marți, 12 octombrie 2021

Între faimă şi onoare se aşterne întunericul

 

Andrea Petković
Între faimă şi onoare se aşterne întunericul
Povestiri autobiografice
Pilot Books, 2021
traducere din germană de Alexandru Mihăilescu

  

 ***
Intro

Andrea Petkovic (n. 1987 în Tuzla/Bosnia) a devenit în 2011 prima jucătoare germană intrată în Top 10 WTA, de la Steffi Graf încoace (care era pe locul 3 în august 1999, când s-a retras). În următorii trei ani, din cauza mai multor accidentări, Petkovic a coborât mult în clasament, dar a reuşit performanţa de a-şi recupera locul în 2014, care s-a dovedit şi cel mai bun an al carierei sale.

De-a lungul carierei, Petkovic a câştigat şapte turnee WTA (cel de-al şaptelea pe 8 august 2021, la Winners Open, în Cluj), nouă titluri ITF şi trei titluri ITF la dublu. A fost campioană naţională a Germaniei de două ori, în 2007 şi 2009.

Andrea Petkovic s-a remarcat ca o talentată comentatoare sportivă şi autoare de texte eseistice pentru Süddeutsche Zeitung, Spiegel şi cunoscuta revistă americană Raquette Magazine. Din decembrie 2019, pe lângă prezenţa în circuitul feminin, este şi moderatoare TV la emisiunea de sport a ZDF.
*
Tenisul ca oglindă a existenţei noastre ar fi tema debutului literar al fostului număr 10 WTA, Andrea Petković. Cartea este o punte între sport şi literatură şi entuziasmează prin povestirile profunde şi sincere despre parcursul unei jucătoare profesioniste.

Cu inteligenţă, simţ poetic şi umor plin de căldură, Andrea Petković ne povesteşte despre copilăria şi adolescenţa ei în Darmstadt ca fiică a unor emigranţi din fosta Iugoslavie, despre întâlniri tulburătoare pe terenul de joc sau în preajma acestuia, despre sufletul ei sârbo-german sfâşiat şi nopţi sălbatice în New York, despre corpul feminin în sportul de performanţă şi despre marea ei dragoste pentru literatură şi muzică.

Cum este cu adevărat viaţa unei tenismene ajunsă în Top 10?
Cum se obţine echilibrul între conştiinţa victoriei şi permanenta îndoială de sine?
Cum poţi reuşi să-ţi păstrezi bucuria de a juca, în ciuda înfrângerilor zdrobitoare şi a accidentărilor care te aruncă în depresie?
Cum poţi să cultivi prietenii într-o lume a rivalităţii şi a deplasărilor permanente?

Introspecţie şi autoironie. Două elemente caracteristice inteligenţei sale remarcabile, pe care Andrea Petkovic le aruncă în joc într-un mix de amintiri care au stat la baza construcţiei sale ca om şi jucătoare de tenis. O carte din care nu înveţi doar despre tenis şi turneele mari şi mici, ci şi despre temerile şi fricile care construiesc baza succesului într-un sport pe cât de frumos, pe atât de singuratic şi cinic. (Mircea Meşter, cronicar sportiv)

Andrea Petković reuşeşte cu această carte un debut excelent în proză. În cele 18 povestiri, care formează un colaj al propriei vieţi, găsim fără îndoială spiritul lui Dostoievski şi al lui David Foster Wallace. Sunt temele majore care o preocupă pe autoare şi pe care vrea să le înţeleagă - fericirea, nefericirea, prietenia, dragostea, dezamăgirea, singurătatea, suferinţa. (Süddeutsche Zeitung)

Petković este un caz rar de talent dublu: este în acelaşi timp înăuntru şi afară, este capabilă să se autoanalizeze, dar şi să se privească de pe margine şi apoi să povestească despre toate astea. (Die Zeit)

Fragment
Best Day Ever

Stăteam întinsă în pat şi mă uitam prin televizor. Nişte siluete îmbrăcate în alb aruncau o minge aparent grea pe trei beţe mici de lemn. Uneori o luau la fugă sau se veseleau din motive de neînţeles pentru mine. Stăteam pe spate. O menghină se instalase în jurul pieptului meu şi abia îmi permitea să respir. Fantome fără ochi o strângeau tot mai tare, minut cu minut.

Pereţii camerei de hotel veneau spre mine într-o mişcare lentă. Soarele strălucea prin fereastră, camera devenea din ce în ce mai fierbinte, dar nu aveam puterea să mă ridic şi să trag perdelele. Bătăile inimii mele aduceau cu un hit electronic underground, surd, fără viaţă, sfâşiat de luminile stroboscopice.

Din fericire, în cei aproape 13 ani de carieră, am trăit doar câteva incidente în care să fi fost cuprinsă de o panică atât de aprinsă, care mă neliniştea şi mă paraliza în acelaşi timp. Înaintea unui meci important, din starea mea de spirit, de multe ori, nu se poate distinge dacă este vorba de simplă emoţie sau frică latentă. Ambele condiţii sunt însoţite de mâini transpirate, mers la toaletă şi dureri de burtă.

Dar această panică era diferită. Nu mă lăsa să funcţionez.

Stăteam întinsă într-o minusculă cameră de hotel din Melbourne, cu o zi înainte de meciul meu din prima rundă împotriva unei calificate, iar oraşul de dincolo de fereastra mea se agita înaintea turneului de Grand Slam. Mă uitam la televizor şi tocmai încercam să pricep cricketul, sportul naţional australian, când mintea mi-a alunecat şi a început să alerge cu viteză periculoasă înspre diferite obstacole.

Se încheia într-o spirală neîncetată de gânduri care s-au oprit, în cel mai bun caz, cu accidentări şi sfârşit de carieră, şi, în cel mai rău caz, cu moartea pe terenul de joc. Iraţional, desigur. Produceam o transpiraţie rece care mi se scurgea pe tâmple, lacrimile stăteau în spatele globilor oculari, dar erau prea paralizate ca să o ia la vale.

În prima fază a unei cariere, te arunci în orice aventură cu o ignoranţă sălbatică şi reuşeşti să faci faţă cu ajutorul unui instinct natural. În faza a treia, eşti suficient de experimentată pentru a evalua situaţiile şi posibilele lor efecte şi pentru a le face faţă în consecinţă. Faza a doua a unei cariere este cea mai dificilă. Este faza în care ai văzut suficient pentru a înţelege ce urmează, dar nu ai experimentat suficient pentru a avea instrumentele necesare rezolvării problemei.

Am închis ochii. Întunericul nu a adus nici o uşurare. Am încercat să respir adânc, dar oxigenul nu-mi trecea prin plămâni. Am deschis ochii şi m-am uitat în jur.

În căutarea distragerii, ochii mi-au căzut pe noptieră. O carte zăcea pe ea, neatinsă, cu titlul care mă privea îmbietor: Crimă şi pedeapsă. Numele de deasupra titlului m-a speriat - mă împiedicase de altfel să ridic cartea în ultimele două săptămâni. Fiodor Dostoievski: Asociam nori negri cu acest nume, melancolie, ţarism şi religie, un pluton de execuţie de care autorul scapă în ultima secundă. O altă lume, una intelectuală de care nu aparţineam.

Am deschis cartea. În timp ce citeam prima frază, m-a învăluit o linişte atotcuprinzătoare. În acea clipă mă aflam la Sankt Petersburg, într-o zi fierbinte de vară. Stăteam în camera îngustă a lui Raskolnikov, care arăta ca un dulap. Am simţit îngustimea şi neputinţa de a scăpa de acolo. Şi cu cât Raskolnikow se încâlcea mai adânc în povestea sa, cu atât mai tare mă eliberam de propriile mele griji.

Astăzi ştiu că atunci am citit Crimă şi pedeapsă ca pe un simplu roman poliţist care m-a înşfăcat şi m-a scos la lumină din starea în care mă aflam. Nuanţele filozofice, ideile morale ale indivizilor în raport cu societatea - toate acestea au trecut pe lângă mine atunci. M-am îndrăgostit nebuneşte de personajul lui Raskolnikov, studentul sărac, care şedea în camera lui şi se gândea deprimat la lumea din jur. Era încăpăţânat, un exclus care avea propriile principii etice, dar nu ştia cum să le aplice într-o societate care îl uitase. Că era, de asemenea, arogant, recalcitrant, autosuficient şi egoist, nu am înţeles decât ani mai târziu, când am recitit cartea cu ochi de adult.

M-am trezit din întâlnirea mea literară cu Raskolnikov pentru că îmi ghiorăiau maţele. Afară se întunecase. Am sunat la recepţie şi am comandat o supă de roşii cu pâine cu usturoi. Recepţionera avea un accent australian atât de puternic, încât abia am înţeles-o. M-am aşezat la fereastră, m-am uitat în noapte şi mi-am aşteptat mâncarea. Fereastra era răcoroasă când am atins-o cu fruntea. Luminile zgârie-norilor din Melbourne pâlpâiau şi străluceau, furând spectacolul stelelor. Puteam vedea Rod Laver Arena din camera mea de hotel şi ştiam că a doua zi voi funcţiona. Anxietatea pe care o simţisem în acea după-amiază lăsase doar un gust amar pe limba mea. Ca atunci când, aproape moartă de sete, am băut trei înghiţituri mari de lapte stricat.

De atunci, literatura a devenit fuga mea personală din calea stresului şi a fricii. Când eram o adolescentă emo întunecată, îl citisem pe Werther, scrisesem citate în caiet şi vărsasem primele lacrimi pe o carte. M-a enervat criza vârstei de mijloc a lui Faust. Dar au fost momente trecătoare care nu au devenit niciodată parte din fiinţa mea. Crimă şi pedeapsă era altfel. Am cumpărat apoi toate cărţile lui Fiodor Dostoievski şi, treptat, literele tipărite au pătruns în viaţa mea.

*
Ani mai târziu, stăteam pe o bancă de lemn, într-un parc. Parc este probabil un cuvânt prea prietenos pentru un spaţiu împrejmuit cu opt copaci şi un pătrat mic de gazon - restul era beton. În dreapta mea era o bucată de pizza pe jumătate mâncată pe o bucată de carton îmbibată în grăsime. Băieţi în pantaloni supradimensionaţi călăreau în jurul meu pe skateboarduri şi un adolescent cu aspect asiatic, cu o piele ca de fildeş, arunca o minge de baschet în coşul din lanţuri metalice.

În stânga mea stătea un tânăr care, cu mult timp în urmă folosise un proces chimic pentru a extrage pigmenţii din violete, iar acum le picta, uscate, pe o pânză. Purta pantaloni de culoare albastră, adidaşi şi un tricou destul de vechi.

Eu trăncăneam câte-n lună şi-n stele. Indiferent ce spuneam, el mârâia. Uneori zâmbea cinic sau îşi dădea ochii peste cap. Şi tot aşa de săptămâni întregi. Când mă săturam şi plecam, îmi trimitea mesaje stăruitoare şi îmi cerea o următoare întâlnire. Când stăteam unul în faţa celuilalt se uita, la mâini sau, alternativ, la obiecte precum farfurii goale şi şerveţele şi rămânea tăcut cu încăpăţânare. Nefiind o iubitoare a tăcerilor incomode, pălăvrăgeam până îl înnebuneam.

A trecut ceva timp până să-mi dau seama că ieşeam cu Raskolnikow. Era mohorât şi moralist. Sinistru în viziunea sa asupra lumii şi de o moralitate superioară - credea el. Tăcea crezând că nu pot vedea prin el, pentru că eram mai tânără şi sportivă, pentru că vorbeam foarte mult şi îmi plăcea să mă distrez, pentru că aveam prieteni cu care băteam din palme şi bârfeam şi pentru că uneori eram fascinată de Celebrity Gossip (blog dedicat noutăţilor din lumea vedetelor din showbiz-ul american - n.red.). Mă privea de sus. Mă subevalua. Dar la un moment dat am înţeles cine era. Pur şi simplu nu refuzasem să observ.

De ce am încercat cu încăpăţânare să-i câştig afecţiunea (nici nu-mi plăcea cu adevărat) este greu de explicat. A fost o provocare. Reprezenta un cerc intelectual din care nu am simţit niciodată că făceam parte. Însemna o Germanie în care mersesem la şcoală ca un copil refugiat cu accent sârbo-croat. Şi el era Raskolnikov. Prima mea mare pasiune literară.

Când l-am părăsit pentru că nu mai avea rost, nu am fost tristă. Doar rănită în mândrie. M-am uitat la fotografii cu el pe internet. În fotografie, cu părul înfoiat, ochelarii pentagonali şi bărbia uşor proeminentă, arăta precum David Foster Wallace. A doua mea dragoste literară.

*
L-am descoperit pe David Foster Wallace într-o cameră de hotel, într-o seară, târziu. Mi-am agăţat jacheta de cârligul din perete, de lângă uşă şi, ca întotdeauna când dormeam singură într-o cameră de hotel, primul lucru pe care l-am făcut a fost să aprind televizorul. În zilele bune, uşura singurătatea.

Erau ştirile, iar eu m-am dus la baie să mă spăl pe dinţi şi pe faţă. Mi-am periat părul şi am păşit înapoi în cameră. În prim-plan era un bărbat cu o voce blândă, ochelari şi uşoare cicatrici de acnee pe faţă. Purta o cămaşă verde închis şi vorbea despre umor morbid şi despre Ludwig Wittgenstein. Am uitat de părul meu şi m-am aşezat pe marginea patului cu peria încă în mâna dreaptă. Bărbatul părea nesigur şi încrezător în acelaşi timp şi îşi dezvăluia dinţii când credea că a spus un lucru greşit întrebând-o pe reporteră dacă avea sens ceea ce spunea. La un moment dat a spus: "Încerc disperat să par interesant aici".

Să fiu sinceră, au fost multe lucruri pe care nu le-am înţeles. Ca să fiu şi mai sinceră, nu am înţeles aproape nimic. Nu ştiam cine este acest Wittgenstein. Nu ştiam nici cine era bărbatul de pe ecranul meu. "David Foster Wallace" scria sub o linie albă, în partea stângă jos, "Autor".

"Ce este rău la divertisment este că e atât de al naibii de distractiv. Spuneţi, dacă aţi sta singur într-o cameră de hotel şi aţi zapa printre canale, v-aţi uita la tocilarul care lălăie prelegeri despre literatură sau v-aţi opri la Pamela Anderson alergând pe jumătate goală pe plaja din Malibu?" o întrebă el pe intervievatoare.

I-am notat numele cu litere curbate în caietul meu: David Foster Wallace. Şi l-am subliniat de două ori. Cu un semn de exclamare.

*
Trebuie să fi fost luni mai târziu, poate ani mai târziu. Mă plimbam printr-o librărie puternic luminată din Darmstadt, când o carte albă cu litere negre care păreau să cadă de pe copertă mi-a sărit în ochi. Distracţie fără sfârşit (Roman de David Foster Wallace, apărut în 1996, celebru pentru structura narativă neconvenţională şi interminabilele sale note de subsol: Infinite Jest, Back Bay Books, 1996. - n.red.). Mai jos: "David Foster Wallace".

Undeva, în subconştientul meu, a tresărit ceva. Nu am asociat imediat numele cu tânărul care fusese atât de dureros de conştient de sine într-un interviu de televiziune. Dar coperta cărţii promitea ceva legat de tenis şi mă obişnuisem să cumpăr cel puţin un lucru în librării sau în magazinele de discuri doar datorită design-ului. Uneori erau nişte oribilităţi (muzică de fanfară din anii '70 din Franţa, o blasfemie pentru oricine din Balcani), alteori erau descoperiri norocoase (fantasticul roman al Evei Babitz Sex & Rage).

După ce am plătit, m-am dus la brutăria-cafenea de alături, m-am aşezat într-un colţ, pe un scaun de bar în faţa căruia se afla o masă de metal, care în mod inexplicabil se clătina, în ciuda piciorului rotund, şi am început să citesc. M-a invadat un haos, urât mirositor, ca de cloacă, un amestec de droguri şi depresie. Mă nelămureau notele de subsol care se întindeau pe pagini întregi, din totalul de 1.545, personajele bizare, şarjate care sufereau mereu de tot soiul de dizabilităţi şi boli rare. Am citit cartea în limba germană, o limbă pe care credeam că o pot vorbi şi tot trebuia să caut cuvinte pe care nu le citisem niciodată. Dar de fiecare dată, în următoarele săptămâni, când eram gata să pun capăt, să mă despart de David Foster Wallace, să-l părăsesc aşa cum l-a părăsit pe el bucuria vieţii, mă aducea înapoi câte o idee uimitoare sau un adevăr care te ataca undeva între plexul solar şi adâncul stomacului. Imagini care îmi fuseseră arse pentru totdeauna pe retină.

Femeia care îşi purta inima într-o geantă, care apoi i-a fost furată de un drogat.

Cea mai frumoasă fată din lume care a fost stropită de mama ei cu acid şi care acum poartă un văl.

Drogatul care a luat o supradoză şi care a generat cea mai ciudată şi mai bună descriere a relaţiei cu timpul pe care am citit-o vreodată într-o carte.

Descrierile oraşului Tucson, când soarele era sus pe cer şi străluceşte nemilos peste acoperişuri.

Dar cel mai mult m-au inspirat pasajele despre tenis. Nu mai citisem niciodată un autor care să fie în stare să scrie astfel despre tenis. David Foster Wallace a apucat monotonele zile de antrenament de ciuf, le-a rupt capul şi le-a transformat într-un adevăr despre viaţă pe care l-am simţit, dar nu am putut să-l exprim în cuvinte. Da, se trăia într-o monotonie zilnică în vederea unor momente grozave care treceau atât de repede, încât nici nu le puteai înţelege. Şi astfel întreaga viaţă a devenit un ritual repetitiv.

Datorită lui Foster Wallace am înţeles că tenisul nu este atât de superficial, cum îl prezintă cei mai mulţi. Luasem cu mine complexul de inferioritate al unui copil de emigrant în lumea mare a tenisului - şi David Foster Wallace mi l-a înlăturat. M-am simţit mai puternică intelectual. Deoarece, în vreme ce arta, literatura şi filmele sunt încărcate de sens şi încorporate în societate, sportul este în mare parte luat peste picior. Desigur, un concept bine gândit al unui film sau al unei opere de artă nu poate fi comparat cu niciun joc de fotbal. Dar în fiecare sportiv există decenii de valori trăite, cum ar fi disciplina, credinţa în ceva (în tine însuţi), când toţi ceilalţi au pierdut-o şi în confruntări cu limitele corpului şi al naturii fizice. Depăşirea obstacolelor face parte din ADN-ul fiecărui sportiv. Când tinerii pornesc în lume să se regăsească, eu mă gândesc întotdeauna: trei meciuri sub presiune maximă sunt semnificativ mai ieftine şi mai eficiente.

Nu pot spune că mi-a plăcut să citesc fiecare pagină din Infinite Jest - chiar nu - dar m-am luptat cu cartea, până la capăt, aşa cum am învăţat să fac în tenis.

În schimb, eseurile lui David Foster Wallace au fost adevărata "trezire" pentru mine. Romanele sale erau descrierile postmoderne, halucinogene ale stărilor sale sufleteşti - pe când eseurile erau reprezentări lucide ale prezentului. String Theory, colecţia de eseuri despre tenis, le citeam cel puţin o dată pe an. M-au ajutat să-mi înţeleg mai bine sportul şi să-l explic mai bine în propriile mele încercări de a scrie.

Am citit despre dezamăgirea lui cu biografia lui Tracy Austin, plină de platitudini.

Am citit portretul său cult al lui Michael Joyce, un jucător profesionist, clasat pe atunci aproape de locul 70, care era incredibil de bun, dar nu la fel de bun ca Andre Agassi şi ceilalţi. Rareori se întâmplă ca autorul portretului să devină mai celebru decât obiectul descrierii.

Am citit cum a aplicat el cunoştinţele de geometrie la meciurile de tenis şi despre schimbarea unghiurilor în Illinoisul plat şi brăzdat de vânt.

M-a atins mai ales pasajul despre prima sa întâlnire cu "o tristeţe adultă", atunci când şi-a dat seama că nu va fi niciodată suficient de bun pentru a deveni jucător profesionist de tenis. Pe atunci avea 14 ani. Tenisul l-a făcut să crească prea devreme.

Şi nu în ultimul rând, am citit despre felul în care Roger Federer celebra tenisul.

La un moment dat, cineva mi-a spus cum a fost pentru Roger Federer întâlnirea cu cel mai mare scriitor al timpului nostru. "Nu pot să-ţi spun exact. A stat zece minute în faţa mea, s-a uitat fix la mine, apoi, într-un final, mi-a strâns mâna, mi-a mulţumit şi a plecat fără să-mi pună nicio întrebare", ar fi spus Federer, cu accentul său moale elveţian şi apoi a râs.

