specific românesc? Dar când intri într-unul cu specific libanez?
R.D.: De obicei, prefer să nu merg la restaurantele libaneze, deoarece mama mea găteşte aceeaşi mâncare, aşa că prefer mereu să încerc ceva nou. Mi-au plăcut sarmalele de casă şi, bineînţeles, papanaşii.
L.F.: Se întâmplă să visezi locurile unde ai copilărit?
R.D.: Am venit în România când aveam doar 8 ani, deci copilăria mea ulterioară am trăit-o aici. Îmi amintesc de copilăria mea din Liban, împreună cu rudele şi prietenii. Sunt încă foarte ataşată de rădăcinile mele, deşi locuiesc în România de şaisprezece ani. România va fi întotdeauna casa mea, dar nu voi uita niciodată că sunt un refugiat palestinian, născut în Liban.
L.F.: Cât de greu este să îţi faci prieteni români, în România?
R.D.: Mie nu mi-a fost deloc dificil să-mi fac prieteni în România, deoarece erau foarte interesaţi de cultura şi experienţele mele, aşa cum am spus mai înainte, mass-media nu arată această latură frumoasă a originilor noastre, şi ale mele ca cetăţean arab. Mai degrabă au descoperit acest lucru colegii de la universitate şi cei care m-au cunoscut la locul de muncă. Sfatul meu este să nu ezitaţi să întrebaţi pentru a afla mai multe, fiindcă eu, de exemplu, eram singura femeie arabă din facultatea mea, practic, doar eu îmi reprezentam ţara.
L.F.: Unde te vezi peste zece ani?
R.D.: Zece ani de acum înainte este o perioadă foarte lungă. dar mi-ar plăcea să mă uit înapoi la răspunsul meu de aici şi să văd dacă este diferit de cum voi simţi în viitor. Aş vrea să urmez o carieră în diplomaţie, fie că este vorba de a reprezenta România în Uniunea Europeană, sau la ONU, fie să lucrez la o televiziune cu propria emisiune politică, de asemenea mă văd şi la Ministerul de Externe. Până la urmă, toate se leagă într-un fel şi aş fi fericită să pot realiza oricare dintre aceste obiective.
L.F.: Care sunt cuvintele care îţi plac cel mai mult în limba română?
R.D.: Limba română este o limbă foarte simplă în comparaţie cu araba. Un fapt amuzant: am învăţat limba, mai întâi, ascultând alte persoane vorbind, deoarece mi s-a părut foarte plăcută urechii. Îmi place să spun "DA" şi chiar dacă vorbesc cu prietenii mei arabi. Am găsit dificultăţi în a spune "încărcător", deoarece mi se învârtea limba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu