Marea în Thassos

 Mama nu a văzut niciodată marea. Pe tata nu-l mai amintesc pentru că, stingându-se la 57 de ani, mi s-a părut că nici nu a avut când. Sunt primul, din familia mea, strict vorbind, care am făcut-o. La 16 ani. Terminasem clasa a noua (la liceul industrial de chimie se foloseau numerele cardinale: anul I, anul II... până la anul V, fiind eu ultima promoţie cu un liceu aşa lung). Profesorul de sport obişnuia să facă o tabără de corturi în campingul din Năvodari, camping pe care-l evaluez, retrospectiv, drept un paradis pierdut. Trenul către mare intra în Gara de Nord pentru vreo 20 de minute. Am coborât să iau reviste - căpătasem gustul ăsta de la tata. Îl văd intrând pe uşă cu un teanc de ziare, însoţite periodic de câte o revistă. Simt, încă, mirosul cernelei tipografice. Cred că era într-o vineri când am luat în piept aglomeraţia peronului Gării de Nord. Am ajuns la chioşc, am cumpărat Săptămâna, am dat să mă întorc spre tren. Dar, după câţiva paşi, am realizat că peronul, linia erau pustii. Am întrebat nişte ceferişti şi unul dintre ei, cu o mină serioasă, mi-a răspuns repede că a plecat chiar adineauri, într-acolo, iată! Am dat să alerg, toţi au râs, abia de se mai zărea ultimul vagon. Trenul plecase mai repede, să mai reducă din întârziere. Priveam prostit, când am descoperit că şi alţi colegi din grup, mai mari ca mine, din anii terminali, păţiseră la fel. Ne-am adunat, aveam, acum, o identitate aparte, am pornit revoltaţi către biroul şefului gării. Care, desigur, n-a putut face nimic pentru noi. Drept care am urcat în următorul tren către mare, fiind îndreptăţiţi să cerem naşului să ne accepte, aşa, fără bilet, fără bani. La Constanţa am repetat figura cu autobuzul către Năvodari însă, începuse să apară un sentiment de teamă că nu-i vom găsi. Eu nu mai fusesem niciodată, îmi pare că nici ceilalţi, simţeam că plecasem în necunoscut. Am coborât unde ne-a spus şoferul, am intrat în camping. O nebunie de oameni în slip, un furnicar. Ei bine, nu ştiu prin ce miracol, deşi o brumă de explicaţie există, ne-am trezit că am ajuns în dreptul unor sălcii ivite din nisip, cu proful, tuciuriu de felul lui şi negru de supărare, înconjurat de bagaje şi de ceilalţi copii, lăsând totul baltă şi venind spre noi cu câte o palmă scurtă şi o descărcare. Abia atunci am înţeles că bagajele noastre fuseseră cărate de ceilalţi şi cred că mult mai târziu am înţeles spaima profului. Un om minunat.

Ei bine, autobuzul care ne-a dus de la gara din Constanţa către Năvodari, aglomerat, avansa pe bulevardele acelea lungi şi, dintr-o dată, a făcut la stânga, când nu mai avea unde să continue, de nişte blocuri. În secundele în care a luat curba, şi, inevitabil, noi, agăţaţi de bare, ne-am clătinat un pic, am zărit prin fereastre marea. Uitasem că pentru ea venisem, de aici şi uimirea mea. Autobuzul şi-a văzut de drum, iar eu am rămas îndrăgostit de cadrul acela.

Sunt 47 de ani de atunci şi azi priveam cum între două pensiuni oranj am zărit marea pentru care am venit în Thassos. Că pe autostrada din munte am dat să opresc pentru o fotografie cu golful şi deschiderea Mediteranei, că bacul a desfăşurat un spectacol între continent şi insulă, sunt doar detalii ce ţin de călătorie. Cea pentru care am venit, atât am zărit-o, mai mult întinzându-mi gâtul de pe balconul ce dă spre bolta de viţă a vecinilor, amintindu-mi de curţile patriarhale din Bucureştii vizitaţi în copilărie.
 

 

Întâlnirea cu ea, în altă zi.

 Cred în povestea celui care n-a ieşit niciodată din satul lui, neştiutor de carte dar înţelegând lumea. Lumea lui. Lumea care contează. Curiozitatea dă ghes, o gestionăm fiecare, cum putem. Azi pare simplu să ştii de acasă cum e oriunde în lume, doar să deschizi televizorul, poţi să cunoşti ce se petrece în clipa de faţă, doar să defilezi puţin prin facebook. Lumea e, mai mult sau mai puţin, zidită în mintea de acasă. Deschid o carte, aflu despre Ulise, deschid Google Maps, aflu că în 10 ore ajung în Thassos, deschid televizorul, mă îngrijorez când voci grave sau revoltate ne informează că turiştii români au stat trei ore în vama grecească.

Cum folclorul este un izvor nesecat de zicale şi zicători, am pornit la drum pregătiţi cu toate cele, mai puţin cele uitate, de care ne-am amintit sau, posibil, nici acum să fi observat absenţa lor. Apa tonică, din Lidl, noua mea descoperire, care să mai estompeze afluenţa de Pepsi, a fost prima identificată. Altfel, când să intru la Lukoil, înainte de Calafat, am realizat că neglijasem, la proiectare, că benzinăriile se închid la fiecare miez de noapte, preţ de un sfert de oră. Toate. Cum deja vedeam coada lungă de semnalizatoare roşii în faţa noastră, am făcut prima pauză. Nu la Lukoil, la MOL, că am tot sperat la o alternativă şi nici să mă întorc nu mai puteam. Aşteptarea din benzinărie a avut efectul ei, ne-a pregătit pentru cele două ore în care am mers ca melcul către punctul vamal. M-am aşezat la coada unui şir nevăzut, pe lângă tiruri. Dar, hm, parcă s-au mişcat mai repede tirurile, hai după ele. Depăşind automobilele ce aşteptau, m-am simţit inconfortabil. La un moment dat am intrat în rând, mulţumit, totuşi - mea culpa -, de saltul făcut. Numai că, destul de repede, am sesizat că şirul acela al camioanelor a fost dintr-o dată ocupat de automobile nou sosite, care, desigur, conform lui Murphy, avansau lesne, spre revolta mea.:)

În noaptea de 31 iulie spre 1 august 2021 toată lumea a plecat în vacanţă pe la Calafat. Controlul vamal a durat un minut, doar furnicarul maşinilor era fără limite. Şi fără o continuare, pentru că, repede, dincolo de Vidin, am rămas singuri pe şosea. Am greşit noi drumul? Chiar nimeni nu a mai mers pe E79? Iar revederea peisajului rutier bulgăresc este propice gândurilor cele mai negre. Vopseaua de pe asfalt nu se mai vedea, semne reflectorizante nu erau, vegetaţia din buza asfaltului ascundea necunoscutul. Repede s-a blocat şi Waze, drept care am mai bifat o chestie uitată: roaming activat. Dar, dacă toată călătoria n-am văzut borne kilometrice (sunt un pasionat al lor), apoi de panouri cu nume de localităţi nu mă pot plânge. Prilej de a descoperi câte cuvinte am împrumutat de la slavi. S-a activat şi legenda hoţilor de maşini din Bulgaria, cum să mai opreşti la margine de şosea? Fiecare denivelare o vedeam ca pe o capcană şi n-au fost deloc puţine. Segmentele de viteză, cu două benzi pe sens, au adus doar speranţă, asfaltul amintindu-mi de autostrada noastră din anii '90. Aşa că am zărit soarele răsărind, de după un munte, la marginea Sofiei. Pe lumină, senzaţia de stranietate şi-a schimbat motivul. Da, vegetaţie sălbatică peste tot. Dar unde sunt culturile policolore şi cu forme geometrice de la noi? Am funcţionat, tot drumul, ca un comparator. Între ceea ce vedeam cu ochii mei şi ceea ce văzusem la noi, în alt context, desigur, singurul element comun fiind asocierea cu noţiunea de călătorie spre mare. Bulgaria îmi dă sentimentul de ţară pustie. Unde sunt oamenii? De altfel, o fi prost asfaltul, dar şoselele nu trec prin localităţi, doar pe la marginile lor. Cum am văzut în Basarabia, cum, bănuiesc, ruşii au făcut în spaţiul controlat de ei, într-o inedită similitudine cu americanii.

V-am spus cum am ratat alimentarea la primul Lukoil, ei bine, le-am ratat şi pe următoarele două, planificate prin Bulgaria. Mai întâi, m-am păcălit zărind la distanţă culorile cunoscute, într-un desen similar. Era altă firmă, am zis că asta este, bine că e mare, oferă încredere. Şi ce sentiment inedit că a trebuit să cumpăr o leva pentru accesul la toaletă, şi nu oricum, elegant, cu telefonul. Din vitrină am ales o sticlă de Schwepps, să ostoiască dorul de apa tonică pe care o voi regăsi acasă. Călătorului îi şade bine cu drumul, drept care am întins-o spre Kulata, tot prin peisaje pustii. Eticheta de Schwepps am sucit-o pe toate părţile, mirat că în sticlă era sifon simplu. Cu un gust de apă dubioasă. Eh...

De Lukoil n-am avut parte nici la sfârşitul Bulgariei, cât de temeinic îmi făcusem planul, pentru că poliţia rutieră dirija traficul, preventiv. Ei, iată-ne la marea încercare. Dacă la Calafat am stat două ore, dacă la Digi s-a spus despre aşteptările de la greci... Eram emoţionaţi, cu teancul de formulare şi certificate... Plus un dubiu cum că ar fi trebuit să mai primim un email suplimentar în ziua dinaintea plecării... Hm, maşinile avansau destul de repede, chit că şi de data asta s-a confirmat legea lui Murphy. Buletinele, ok. La ghişeu pt formulare. Un ochi aruncat pe ele şi două cuvinte: "Romania? Go!" Poate să fi durat totul 15 minute.

Comparatorul din mine a continuat să lucreze, de data asta având referinţele în relatările celor care mi-au tot povestit, de ani de zile. O referinţă, desigur, subiectivă, de cum am perceput eu cuvintele lor. Şi am făcut şi un mic exerciţiu de imaginaţie, oare cum apare România unui străin ce intră pe o poartă oarecare?!

Eu am văzut Grecia ca purtând temeinic urmele unei decăderi. De la maşini pe care România nu le-a avut la timpul ei, acum hârbuite, până la clădiri fanate. Semafoarele, uriaşe, m-au dus cu gândul la influenţa britanică. Timpi lungi de aşteptare, cum în România trezesc nemulţumiri. Iarba uscată în buza şoselei. Buruieni şi, totodată, puzderie de aspersoare în câmp. Panourile uriaşe, ca la noi, notificând finanţările europene ale unor proiecte mari, la ei datând de zece ani. Mă gândeam dacă maşinile acela, muncite bine, or fi echivalentul căruţelor noastre. Apoi, autostrada din munte a venit prea târziu. Cine să mai aibă răbdare pentru a opri preţ de mai multe minute? În stânga, excavări de piatră, praful alb pe care l-am conexat sculpturii. În dreapta, între braţele arcuite ale munţilor, marea! Jos, într-un uriaş golf, departe, cât cuprinde. Ah, tot înainte! Apropierea de Keramoti a adus aerul turistic şi, totodată, semnele muncii. De altfel asta îmi sare în ochi preponderent, pe lângă sărăcia şi austeritatea unui timp nu îndeajuns de trecut: munca. Se vede nu doar pe chipuri ci şi pe maşini, scutere şi tot ce poate fi unealtă sau clădire.
 

Turiştii, roi de lăcuste. Am revăzut şi un grup de maşini cu care am concurat la Calafat.

O mixtură balcanică înghesuindu-se în buza mării, spre cele 3-4 bacuri uriaşe. Hărmălaie în greceşte şi engleză, bilete emise şi prin semne (cine mai stă să discute de ce se taxează toate automobilele ca având peste 4,5m?). Angajaţi cu ochiul format, mergând pe încredere, doar noi, stresaţi de reguli. Ei, preocupaţi să alinieze toate maşinile pe fiecare centimetru pătrat. Spectacolul grecesc acolo a început, nu atât de la acordeonul unui ambulant, cât de la pescăruşii care au evoluat ca la o probă olimpică de zbor sincron.

S-a învârtit roata pe insulă, gata. Mă rog, aproape gata, cele 16 ore de călătorie trebuiau să mai cuprindă 38 de kilometri. Până am înghesuit maşinile pe uliţa potrivită. Şi o bătrânică, în micul balconaş al unei prăvălii, urmărindu-ne printre muşcate, ne-a asigurat că am ajuns.

Oricât aş citi, să văd eu, cu ochii mei!
Oricât aş vedea, citesc să înţeleg.

 - Akrogiali?

Şi chipul adânc ridat, cu părul cânepiu, ca al bunicii, cu ochii marcaţi precum inelele unui copac, abia iţindu-se dincolo de jardinieră, îmi spune limpede:
- εκεί είναι.

Sau, cel puţin, aşa presupun acum, când scriu. Proptisem maşina în buza falezei, ezitam să cotesc pe unde îmi arăta bătrâna ce părea a-şi face veacul în spaţiul teribil de îngust din faţa uşii mici. Eram cu o uliţă mai devreme decât destinaţia, ea mă tot îndemna să dau colţul, dar eu i-am mulţumit mai degrabă din priviri şi am întors maşina. Şi bine am făcut, era singura alee pe unde mă puteam strecura pe roţi. Drept care am parcat lângă o căzătură, oblic, în spatele unei clădiri ce s-a dovedit a fi închisă, pe un petec de ţărână şi cu oţetari pe margine. (Ah, cât am tot încercat să-mi amintesc numele arborelui ăsta obraznic, ce m-a sâcâit toată viaţa. Pe hotarul cu vecina dinspre Apus a casei mele, de când mă ştiu, răsare în valuri. Ca în cazul capetelor de balaur, cum tăiam unul, după o vreme, răsăreau altele. Frunze frumoase, ca de laur, verde pur, miros obsesiv, ramuri catifelate... dar insistent oţetarul ăsta, stăpânind Limenaria.) Dar câte cunoştinţe vechi nu m-au întâmpinat aici: roşii pe araci, fasole urcătoare, castraveţi strecurându-se ca reptilele... Amintirea copilăriei mele, însoţită de o vegetaţie exotică. La smochini mă aşteptam, rodii în pârg mi s-au părut fireşti, dar o familie de cactuşi pe marginea drumului m-au intrigat, o legătură aveam să construiesc mai apoi.

Maria, aşa o cheamă pe bătrâna din capătul falezei. Lângă căsuţa ei, o alta şi mai dărăpănată. O siluetă cu dimensiuni generoase poate fi ghicită prin uşa deschisă. O casă transformată în prăvălie cu sucuri şi toată gama de obiecte bune pe plajă. Să fi fost case de pescari? Se încăpăţânează să reziste. De altfel, Limenaria îmi pare un bun exemplu de societate a micului întreprinzător. Mică afacere de familie ori cu câţiva angajaţi, un furnicar de negustori, hangii, cârciumari şi câţi vor mai fi fiind dincolo de ecranul turistic. Mai văd câte o camionetă, bătrână ea, bătrân şoferul. Şi nu spun că nu sunt tineri. Oho! Dar nu ştiu cum se face că, pe la prânz, cum mă plimbam eu pe uliţa bazarelor, căutând frontoanele caselor vechi, câte un oblon, rezemat de fierul forjat al unui balcon îmi zâmbea un moş. (Ce s-o mai sucesc, or avea ei, moşii, or avea ele, babele, doar câţiva ani mai mulţi ca mine, eu tot aşa le spun, încremenit într-o perspectivă de la 20 de ani). Mi-am scos şapca, în semn de salut, i-am zâmbit la rândul meu şi am păşit mai departe, regretând imediat că n-am avut curaj să-l fotografiez. Pare curios, eu fiind cel căruia Albert, fiul meu, îi reproşează că se duce peste necunoscuţi personal spre a le vorbi, dar noile reguli sociale, din anii din urmă, încă mult dinainte de pandemie, mă crispează. Dacă se supără? Dacă se simte agresat? Îmi pare că din atâta prudenţă reglementată rămânem străini.

Altfel, vecina lui Akrogiali, o babă mai tânără, mi-a zâmbit când am ridicat privirea să văd de unde curge apă pe poteca pe unde urma să trec. Era de la mătura ei. O casă mai arătoasă, cu o curte plină de flori, găzduind, îmi pare, doar prieteni. Chiar am vorbit cu vecina. Pe când apăsam butonul soneriei lui Akrogiali, uitând că nu e curent, vecina îmi făcea semne să urc să bat la uşă. Ea nu ştia engleză, eu nu ştiam ce gesturi să fac, oare de ce nu aveam curent? M-am uitat la contorul plasat pe zidul din faţa casei, nicio mişcare. Cu gesturi şi cuvinte rostite amplu părea să-mi spună că asta e situaţia. Am desprins cuvântul 'mecanic'. Şi, acum realizez, era ceva din Zorba acolo. (Că tot mă obsedează mitul ăsta de o vreme încoace).

Pe străduţele astea de piatră, urcând după capriciul reliefului, cocoţând case înghesuite, am tot auzit cuvinte greceşti, rostite tare, venind din umbra camerelor cu uşi şi ferestre deschise.

M-am oprit în mica intersecţie a unor astfel de străduţe, cu case mărunte şi case mai noi, am scos telefonul şi am cuprins panorama, cu gând să prind melodia unei conversaţii în greceşte.

Am dat ocol unei biserici şi, zărind un pod, am luat-o spre el. În buza lui, într-un arc acoperit de verdeaţă, o găină. M-am apropiat, nu s-a speriat. Am făcut un semn bărbatului aşezat alături, mi-a răspuns printr-un semn vag. L-a repetat, părea să-i fie greu să scoată un sunet. Tristeţe pe chipul său.

Probabil, oameni obişnuiţi cu cohortele de turişti, invadând tot spaţiul, ignorându-i, ocolindu-i scurt pentru munca de zi cu zi. Aşa cum m-a ignorat brutarul cu aspect de luptător de sumo, la bustul gol, ieşind din brutăria lui, pe când eu intram, curios. S-a aşezat la măsuţa din faţa prăvăliei moderne. M-am întors şi l-am văzut cu un buzuki în mână, cântând uşor, poate pentru femeia ce-l urmase afară, la vremea prânzului.

Indiferenţa s-a repetat într-o prăvălie second hand. Un cuplu la taifas cu vânzătoarea s-a retras când am intrat eu. Zâmbind, am întrebat-o dacă din pricina mea au plecat. Ea mi-a răspuns scurt, dând din mână: No Problem! Şi s-a aşezat la calculatorul deschis pe facebook, după ce m-a asigurat că e gata să mă ajute de am vreo întrebare. Mi-am amintit de magazinele de antichităţi din satul american în care mă priveau curioşi şi nu prea, crezând că sunt vreun scandinav precum rudele lor rămase în Europa. Mi-am amintit de bărbatul acela bucuros că poate să-şi spună povestea, cuiva, într-o prăvălie în care puţini ajungeau să treacă pragul.

Ne intersectăm scurt, se depune pe aripile noastre pulberea unor frânturi de dialoguri, de poveste. Oameni necunoscuţi.

Brusc îmi vine în minte numele bunicului matern: Aristică. Şi, hm, căsătorit cu Sofica. Balcanii sunt mai palpabili decât credeam.

 

Prima seară în Limenaria, primele confirmări. Despre majoritatea românilor, cu ce decurge de aici, deşi eu mizez pe o paritate cu cei din spaţiul fost iugoslav, despre îmbietoarea ofertă a cârciumarilor greci, etc. Ce mi-a atras atenţia, la un moment dat, la un capăt de faleză, a fost un tânăr ospătar, cu o masă în braţe, grăbit să o aşeze în trotuar, în rând cu o alta ce părea la fel de excentrică faţă de o anume armonie a celor care, atâtea câte erau, aveau ceva în comun, erau ale unei aceleiaşi cârciumi. Toate ocupate. Astea ce se înşirau dincolo de perimetrul aparent, mai expuse lumii din afară, erau pentru un grup de bătrânei pe care i-am bănuit a fi localnici - poate nu de pe insulă, poate veniţi de pe continent, ca duminica seara. Zărindu-i înşiraţi aşa, uşor expuşi vederii şi fluxurilor de trecători gură cască, mi-a venit în minte, nu ştiu de ce, imaginea turiştilor modeşti, prin sindicat, de altădată, mulţumindu-se cu ce primeau. Mai apoi am acceptat că era bine să fi luat aminte la ei, cu cea mai mare probabilitate ei au ales cea mai bună terasă unde să mănânce adevărat (ca reţetă) şi corect (ca preţ).

Noi am mers mai departe şi am trecut pragul de scândură al unei terase conduse de un bărbat foarte înalt, cu un tricou de marinar. Aşezat pe pragul tavernei sale, părea să privească mai sus de cei ce se perindau încolo şi-ncoace. Am intrat în reţeta turistică a locului.

Inedită a fost, însă, a doua seară. Când pana de curent, cea comentată cu vecina care m-a dus cu gândul la Zorba, s-a dovedit nu doar extinsă la tot satul dar şi de lungă durată, punându-ne pe toţi în faţa unei situaţii neaşteptate. Era frumos cu lumânările de pe mesele teraselor, dar, după cum am descoperit repede, numai la una singură se putea mânca. Alt bărbat înalt, de data asta cu zâmbet, volubil, agil, ne-a condus la o masă dinspre plajă, s-a aşezat alături de noi, a început să ne spună ce ne poate face fără curent electric. Aia da, aia nu, aia ar putea s-o combine... avea răbdare şi-i apăreau broboane de sudoare. Terasa plină, zumzet. Şi, după un timp, explozie de urale. S-a aprins lumina în tot satul. M-am ridicat spre bucătărie, m-am întâlnit cu omul nostru la mijlocul drumului, surescitat, mi-a făcut semn că poate reveni la ceea ce-i cerusem iniţial. Bucuria a fost de scurtă durată, curentul electric a dispărut din nou. Şi chiar de a mai pâlpâit, a fost cât să sublinieze neputinţa. Am mâncat falafel şi a fost foarte bun. Am lăsat, cu strângere de inimă, doar 4 euro bacşiş, pe o notă scrisă cu pixul, cu tăieturi şi reveniri, cum de ani buni n-am mai văzut, ca să nu zic că, de fapt, niciodată, doar era scrisă în greceşte, ne-am luat la revedere cu efuziune, omul scuzându-se de împrejurări. Noroc că telefonul mai avea baterie şi lanterna lui ne-a îngăduit să ajungem acasă. În toiul nopţii a venit şi lumina.

Hoinăreala de a doua zi m-a adus din nou prin faţa terasei al cărei nume îl ignorasem. Cârciumarul nostru, tot agitându-se, mi-a zâmbit. L-am întrebat dacă a avut timp să doarmă şi am intrat în vorbă. Îl cheamă Costas. «Constantin», după cum a ţinut să adauge, bucuros, ca la fiecare cuvânt rostit în româneşte. Volubil, deschis, mi-a mărturisit că este patronul hotelului de deasupra tavernei, mi-a explicat ce e cu albia secată de sub podul pe care tot trecem, ne-am promis revederea şi mi-am îngăduit să precizez că, precis, el şi-o doreşte mai mult. «Normal» a răspuns el, pierzându-se printre dulapuri. Am regretat, o clipă, că formulasem aşa, atâta vreme cât, în fond, nu ne cunoşteam şi nici nu aveam când să mă explic. I-aş fi confirmat că e normalitatea tuturor - mă rog, a celor mai mulţi: dacă nu vindem, nu putem primi, nu putem trăi.

Oricum, am simţit că sunt dator să revin la terasa lui. Iar seara, traseul fiind inevitabil, ne-a zâmbit de la depărtare. Arătând spre puzderia de becuri aprinse, ne-a invitat să mâncăm şi ceea ce ne dorisem în ajun. Ne-a zâmbit înţelegător când am îndrugat ceva despre un tur mai amplu prin sat. După câţiva paşi ne sare în faţă o fată, cu o bluză albă, cu păr blond şi zâmbet ştrengar. Se prinsese că suntem români de-ai ei şi a început asaltul. O cred când laudă taverna pentru care lucrează, parez glumind că abia ce am refuzat pe cineva căruia mă simţeam că-i sunt dator. Cine? - a întrebat ea. Am zâmbit faţă de strategia asta de culegere de informaţii, ea, foarte serios, a argumentat că voia să ne arate adevărul ascuns sub reclama vecinilor. Am reuşit să ne desprindem. Următorul care a crezut că îi trecem pragul, simţind că doar citesc fără rost meniul de la intrare, şi-a pierdut interesul pentru mine şi a revenit la aşteptare.

Am mai mers ce-am mai mers şi a apărut gândul că, în fond, ce-ar putea urma atât de atractiv, încât să mai continuăm?! Şi văd cum ai mei intră la terasa fetei. Inventariindu-ne drept clienţi, ne-a dat pe mâna unor piccoli şi ea s-a întors la datoria ei. Hm, terasa era plină de, am presupus uşor, români. Şi, hm, cam mulţi înşiraţi la mese lipite una de alta. Consecvenţi, am avansat şi, dacă într-un petec liber nu încăpeau două mese pentru noi, am acceptat un altul, mai la intrare. Abia ce începusem să citim meniul că fata cea isteaţă a mai adus un mic grup pe care unde să-l mai aşeze? Lângă noi. Dar nu oricum, mutând mesele noastre mai mult între şirurile ce deja păreau înghesuite. Cât de ascultători am fi, totuşi, îndesarea de clienţi, numai pentru un maximum maximorum de ocupare a suprafeţei, a deversat consecvenţa noastră şi ne-am luat tălpăşiţa. Culmea, nebăgaţi în seamă, atât erau de preocupaţi să mai îndese nişte consumatori.

Ei bine, unde să mergem, la cunoştinţa noastră, Costas. Bucuros că revenim, ne-a aşezat la masa noastră, ne-a dat pe mâna unui băiat. Deja ştiam ce vrem, băiatul a recapitulat comanda, totul a decurs repede. Doar că, ciudat, deşi am fost expeditivi, deşi nu mai era aglomeraţia din seara trecută, băuturile nu mai veneau iar căldura părea a se simţi apăsat. Costas pendula pe la intrare, probabil sperând să mai aducă la mese. Am început cu semnele, am regăsit obiceiul privirii în pământ, al chelnerului român. Au început să vină băutura şi câte o porţie, tot la câte un interval lung, nerăbdarea noastră crescând exponenţial. Băiatul arondat nouă ţinea să ne convingă: two minutes! Aşa, de conversaţie.
 

 

 
 Îmboldit de tensiunea celor de la masă, mie fiindu-mi indiferent, sunt în vacanţă şi nici însetat, nici înfometat, m-am dus la Costas. Brusc s-a încruntat şi a pornit val-vârtej către bucătărie. Greu de spus dacă a avut vreun efect, ritmul livrării a rămas acelaşi. Una peste alta, am mâncat bine şi am aflat ce gust are şi Retsina. Am ales plata cu cardul. Şi niciun bacşiş. Rămăsesem aproape ultimii la terasă, în mod cert cei mai vechi acolo. Dar la plecare i-am zâmbit lui Costas, ne-am strâns mâinile şi l-am rugat să-mi spună cuvântul grecesc pentru «mulţumesc». S-a bucurat că l-am rostit uşor, s-a bucurat să-mi spună forma românească.

Zorba are şi un sens tonic.
ευχαριστώ!

Călătoria asta îmi arată că m-am lăsat sedus de facilităţile cotidiene şi aventura ţâşneşte când nu te aştepţi. E un cuvânt mare, 'aventura', dar surpriza care nu e totdeauna agreabilă, fie şi prin momentul nepotrivit, poate suplini înţelesul.

Plecăm dimineaţa, devreme, spre Golden Beach. În răspăr de cum arată Waze, urmând o aprigă confruntare între noi şi soft, atâta vreme cât el nu acceptă că vrem să mergem pe drumul mai lung. Sincer să fiu, încă îmi pare ciudat muntele cu vegetaţie jigărită. Serpentinele oferă puzderie de puncte în care se poate admira o panoramă a mării, dar versantul din stânga şoselei mă întristează. Kilometrii scad, Waze îşi reformulează sfaturile, ieşim din şoseaua principală, ne strecurăm pe uliţele înguste. Deja turiştii au pornit spre plajă, regăsesc aerul vioi al dimineţilor la mare. Unde parcăm? Toate locurile cu umbră sunt ocupate, alegem proximitatea unui tufiş. Descărcăm harnaşamentul, facem câţiva paşi pe plajă. Şezlonguri, muzică, încă pustiu. Nisip mai fin dar, hm, parcă nu vedem acel glamour din reclame. Privind în stânga, plaja continuă mult, se văd construcţii, brusc ne îndoim că am ajuns unde trebuie. Înapoi în maşină, iar Waze, indicaţia lui devine dubioasă, oprim să întrebăm un bărbat ce-şi spală maşina.
- Golden Beach?
- To left.

Pare simplu, dar care stânga? În fine, rulând, decidem să urmăm scrupulos ultimii metri de Waze. Ah, iată un mic hotel cochet pe care-l ştiam ca reper. Aici. Din nou locurile de lângă copaci sunt ocupate, presupunem că lângă o dună de nisip poate e mai bine. Iar harnaşamentul, doar că, de data asta, e de traversat un teren lăsat în dorul lelii. Nisip şi buruieni, o fundaţie abandonată. O caravană mică într-un deşert minuscul. Oaza, cu nisip fin - ne dă încredere că de aia se numeşte Golden Beach, oferă o seamă de şezlonguri sub umbrele, mai puţin cele ce sunt legate cu lanţ şi lacăt. Despre ezitările noastre faţă de posibilitatea folosirii lor, mai ales în absenţa cuiva care să răspundă, ar fi de vorbit separat. E nisip, e mare - în care intri fără să calci pe pietre, ca în Limenaria -, e bine. Descoperim că suntem, de fapt, în faţa campingului Golden Beach. Un camping cochet, dincolo de bălării. Inedit, pe plajă apar vânzătorii ambulanţi, cu gogoşi, cu brăţări, cu ochelari de soare. Preponderent, de culoare.

Unde mâncăm? Să căutăm pe net. Peste 100m e o terasă, apoi alta, la 300m apare chiar o firmă numită Hanul Voievozilor!!! Iar strângem harnaşamentul, iar străbatem micul deşert cu bălării, iar ascultăm ţăcănitul ciudat, continuu, care vine de undeva, de sus, dinspre coroanele copacilor, fără să desluşim prea bine. Şi da, la 100m descoperim adevărata plajă Golden Beach! Mică, atât ca lungime cât mai ales ca adâncime, dar cu un grad de eleganţă. Terasele, lipite una de alta, destul de puţin populate. Mi-a părut rău de tânărul care ieşise în drumul nostru, sperând că îi vom alege terasa pentru a mânca, o dată trecând pe trotuar, o dată pe partea plajei, într-o alegere după un criteriu care, la rândul său, merită o discuţie aparte. Mie, unul, mi se pare firesc ca, întrebând noi de pizza quattro formaggi să aflăm că asta nu fac, dar sunt dispuşi să facă una cu ingrediente la alegere. Şi, desigur, gestul de a oferi o sticlă cu apă, chiar la sosire, o farfurie cu o salată de fructe, la plecare, merită respect. Cât timp am mâncat, am privit lung la o stâncă aproape de un colţ al plajei, una pe care urcau adolescenţi, sărind apoi în valuri. Şi am râvnit să urc pe creasta, decupată ca o felie de tort, din buza mării. Acolo, sus, între brazi, un chioşc, o bancă. M-am dus aproape, era închis. Am rămas cu imaginea băncii de pe malul betonat.

Asta este, hai, la drum! Spre plaja de marmură. Alţi kilometri de şerpuire, până ce, brusc, drumul se schimbă. De la asfaltul şoselei principale, neaşteptat, spre albul unui strat de pietriş alb. Un drum bine bătătorit, cum erau străzile cu zăpadă tasată în copilăria mea. Pulberea stârnită de maşinile care s-au încumetat pe acolo acoperea vegetaţia, până în vârf. Drumul coboară, din loc în loc un extra-spaţiu de refugiu, uneori cu o deschidere care-ţi taie respiraţia. Cariera de marmură, de sus până jos, un munte întreg, este spectaculoasă. Pe măsură ce coborîm, albul se intensifică, se extinde. Se văd utilaje, se vede câte un drum adiacent, pentru muncă. Înclinarea îmi dă fiori, mai ales gândind la întoarcere. Sunt câţiva kilometri buni, dar ar fi un traseu de făcut per pedes. Jos, ajungem unde ne tot trimiteau indicatoarele şi mesajele scrise pe blocuri de marmură, Port Vathi. Un golf străjuit de un promontoriu încărcat de marmură, cu un utilaj lung odihnindu-se. Pe apă, două balize uriaşe, acaparate de înotători. Şi, desigur, un mic vaporaş gata de croazieră. Iarăşi gestionarea accesului la şezlonguri, sperietura cu nişte meniuri de zeci de euro, interdicţia de a bea sucul din geantă... Muzică house şi atmosferă de vacanţă. Apa, ca într-un bazin imens, urban. Plutire fără limite. Dar, totuşi, simt că soarele mă arde, felul meu mă îmboldeşte să fac altceva. Aş urca un pic, pe jos, pe drumul alb dar îmi e greu să rezist căldurii, mă îndrept spre latura opusă a golfului, cu maşini parcate la umbra muntelui. Şi cu un drum ce trece undeva, dincolo, străjuit de un copac ce se profilează frumos în zare.

Un pas, alt pas, e umbră, trece timpul, trec şi eu culmea încălecată de şosea şi, deodată, sentimentul pe care trebuie să-l fi simţit orice explorator care a crezut că a atins deja ţinta. În faţa mea se deschide un golf de smarald!

Mă apropii mai încet decât nerăbdarea, trec pragul împrejmuirii de lemn, păşesc exclusiv pe un pietriş alb imaculat. Avertizat să nu iau nicio piatră din perimetru. Bar, duş cu fise, facilităţi civilizate. Şi amuzante 'separeuri' din stânci măcinate, roase de valuri şi vânturi. Pe firmă scrie: Marble Beach! Mai mult, un indicator îmi spune că spre Limenaria se poate ajunge continuând şerpuirea drumului. De data asta, curiozitatea de explorator mi-a jucat un renghi. Drumul, un asfalt cu gropi, ne duce în şosea relativ repede, pe altă parte, ca şi când muntele de marmură n-ar fi existat.

Nici fotografii nu am, praful ce s-a lipit de maşină se va duce cu prima spălare, cuvintele mele sunt palide în a transmite ceea ce, pentru mine, a fost cel mai spectaculos moment după mulţi, tare mulţi ani.

Rămâne firava consolare că, din golful de la poalele muntelui de marmură, de la Port Vathi, am putut lua cu mine un mic paralelipiped alb pur. 

Deja cald, terasa de la salcie se umpluse, doi greci, miraţi de rugămintea mea, au acceptat să-i fotografiez, viespile roiau în jurul caracatiţelor expuse la soare, dacă făcusem 100 de metri şi mă topeam. Drumul se proptea într-un gard care avea, totuşi, o poartă deschisă. Şi o tablă neagră pe care scria cu cretă ceva despre artă manuală. Împinse în faţă, mici statuete de marmură bine şlefuită, unele de lemn, aşijderea. Între gândul de a nu crea iluzii că aş fi client şi curiozitate, a biruit, desigur, ultima. În spatele celor mai reuşite, ca meşteşug, erau şi altele, variate forme şi materiale. Obiecte pentru colecţionarii de antichităţi, pietre, bucăţi de marmură brută. N-a trecut mult şi am auzit un salut, venit de nu ştiu unde - dar asta am cam învăţat-o aici. Acum am privit mai atent în jur, o curte largă, năpădită de vegetaţie, mai în spate fiind o clădire mare, în ruină. Dar dintr-o magazie îmbrăcată în verdeaţă a apărut un munte de om, la bustul gol. Ne-am salutat şi s-a prezentat: Iannis. Adică 'John', a ţinut să se explice. L-am asigurat că ştiu numele, exemplificând cu fiul lui Hagi.
 

 
 Am aflat repede că artistul ştie România, din postura de fost şofer de TIR, acoperind mai cu seamă zona Constanţa-Bucureşti. Şi Viena, după cum a ţinut să-mi repete. Mi-a povestit despre un accident care l-a determinat să renunţe la acea meserie, trecând spre artizanat. Clar trebuia să cumpăr ceva, am ales, am plătit cât mi-a cerut, am mai stat de vorbă. Văzusem o monedă veche, mi-a zis că e drahmă, l-am întrebat cum a fost trecerea la Euro. 'Killer!' - a fost răspunsul sec. L-am întrebat despre clădire, mi-a explicat că a fost o fabrică de ulei din măsline. Mi-a arătat cum gardul de beton dinspre plajă avusese nişte canale, numerotate, unde fiecare familie venea cu măslinele, primind uleiul, ca la moară. Zeci de oameni lucrau la fabrica asta, o muncă preponderent manuală. La plecare mi-a oferit o bucată de marmură şi una aidoma unui coral. I-am mulţumit, rucsacul a devenit mai greu, drept care, la primul colţ umbros am golit din rezerva de pepsi.
 

 

Din şosea am intrat repede pe o străduţă oblică. Am văzut că se înfundă, dar am mizat pe o trecere printre case. M-am trezit mergând, cumva, în acelaşi pas cu un bărbat slab, modest, cu părul mai aproape de alb, atât cât se vedea de sub o pălărie. Am descoperit că avem în faţă un pod pietonal, pod peste albia secată despre care acum ştiam câte ceva. Bărbatul a vrut să mă lase pe mine să trec primul, eu l-am invitat pe el, să nu mă simt grăbit, zăbovind pentru nişte poze. Mai întâi am desluşit că mai toate casele vechi au un robinet pe un perete, destul de jos, cu un furtun încolăcit. Dincolo de pod, în buza casei, un fel de grădină suspendată. Una de legume. Iar vrejul unui dovleac escaladase peretele înalt al albiei, dovleacul rostogolindu-se de-a dreptul în nisipul de pe fund. Am ajuns, fără să caut cu dinadinsul, pe aceeaşi străduţă, 'Megalos Alexandros', amintindu-mi de filmele lui Theo Angelopoulos, ridicând privirea spre bustul cuceritorului, pierdut între muşcatele ce domină faţada unui hotel despre care voi povesti mai târziu.
 

 

 
 Am ieşit la faleză, am ocolit micul promontoriu, pe urmele unor vrejuri de roşii am dat de nişte rufe puse la uscat. Acum îmi dau seama că, între ele, un pulovăr, în august. Le-am bănuit a fi ale unui marinar de pe una dintre bătrânele şalupe ce se legănau în micul port. Toate se leagă de acest cuvânt. Drept care şi taverna, remarcată din prima seară, TO LIMANI, cap de şir. M-am apropiat printr-un ocol larg, atras de jucătorii de cărţi de la o masă alăturată. Am fost curios ce jucau, dar n-am îndrăznit să chibiţez, nici să întreb. L-am recunoscut pe brutarul cu bouzouki, de alaltăieri. Când am păşit pe teritoriul terasei alb-albastre, bărbatul cu care mă invitasem pe pod, era la masa din colţ, privind spre mare. Abia se deschisese taverna, încă roiau să aşeze una sau alta. Am intrat în clădire, atras de zecile de fotografii înrămate pe un perete. Portretul fascinant m-a făcut să simt că Maria Callas a trecut pe acolo. Apoi o droaie de obiecte decorative, din lumea de altădată, iar central, un desen ce înfăţişa un bărbat sobru, desen care strecura un galben auxiliar inedit. Gândind că e fondatorul tavernei, am întrebat şi patronul a dus răspunsul spre autorul desenului, fratele său. Şi nu doar că mi-a arătat fotografii cu ei, cei doi fraţi, cu mama lor, o femeie foarte frumoasă, de acum un veac, dar, cu o anume mândrie, mi-a semnalat afişul din vitrină. Fratele său, Nikolas Arghiropoulos apare pe un afiş al unei expoziţii de grup, încă în curs, dar şi pe un afiş de anul trecut, cu un portret de femeie, însoţit de cuvintele: «Uite, am zâmbit din nou, de dragul tău». De pe net îi aflu şi un background solid de interpret la bouzouki. Mai arunc o privire spre 'Callas' şi intru iar în micul labirint al Limenariei.
 

Grecul cu drag de vorbă, care mi-a văzut atenţia pentru Alexandru cel Mare, a început să-mi povestească despre clădire, construită de germanii din epoca exploatării metalifere Spiedel, acum hotel în portofoliul său. N-am fost atent la cifrele lui, dar Limenaria ar fi fost un oraş pe vremea aceea. Cum e acum, doar cu turism? Minunat! Şi mi-a descris ce restaurante, ce preferinţe din partea turiştilor, pentru a trece la rudele emigrate peste ocean. Aş mai fi stat, deja era târziu.
 

 

Atenţia mea, din ultima vreme, pentru flori, m-a îmboldit nu doar să fotografiez un mănunchi ciudat, de un mov estompat, fanat, dar şi să întreb în stânga şi-n dreapta, grecii, miraţi, zâmbind de excentricitatea unuia ca mine. Doar o doamnă mai în vârstă, pe care am întrebat-o peste un gărduţ al unei vile, a privit atent, a cugetat şi a presupus a fi vorba de un cactus. N-am mai insistat, contrariat de răspuns, dar ea, simţind că nu mi-e limpede, a căutat calea eficientă a comutării pe limba celuilalt. Că sunt român, n-a mirat-o, desigur. Dar când a vrut să ştie de unde anume, din România, s-a bucurat vădit. A terminat medicina la Craiova, în 1983. Când cu Ceauşescu, a ţinut să precizeze, legat, bănuiesc, de inaugurarea noului sediu al facultăţii şi de noul cămin. A vorbit fluent - a mărturisit că i-a fost uşor să înveţe româna după franceza anilor de liceu - şi a înşirat o seamă de repede ce i-au rămas în memorie. Ba chiar m-a surprins cu magazinul Unirea, pe care l-am uitat de când a dispărut. Mi-a evocat hotelul Jiul şi coloratura oraşului în care a locuit 7 ani şi în care n-a mai revenit niciodată. Îşi amintea cozile pentru lapte sau portocale, era mândră că a avut colegi din multe ţări. I-am spus de grecii imigraţi la noi din pricini politice, a avut şi ea o mătuşă, locuind pe Calea Bucureşti. O mică biografie de familie, într-o română fluentă. A devenit medic pediatru pe undeva, pe lângă Salonic, în vacanţă în Limenaria, a repetat dorinţa de a ateriza direct la Craiova.

«Et in Arcadia ego!»
 
Adierea de ieri s-a înteţit, au fost nori şi m-am mirat. Cum m-am mirat să văd, aici, ţânţari. Aseară se înnegrise cerul. Dar am uitat totul în atmosfera muzicii. Câteva repere populare în Balcani, Mikis Theodorakis, un liant pentru o lume simplă care se poate bucura de clipă. Taverna, cu de toate, mizând de asemenea pe mitologia antică, a fost, în noapte, un mic carnaval bine întreţinut de grecul în vârstă, morocănos ca un cap de familie vigilent să nu fie furat de nepoţi, sictirit de musafirii care poate cer ceva, deschizându-se într-o clipă când a început să cânte. Înainte de a intra, am făcut câţiva paşi în jur. Prin curţi, oameni despre care n-ai fi putut spune cât sunt de localnici şi cât de turişti. Peste drum, două doamne pe verandă, priveau tăcute la turiştii ce soseau, gălăgioşi, în valuri. Ce-or fi gândit ele? Încă o seară cu uralele vizitatorilor încântaţi de inimile de foc, exuberanţi la spartul farfuriilor...

Când să reintru în tavernă, mi-a atras atenţia tânărul ospătar aplecat asupra unor tufe de lângă uşă. Pe lângă toate florile acelea, într-un colţ, busuioc. A luat o mână şi a lăsat în urma lui parfum. L-am mai zărit apoi, suplu şi singurul cu papion la o cămaşă albă, discret şi eficient în mişcări. Aşa cum m-am amuzat să-l urmăresc pe cel ce semăna teribil cu chelnerul beat din The Party, ori poate am tras eu de asemănări, de la privirea uşor abulică şi micul tremurat, la curajul pe care şi-l făcea cu un pahar cu bere. Totuşi, un angrenaj complex, pus în mişcare zi de zi, de ani şi ani de zile, ani care se vedeau pe chipurile unora, aşa cum se văd pe artiştii ambulanţi trecuţi prin greutăţi. Încă un exemplu de afacere de familie, ca, bănuiesc, cele mai multe aici. Şi cred că asta ar trebui să învăţăm de la ei. Statul oferind infrastructură şi protecţie, oamenii muncind serios pentru ei şi cu efect benefic pentru toţi. Cam asta pare Grecia, o corabie cu o bună sincronizare a celor ce trag la rame. Pe Costas, îl ştiţi deja, nu am reuşit să-l prind în poză, sărind de la o masă la alta. Abia la plecare, când era în atribuţiunile lui să zâmbească cu gura până la urechi, mi-a dedicat un minut de conversaţie. Îmi place să cred că a vorbit o clipă sufletul său când mi-a explicat că am nimerit-o, spunând că hotelul şi terasa sunt viaţa lui. Copiii lui au crescut o dată şi prin munca familiei. I-am spus că m-aş retrage la pensie, acolo. Ar fi minunat!, mi-a răspuns şi s-a întors grăbit spre altceva de rezolvat.

De dimineaţă, adierea se mai potolise, între cei doi pereţi portocalii ai pensiunilor vecine, străjuiţi de muşcate, petecul de mare, în care se înghesuie, ca într-o poză, şi un strop de palmier, mi-a dat credinţa că îmi va rămâne timbrul acestui loc. Am mai făcut un pas şi, ca atunci când studiezi timbrul cu o lupă, ceea ce în toate zilele abia desluşeam, azi, fabulos, în zare, vârful unei insule, Panaghia.

Suntem. toţi, o apă şi-un pământ :)

 
P.S.: Marea în Thassos este foarte caldă, foarte sărată, cu alge, cu pietre, fără scoici, fără răsărit şi fără apus. Plec cu mirosul ei în nări.