N-am îndrăznit niciodată să-l întreb pe Roger despre asta, dar sper că este adevărat.

David Foster Wallace şi-a luat viaţa pe 12 septembrie 2008, la trei zile după ce eu împlinisem 21 de ani. Suferise de depresie o viaţă întreagă, pe care reuşise să o ţină cât de cât sub control cu medicamente.

Foster Wallace lucra la romanul său The Pale King. Ar fi trebuit să fie următorul mare succes. A încercat să scrie un roman despre plictiseală şi monotonie, care nu era plictisitor şi monoton. Aşa cum a scris în Infinite Jest despre pericolele divertismentului, rămânând însă distractiv. The Pale King l-a dus într-o fundătură. N-a mai putut înainta. A oprit medicamentaţia, fiindcă se temea că nu putea gândi clar din cauza asta. O săptămână mai târziu s-a spânzurat în casa lui.

The Pale King a fost publicat postum, neterminat, şi se află pe raftul meu de cărţi ca o ameninţare. Până în prezent nu mi-am putut face curaj să deschid cartea.

*
Când mă gândesc la toate călătoriile pe care le-am făcut - la numeroasele aeroporturi cu interiorul lor gri şi strălucitor, maşinile din care mă uitam pe fereastră, hotelurile de reţea unde eram cazată - pe toate le asociez cu stări de spirit hrănite de vreme, de peisaj - de cărţile pe care le citeam.

Întinderea goală a deşertului din New Mexico, pe lângă care trecea autocarul formaţiei Tennis - cu mine scufundată în romanul lui Roberto Bolaño, 2666.

Cu febră în rândul din spate al unui avion - chiar acolo unde oamenii fac coadă la toaletă - înfăşurată în patru pături, forţându-mă să zâmbesc stewardesei în speranţa că va confunda gripa incipientă cu frica de zbor - şi citind Război şi pace de Tolstoi.

Cam în acelaşi loc în avion am stat şi când l-am citit pe David Sedaris, mă zguduiam de râs şi după o oră am observat că locurile deveniseră libere în jurul meu. Dacă nu-l recunoşti pe nebun, sunt mari şanse ca tu să fii nebunul.

Uraganul din Guangzhou, China, care ne-a ţinut închişi în hotel, zile întregi, şi care a sfâşiat mobilele de pe terase asemeni unui animal de pradă fioros. Am sorbit tăiţei moi din supe picante şi am văzut chinezi râzând şi occidentali cu figuri speriate. Un scaun aruncat de vânt pe autostrada din faţa hotelului, urmat îndeaproape de o frunză de palmier căzută, a provocat o mare distracţie în rândul localnicilor. Citeam I love Dick, o autobiografie scrisă sub formă de jurnal a artistei de performance Chris Kraus. Dick era numele cowboyului tăcut care trăia singur în deşert şi pe care ea credea că îl iubeşte. Dar numai eu, care citeam cartea, ştiam asta. Femeile se înroşeau, iar bărbaţii mă priveau sugestiv când mă vedeau cu cartea.

Eram în spital, îndopată cu anestezice, când am citit Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov, şi când Necuratul s-a întrupat plutind în faţa ferestrei mele. Putea fi şi datorită artei de povestitor a lui Bulgakov, dar cel mai probabil au fost medicamentele.

L-am citit pe Paul Auster când eram la New York, Joan Didion în Los Angeles. Henry Miller la Paris, Haruki Murakami la Tokyo. Şi, la fel ca aspirina, l-am avut întotdeauna pe Ernest Hemingway cu mine. Personajele lui erau prietenii mei pe care îi puteam duce oriunde.

*
Uneori, entuziasmul pentru literatură ajungea şi în viaţa mea reală. Într-o dimineaţă devreme de toamnă - tocmai ajunsesem de la Beijing pe aeroportul din Frankfurt - eram la controlul paşapoartelor, când telefonul meu a bâzâit în buzunarul jachetei. Mesaj: "Jonathan Franzen la Schauspiel Frankfurt, astăzi, din păcate nu mai sunt bilete disponibile!"

Am sunat-o pe prietena mea Joni, la Darmstadt. Era opt dimineaţa, nu tocmai ora ei.
- Nu eşti normală? Suni atât de devreme? Şi a închis telefonul.

Am sunat din nou.
A respins.

Mesajul WhatsApp: Joni, răspunde imediat. Altfel vin la tine acasă!
Joni S. a părăsit chat-ul
.

Am sunat din nou.
De data aceasta Joni a răspuns, vădit enervată.
- Tu. Ce. Vrei.
- Jonathan Franzen este în Frankfurt.
- Cine?
- Jonathan Franzen, scriitorul meu preferat.
- Am crezut că David Foster Wallace este scriitorul tău preferat.
- Da, dar a murit. Jonathan Franzen este acum noul meu scriitor preferat.
- Când o să mor eu, mă vei uita la fel de repede?
- Um, nu, dar nici nu am atât de mulţi prieteni. Şi există o mulţime de autori buni.

În liniştea de la celălalt capăt am putut s-o aud pe Joni, pe jumătate adormită, cum încearcă să-şi dea seama dacă a fost un compliment sau o insultă.
- Ce vrei de la mine acum?
- M-am gândit aşa: Mergem la Frankfurt, ne putem plimba puţin prin Târgul de Carte, dimineaţa, dar trebuie să fim aproape de teatru pe la ora 15, fiindcă nu mai sunt bilete. Haha, ştiu, dar o să facem coada la ghişeu şi o să-i enervăm în asemenea hal, până când ne vor lăsa să intrăm.
- Nu. În niciun caz nu stau ore în şir în faţa vreunui teatru...
-... Schauspiel Frankfurt.
... în faţa ORICĂRUI TEATRU pentru a PÂNDI ORICE SCRIITOR! Înţelegi asta?

Era un obstacol uşor de gestionat, deoarece Joni era uşor de mituit cu prăjituri şi burgeri vegetarieni. Câteva ore mai târziu am ajuns cu maşina până în dreptul apartamentului ei şi am claxonat. A urcat cu o privire încruntată ca să arate că nu era în regulă să fie sunată înainte de opt dimineaţa şi confruntată cu planuri bizare, chiar dacă ştiam foarte bine că în viaţă erau puţine lucruri pe care le iubea mai mult decât planurile bizare. Am invitat-o la un burger în Bahnhofsviertel din Frankfurt, pe care a trebuit să îl plătească pentru că nu am găsit în portofel decât yuani chinezi.

Era prima zi rece din octombrie. Joni era îmbrăcată în negru. M-a trimis singură la ghişeul de la teatru, s-a oprit în faţa vitrinei lungi de sticlă de la Willy-Brandt-Platz şi s-a prefăcut că nu era acolo.
- Hallooo, am spus eu cu voce cântată, Bună ziua. Da, bine, ştiu că de fapt nu mai sunt bilete pentru Jonathan Franzen, dar ar însemna foaaarte muuuult pentru mine dacă l-aş putea vedea astăzi. Şi vreau să spun, nu sunt o fană nebună, sunt o fană, dar nu nebună, nu mai nebună decât alţii, înţelegeţi. Anywayssss, dacă cineva anulează sau două bilete devin disponibile, anunţaţi-ne, bine? Sau spuneţi-ne pe cine să ucidem!

Am făcut semn cu degetele de parcă aş fi împuşcat pe cineva. Femeia din spatele tejghelei m-a privit îngrozită.
- A fost o glumă. Voi aştepta acolo, cu prietena mea. I-am arătat-o pe Joni, care ne-a întors imediat spatele, ostentativ. Cea cu haina lungă şi neagră este prietena mea. Am arătat din nou spre ea, de data aceasta mai energic. Joni a aruncat scurt o privire peste umăr şi s-a întors din nou cu spatele.

Am ieşit afară.
- Ei bine, ai fost din nou psiho? A întrebat ea.
- Nuuu, am fost foarte simpatică.

Joni nu crezu niciun cuvânt.

După vreo jumătate de oră, s-a auzi un ciocănit în geam. O femeie scundă, cu ochelari şi o rochie maro peste genunchi ne-a făcut semn cu mâna.
- Du-te tu.

Am intrat şi am ieşit apoi triumfătoare cu două bilete. Aveam cele mai bune locuri, rândul 5, exact la mijloc, la înălţimea autorului. Joni s-a mai liniştit.

Jonathan Franzen a urcat pe scenă îmbrăcat ca un intelectual din New York. Elegant-neglijent, cu pantofi purtaţi (niciodată pantofi noi, nu le arătaţi că vă pasă), pantaloni negri din velur, un pulover negru, sacou negru deasupra şi o cămaşă albă care ieşea de sub pulover. I-am iubit cărţile pentru observaţiile lui despre păsări şi pentru acel personaj hiper-moral care apare în fiecare din cărţile lui şi presupunerea mea e că el însuşi se credea o astfel de persoană. Dar, mai presus de toate, am iubit cărţile pentru descrierile precise ale relaţiilor interumane şi descompunerea lor. Mi-a plăcut autorul pentru că era ciudat, solitar, sumbru şi arogant - cel puţin aşa spuneau (Raskolnikov chiar m-a marcat pe viaţă). Mi-a plăcut pentru că în timpul liber urmărea păsările şi pentru că era un prieten apropiat al lui David Foster Wallace. L-am descoperit pe Jonathan Franzen când răspundeau amândoi la întrebări despre decăderea literaturii, la Charlie Rose Show. Amândoi aveau cele mai jalnice şi suferinde feţe, şi tunsori şi mai groaznice - era absolut spectaculos.

De data asta tunsoarea era incomparabil mai bună, la fel şi starea de spirit. Vorbea germană (trăise şi studiase la Berlin) şi făcea glume la care Joni şi cu mine râdeam cu voce tare. După lectură şi jocul obişnuit întrebări-răspunsuri, s-a aşezat la o masă în foaier şi a semnat cărţi. M-am aşezat la coadă şi am forţat-o să stea lângă mine pe Joni care mormăia şi bombănea cum doar Jonathan Franzen însuşi mai putea. La un moment dat nu a mai putut suporta şi mi-a spus că mă aşteaptă la intrare. Stăteam la coadă în aşteptarea unui autograf, iar alte persoane, care aşteptau şi ele, îmi cereau mie autografe. Meta!

Când a venit rândul meu, am făcut ceea ce fac mereu când sunt emoţionată. Am vorbit. Prea mult, prea rapid, prea tare.
- Domnule Franzen, am vrut doar să spun: Sunt o mare fană a dumneavoastră, v-am citit toate cărţile, sunt: FAN-TAS-TICE. Cu adevărat fantastice. Da, acesta este cuvântul, într-adevăr fantastice sunt. Noroc în tot ce faceţi!

M-a privit confuz, şi-a pipăit părul, apoi ochelarii. O vedeam pe Joni lângă uşă, venindu-i să intre în pământ de ruşine.
- Vreţi să vă semnez o carte... sau...?

Mi-am deschis cartea teatral. A semnat şi a scris o dedicaţie cu litere largi, cool. Când mi-am luat rămas bun, nu mai ştiam ce să mai spun, spusesem deja tot ce poţi îndrăzni să-i spui unei persoane, în zece secunde, aşa că am adăugat ca-n tenis: "Good luck, man!"

S-a ridicat nehotărât de pe scaun, mi-a întins mâna, părând că ar vrea să mă îmbrăţişeze dar s-a răzgândit în ultimul moment.

Am plecat cu un rânjet lipit definitiv pe faţă.
- Uau, asta chiar că a fost jenant. A clătinat Joni din cap.

Am mers prin seara rece din Frankfurt până la parcare. Am condus în tăcere peste Untermainbrücke şi am lăsat în spate luminile sclipitoare ale oraşului, care se reflectau în Main.

Tocmai când conduceam pe autostradă - radioul cânta încet - Joni a deschis vorba:
- Andy? Nu am vrut să spun nimic, dar chiar mi-a fost jenă. Am stat acolo lângă uşă şi te-am urmărit: păreai atât de fericită.

Nasul ei mic şi strâmb tremura de plăcere. Se amuza nemaipomenit.
- Habar n-am ce-ai făcut, dar tipul n-a dat mâna cu nimeni altcineva.

A pufnit.

Am privit-o dintr-o parte, neîncrezătoare, apoi nu m-am mai putut abţine. Am tot râs de mine şi de Jonathan Franzen, până când am ajuns la ieşirea Darmstadt-Stadtmitte. Cel puţin un an de zile a trebuit s-o suport pe Joni imitâdu-mă cum cer autograf.

Dar nici că mi-a păsat. Best day ever.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu