Seducătorul

 

Claudia Moscovici
Seducătorul
Editura Vremea, 2021



***
Elogii cărţii Claudiei Moscovici, Seducătorul

Asemeni celor mai bune, mai încântătoare romane, thrillerul psihologic al Claudiei Moscovici, Seducătorul, te atrage încă de la primele pagini şi te ţine captiv în mrejele-i dătătoare de dependenţă până la finalul dramatic, remarcabil. Romanul acesta este unul fascinant, cu fiecare pagină asupra căreia cunoaşterea aprofundată a psihologiei psihopaţilor şi a victimelor lor de către Moscovici luminează cu strălucirea unei raze laser concentrate. Rezultatul este o naraţiune care se construieşte cu o forţă stăruitoare, dar şi de propulsie; o naraţiune a cărei intensitate şi suspans, în tandem, îl fac pe cititor curios să afle, la fiecare pas, ce urmează să se întâmple. Îl încurajez pe cititor să înceapă acest roman cu un set întreg de unghii pentru că te face să-ţi rozi unghiile în cel mai literal sens. (Steve Becker, studii de masterat şi clinician licenţiat în asistenţă socială, editorialist pentru Lovefraud.com, expert/consultant în domeniul narcisismului şi al psihopatiei).
 

*

Seducătorul oferă o perspectivă tulburătoare asupra celor mai periculoşi bărbaţi din societate, în legătură cu care fiecare femeie este avizată şi pe care multe îl întâlnesc: prădătorul psihopat. Am văzut aceşti bărbaţi prezentaţi la ştiri pentru crimele lor abominabile. Dar puţini se aşteaptă să fie seducătorii şarmanţi, voioşi, romantici pe care îi întâlnim în poveştile de dragoste. Când eroina romanului, Ana, îl întâlneşte pe Michael, ea urmează să treacă prin aventura vieţii ei. În captivantul ei roman, Seducătorul, Claudia Moscovici portretizează cu talent şi acurateţe psihologică puterea fascinantă a acestor fermecători, dar şi periculoşi, Don Juani. (D.R. Popa, autor al romanului Lady V şi alte povestiri, Spuyten Duyvil, 2007)
 

*

Ce este dragostea în acest nou roman seducător? Atracţie hipnotică sau o capcană fatală? Un vis împlinit sau o lume plină cu obsesii în absenţa sentimentelor autentice? Seducătorul investighează profunzimile înfricoşătoare ale alienării şi egoismului în vreme ce eroina, Ana, este captivă în pânza de păianjen a iubitului ei narcisist, Michael. Niciun pic de magie, doar cruzime. Claudia Moscovici a scris un roman remarcabil despre o realitate tristă pe care multe femei ajung să o cunoască: destrămarea visurilor lor romantice odată ce iubirea se transformă într-un joc de şah rece şi calculat (Carmen Firan, autoarea cărţii Words and Flesh).
 

*

Noul thriller psihologic al Claudiei Moscovici, Seducătorul, ne aminteşte de opere clasice precum Anna Karenina şi Madame Bovary, dar dintr-o perspectivă contemporană. Noul tip de seducător este un psihopat, un prădător periculos lipsit de emoţii autentice. Cu toate acestea, suntem fascinaţi fiindcă prinde în capcana lui două femei; una dintre ele extrem de dependentă, cealaltă sedusă, dar autonomă.
Furia cititorului faţă de culpabilul Michael ar putea fi estompată de studiile amănunţite ale autoarei despre psihopatul în acţiune şi de ceea ce numesc "ironie etică", o perspectivă morală adesea ascunsă. Epopeea despre trădare şi autoamăgire a lui Moscovici atrage cititorul în mintea întortocheată a prădătorilor sexuali şi a victimelor lor. Naraţiunea este îndrăzneaţă, intensă şi lucidă (Edward K. Kaplan, Profesor în Ştiinţe Umaniste şi Preşedinte al Programului de Studii Religioase, Brandeis University).

Fragment

Capitolul 17

Degetele lui Karen alergau cu rapiditate peste tastatura calculatorului. "Michael Rogers", tastă ea numele logodnicului ei în motorul de căutare. Găsi aproximativ o jumătate de milion de rezultate asociate cu acel nume, din care 99,9 la sută, presupuse ea, nu erau despre el. Neavând nici timpul şi nici răbdarea de a se uita la toate, Karen îşi rezumă căutarea la "Michael Rogers", "Detroit, MI". Descoperi imediat aproape o sută de rezultate despre logodnicul ei. Îl citi pe fiecare în parte cu atenţie, în căutarea unor informaţii personale care ar putea funcţiona ca stimulent pentru revigorarea conversaţiilor lor. În ultimele câteva săptămâni - de fapt, de când se împăcaseră - Michael o surprinsese ca fiind excesiv de distrat. Deşi continua să o întrebe cum îşi petrecuse ziua, adesea ea trebuia să-i repete de câteva ori aceeaşi informaţie şi să strige: "Pământul către Michael! Pământul către Michael!" pentru ca el să-i acorde vreun pic de atenţie. Ceea ce o făcea pe Karen să se simtă complet derutată deoarece îi spunea lucruri pe care, în opinia ei, el ar fi trebuit să fie fericit să le audă.
 
Rămase înmărmurită, cu o seară înainte, când anunţul ei că scăpase de kilogramele în plus fusese întâmpinat cu o privire goală şi un "Super!" rostit sec. "Asta e tot?" se întrebă Karen, mâhnită de lipsa evidentă de interes a lui Michael. Trebui să-şi reamintească singură să se calmeze înainte de a rosti, cu cea mai bună personificare a unei voci sugestive de care era în stare, "Dacă mai dau jos încă puţin peste două kilograme, o să intru în costumul ăla de ursuleţ de dantelă neagră pe care mi l-ai dăruit de Valentine".
 
O imagine a Anei în neglijeul negru îi trecu lui Michael prin minte.
- Sunt impresionat de consecvenţa cu care ţi-ai urmat programul de exerciţii de data asta, remarcă el.
- Da. Am făcut patru ore de exerciţii în fiecare zi. Le-am împărţit în cardio, yoga şi ridicare de greutăţi, ca să nu fie prea monoton, răspunse ea, încurajată de răspunsul lui aprobator.
- Cum stai cu genunchii? Încă te mai dor? El îşi amestecă indiferent mâncarea din farfurie.
- Nu. Fac o pauză săptămâna asta înotând în loc să merg, ai uitat? Karen nu-şi putea crede ochilor. Îl văzu frunzărind prin mâncarea pe care ea se chinuise două ore să o prepare. Mai devreme în acea după-amiază, îi pregătise la grătar ton cu aripioare galbene proaspăt, cu cartofi traşi la tigaie, fasole verde, roşii, măsline negre, anşoa şi usturoi, stropite cu o sofisticată vinegretă de muştar Dijon. Tot ceea ce se alesese acum de capodopera ei culinară era sosul galben închis amestecat cu legumele colorate întruchipând o haotică pictură expresionistă abstractă pe albul farfuriei.
- Nu-ţi place peştele? E foarte proaspăt, îl asigură ea.
- E delicios, spuse Michael, gustând în mod demonstrativ. Dar nu mi-e chiar atât de foame. Am mâncat copios la prânz.
- Unde ai fost?
- Am fost la restaurantul ăla grecesc din campus unde am mâncat nişte baba ganoush, menţionă el într-un mod avantajos masa adevărată pe care o luase cu Ana.
- Îţi plac vinetele? Atunci o să-ţi fac ceva pe bază de vinete pentru mâine! se oferi Karen, fericită că găsise o modalitate uşoară de a-i face pe plac.

Din întâmplare, tocmai învăţase o nouă reţetă cu legume mediteraneene. De fapt, urmând motto-ul mamei ei care zicea că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomacul lui, de când se împăcaseră, Karen se apucase cu impetuozitate de gătit, dedicându-şi cea mai mare parte a timpului liber pregătirii felurilor lui de mâncare preferate. Învăţase să facă şniţel din carne de viţel, soté de file de vită cu piper negru, soté de pui, dimpreună cu tot felul de paste cu verdeţuri şi legume proaspete, sănătoase şi delicioase, aşa cum îi plăceau lui.
- N-o să te iubesc mai puţin dacă nu mai petreci ore în şir gătind zilnic pentru mine, comentă el, adăugând pentru sine: nici mai mult.
- Ştiu, dar îmi place să gătesc. Şi, mai important de atât, ţie îţi place să mănânci, răspunse ea cu un zâmbet mieros.
- E foarte drăguţ din partea ta, răspunse Michael, care abandonase orice efort de a o transforma. Ori iubeşti o persoană aşa cum e, ori nu, îşi aminti el discuţia purtată cu Ana. De când se mutaseră împreună, era frapat de stilul searbăd, metodic, al lui Karen, pe care nu putea să nu-l compare cu prospeţimea şi spontaneitatea Anei. Ori de câte ori Karen îşi fixa în minte vreun ţel, se concentra asupra lui cu o determinare pe care el nu o mai văzuse la nimeni altcineva. Dintre toate femeile americane pe care le cunoscuse prin programul de franceză de la universitate, Karen era singura care vorbea franceza ca un vorbitor nativ.
- Ai avut vreun iubit francez pasional? o întrebase el la începuturile relaţiei lor.
- Nu, răspunse ea. M-am uitat mult la televizor şi am pus peste tot în apartament cuvinte din vocabular pe bileţele, ca să mă asigur că-mi însuşesc limba şi pronunţia corectă.

Privind retrospectiv, Michael găsi această abordare ca fiind tipică pentru Karen. Numai ea era în stare să meargă în Franţa, patria romantismului, şi în loc să-şi găsească un iubit drăguţ de-al locului, sau măcar câţiva prieteni, îşi petrecuse anul decorându-şi apartamentul cu cuvinte din vocabular. Tot ceea ce face, remarcă el privind în urmă, are un tâlc, dar niciun fel de frenezie. Michael nu se putu abţine să nu zâmbească amintindu-şi aluzia ei la ursuleţul negru de dantelă. Dacă el ar fi manifestat vreun pic de entuziasm, ar fi fost în stare să parieze că ea şi-ar cumpăra o duzină de articole diferite de lenjerie.

Plierea ei după dorinţele lui îl măgulea. Dar, îşi zise el, niciuna dintre acţiunile ei compulsive nu putea compensa calitatea care îi lipsea şi pe care el o avea în exces: un apetit insaţiabil pentru plăceri, care putea fi cel mai bine descris ca joie de vivre.
- De ce rânjeşti aşa la mine? întrebă Karen, văzându-i zâmbetul superior.
- Mă gândeam doar că, dacă-ţi pui ceva în minte, chiar faci acel ceva. Cam cum ai făcut cu franceza.
- Asta cam aşa e, răspunse Karen, încântată că Michael părea să-i aprecieze strădania. N-o să găsească niciodată pe cineva ca mine, îşi zise ea. Nimeni n-o să-l iubească la fel ca mine sau n-o să facă atâta efort cât fac eu pentru relaţia noastră. Problema era, se gândi ea, că ceea ce ar fi trebuit să fie lin şi uşor necesita acum atât de multă energie. Efortul de a-i fi lui pe plac o făcea să se simtă stoarsă de vlagă şi nesigură la sfârşitul zilei. Cu toate astea, nu-şi putea imagina alte variante oportune. Despărţirea de Michael o făcuse să-şi dea seama că nu voia să-şi petreacă viaţa fără el. Şi nici măcar nu e pentru că mi-e teamă să fiu singură, îl privi Karen gânditoare pe Michael. Înseamnă doar că pe el îl vreau şi pe nimeni altcineva. Văzuse cum erau alţi bărbaţi. Propriul ei tată era un alcoolic care-şi neglija soţia. Soţul surorii ei se purta ca un băiat dintr-o gaşcă, dar cu aere de om matur, care prefera uitatul după femei, berea şi sportul în loc să-şi petreacă timpul cu soţia lui. Cam aşa ajung cei mai mulţi dintre bărbaţi după câţiva ani de căsătorie, extrapolă Karen. Michael era altfel. E adevărat că îi plăcea să se uite după femei şi să bea bere ca oricărui alt bărbat. Dar, în acelaşi timp, avea şi maniere, putea fi la fel de emotiv ca o femeie şi îi plăcea să se antreneze în conversaţii miezoase. Această înlănţuire de idei o făcu pe Karen să încerce să exploreze, încă o dată, acele straturi mai profunde ale spiritelor lor. De aceea se hotărâse în dimineaţa următoare să cerceteze câte ceva despre logodnicul ei şi să afle mai multe despre activităţile lui din trecut. În felul acesta, spera ea, Michael avea să fie mult mai captivat de comunicarea dintre ei. În plus, gândi ea oarecum cinic, cum aş putea da greş cu această strategie? Oricui îi place să vorbească despre sine.

În dimineaţa acelei zile, când se uită peste rezultatele referitoare la Michael, descoperi că făcuse cros şi atletism atât în liceu, cât şi în facultate. Dar ştia asta deja. Mai mult de atât, ce s-ar putea spune despre asta? Pentru că nu găsise nimic interesant în particular, trecu la rezultatele cu trimitere la câteva articole pe care Michael le publicase în timpul cursului postuniversitar pentru doctoranzi. Găsi un eseu despre Flaubert, unul despre Marivaux şi unul despre Rousseau, toate în reviste ştiinţifice care se axau pe literatura şi cultura franceză. Din păcate, acel domeniu era atât de demodat şi de imposibil de aplicat încât, cu toată sinceritatea, nu îi captase imaginaţia. Rousseau o adormea, Flaubert îi părea de proastă calitate şi nici măcar nu citise Marivaux. Pe când se pregătea să închidă calculatorul, simţindu-se dezamăgită că nu găsise nici măcar un singur subiect captivant de discuţie pentru seara aceea, avu o revelaţie. De ce să nu-l întreb care este motivul pentru care nu vrea să-şi dea doctoratul şi să ajungă profesor de franceză la facultate în loc să predea la un liceu? În felul ăsta, vom păstra conversaţia centrată pe el, pentru a-l ajuta să-şi dea seama ce vrea să facă cu viaţa lui, lucru pe care-l va aprecia, fără îndoială.

Pentru a fi sigură că totul decurge conform planului, Karen îşi puse o rochiţă neagră şi pantofii cu toc înalt pe care-i primise cadou de ziua ei de la Michael. Aranjă apoi masa pentru ceea ce pregătise mai devreme în acea dimineaţă, care era atât de franţuzesc încât avea să-l facă pe Michael să simtă că e teleportat direct la Paris. Pentru aperitiv, plănuise ea, aveau melci în foietaj cu şalote, usturoi, vin alb, arpagic, unt cu un strop de pernod, urmat de o salată niçoise în care pusese legume proaspete, ton, roşii, un ou fiert tare, anşoa şi măsline. Felul principal, realizarea ei impresionantă, consta în preparatul pe bază de vinete pe care i-l promisese cu o seară înainte, făcut cu vinete proaspete, ardei copţi, ceapă şi usturoi, felii de dovlecei şi roşii şi verdeţuri proaspete presărate cu parmezan. La început, strategia ei îşi atinse scopul.
- Wow, de ceva vreme te-ai transformat într-un adevărat maestru bucătar! o lăudă Michael de îndată ce se aşezară la masă. Karen zâmbi cu satisfacţie şi îi puse un pahar cu Merlot. Decise că e momentul să aducă în discuţie subiectul pe care îl pregătise dinainte.
- Ştii, ţi-am căutat numele pe internet azi, îl informă ea.

Of, of, mă întreb ce mizerii o mai fi descoperit, se gândi Michael, devenind uşor neliniştit.
- M-a surprins faptul că nu am mai găsit nimic des pre tine cam de un an. Înainte publicai articole cu regularitate, observă Karen.

Michael răsuflă uşurat. Deci n-am dat de necaz, concluzionă el.
- Asta se întâmplă pentru că am publicat acele eseuri când participam la seminariile pentru doctorat şi trebuia să scriu lucrări pentru ele, explică el. Fiindcă făcusem deja munca pentru seminarii, mi-am zis că n-ar fi rău să trimit eseurile unor reviste şi să am câteva articole la activ.
- Dar de ce ai încetat să mai scrii aşa, dintr-odată?

Michael o privi ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă:
- N-ai observat că acum predau?
- Te mai interesează să-ţi iei doctoratul la franceză? Karen adoptă tonul îngăduitor al unui consilier profesional.
- Nu, spuse Michael, luând o gură de salată. Câtuşi de puţin, spuse el cu gura plină.
- De ce nu? Ai fi un profesor de facultate grozav.

Michael se uită la logodnica lui, la capul ei uşor aplecat într-o parte, la expresia de superioritate întipărită pe trăsăturile ei. De câte ori nu-i explicase că lucrul care-i plăcea cel mai mult la meseria lui era partea de predare, contactul cu oamenii - mai ales de sex feminin - în loc să se implice în cine ştie ce dispute academice irelevante pentru a ajunge la răspunsuri care nu au un rezultat practic? Mă ascultă fără să mă audă cu adevărat.
- Cum am zis mai devreme, îmi doresc să predau, repetă el. Îmi place prea mult contactul cu oamenii ca să-mi pierd timpul ca un tocilar, în cine ştie ce bibliotecă prăfuită, făcând o cercetare inutilă pentru a scrie articole pe care nimeni nu se oboseşte să le citească.

Văzându-i reacţia de respingere a sugestiei ei constructive, răbdarea lui Karen începu să scadă. Se concentră pe singura parte din răspunsul lui care era relevantă pentru ea.
- Contactul cu oamenii? Aşa îi spui? Se uită în jos la farfuria ei şi realiză că-şi pierduse pofta de mâncare.

Pentru tot restul serii, Karen refuză să mai vorbească cu Michael. Se retrase în camera de oaspeţi, ca să-l pedepsească pentru tonul nepoliticos pe care îl adoptase cu ea în timpul cinei. De ce suport toate astea? se întrebă ea, cu inima încărcată de părere de rău pentru sine. Şi totuşi, când logodnicul ei bătu la uşă pentru a-şi cere scuze, furia lui Karen se risipi de îndată. Poate că reacţionez exagerat, îşi spuse ea. La urma urmei, Michael ştie ce vrea şi ce nu vrea de la viaţă. Cine sunt eu să-i spun ce să facă?
- Îţi făceam doar o sugestie, încercând să-ţi fiu de ajutor, spuse ea, pentru a se disculpa.
- Ştiu, iubito. Nu trebuia să ripostez aşa. O impresionă chiar şi această minimă dovadă de căinţă. Ca de atâtea ori până atunci, după momentele tensionate, Karen trecu în revistă calităţile lui Michael pentru a se convinge pe sine că merita din plin să continue să muncească la relaţia lor. La urma urmei, îşi reaminti ea, el este un om bun. Mă ascultă. Este frumos şi atrăgător. Este şarmant şi amuzant. Poate fi nespus de drăguţ atunci când vrea să fie aşa. Şi chiar şi eu mă străduiesc din răsputeri să fiu interesantă şi atrăgătoare. Şi, totuşi, problema de fond persista: nimic din toate astea nu părea să conteze prea mult în relaţia lor.

În noaptea aceea, în pat, cei doi dormiră spate în spate, un obicei iniţiat de Karen pentru a evita să-i stimuleze lui Michael frecventele erecţii nocturne. Dar în ultima vreme ar fi dat orice să poată să-l mai excite la fel de uşor ca înainte. Am slăbit, îşi tot repeta singură, contrariată de faptul că, deşi ajunsese în cele din urmă în formă, asta nu schimbase cu nimic lucrurile.

Oare mă mai iubeşte încă? se întrebă ea. Îşi dorea din tot sufletul să creadă că da. Dar, în acelaşi timp, Karen era îngrijorată, ca şi când ar fi fost captivă într-un labirint fără sfârşit. Din raţiuni de neînţeles, fiecare cale pe care o apuca în relaţia lor se dovedea, în cele din urmă, a fi un drum închis. Nu contează cum mă îmbrac, cum arăt, cât de mult sport fac, cât sunt de drăguţă, cât de mult ţin la el, ce gătesc, ce citesc, ce fac pentru el, la final, nimic din toate astea nu contează. Începu să se simtă ca un şoarece de laborator supus unui experiment ciudat, în care trebuia să alerge mai repede, să învârtă roata mai tare, doar pentru a fi răsplătită de Michael din ce în ce mai puţin şi mai rar cu câte o fărâmă de afecţiune, stimulentul emoţional care o ţinea în viaţă.

În ciuda lipsei de încredere în sine, Karen se aruncă cu capul înainte în fervoarea frenetică a unui optimism nebunesc. Uneori se simţea asemeni unei eroine de roman care luptă pentru a schimba cursul fluviului de indiferenţă care era pe cale să înghită relaţia lor instabilă. După ce fiecare efort în parte eşua, în momentele de cruntă disperare când se simţea copleşită de valuri de părere de rău pentru sine, Karen găsea singura mângâiere care îi aducea cu sine răbdarea de a recâştiga afecţiunea bărbatului pe care îl iubea. Cred că l-am rănit foarte tare când m-am despărţit de el, se învinovăţea ea. Paradoxal, ori de câte ori se vedea pe sine ca sursă a problemelor lor, Karen simţea că prinde puteri, ca şi cum soluţia însăşi ar fi fost la îndemâna ei. Poate ar trebui să aduc în discuţie despărţirea noastră de mai înainte şi să-i cer iertare, ca să putem lăsa tot acel coşmar în urma noastră, decise ea în acea noapte. Se întoarse spre Michael şi îl bătu uşor pe umăr.

Deşi treaz şi frământat de propriii săi demoni, Michael rămase perfect nemişcat, ghemuit în poziţia de fetus, sperând că ea va crede că doarme buştean. Era îngrijorat de reticenţa Anei, pe care o întâlnise la zeci de femei şi care, cu toată sinceritatea, nu-l intimidase niciodată până atunci. Ezita, însă, în acest caz. Pe de o parte, conştient fiind de trecutul apăsător al Anei, nu voia să forţeze intrarea în viaţa ei într-un mod care ar fi sabotat relaţia lor pe cale de a se înfiripa. Pe de altă parte, se temea să nu pună în pericol progresul pe care îl făcuseră. După cum spusese cândva Woody Allen, o relaţie e ca un rechin. Fie merge înainte, fie moare. Tocmai din acest motiv, simţea Michael, nu-şi permiteau să se încurce prea mult în ambiguităţi, nici iubiţi, nici prieteni. Mai fusese într-o asemenea situaţie şi ştia exact cum se termină povestea. Prietenia avea să ia locul atracţiei, impulsul spre înainte avea să se piardă şi indiferenţa să şteargă freamătul fără de seamăn al îndrăgostirii.

Capitolul 18

În ultimele câteva zile, Ana nu putu să muncească. Oricât de mult încerca să se concentreze să picteze, o perturbau gândurile despre Michael. Îşi aminti genele lui lungi umbrindu-i licărirea zburdalnică din ochii negri. Linia maxilarului, bine definită şi masculină, încă o mai chema să o mângâie cu vârfurile degetelor ei. Buzele lui pline încă mai aveau gustul căpşunilor pe care le împărţiseră la prânz. Mirosul părului lui când venise mai aproape să o sărute, cu mireasma proaspătă de săpun fără vreun parfum prea puternic, încă o mai făcea să-şi simtă genunchii moi. Şi vocea lui - joasă, potolită şi hipnotică - încă îi mai răsuna în urechi. Îşi închise ochii, sperând să tragă cortina peste acest carusel al amintirilor. În liniştea întunericului, însă, deveneau mai vii, făcându-i inima să bată când se gândea la el. Chiar şi cântecele de dragoste de la radio, oricât de plicticoase şi răsuflate, o aruncau într-o stare de visare care îi alunga concentrarea ca pe un fum.

Ana nu ştia ce atitudine să adopte faţă de propriile ei emoţii. Pe de o parte, spera că, printr-o minune, relaţia lor avea să se transforme într-una dintre acele poveşti de dragoste platonică despre inimă şi suflet scrise de marii poeţi ai secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, de fiecare dată când suna telefonul, sărea să răspundă, sperând că este el. Şi-ar fi dorit ca prietenia lor să se aprofundeze fără să capete amploare, să se reîntoarcă la un nivel de ambiguitate care să-i stimuleze, dar fără să îi tulbure ei conştiinţa sau să-i dea peste cap viaţa.

Când sună telefonul, Ana se grăbi să ridice după numai un ţârâit.
- Alo? zise ea cu răsuflarea tăiată.
- Ai fost afară la jogging? se auzi vocea prietenoasă a lui Michael.
- Nu, am alergat la telefon sperând că eşti tu, mărturisi ea.

Pentru o secundă, Michael rămase surprins de sinceritatea ei.
- S-ar putea să te dezamăgesc. Nu am sunat pentru a mai cumpăra încă un tablou, îşi reveni el rapid.
- A, nu-mi pasă de asta.
- Bine, aprobă el. Pentru că am sunat să văd dacă te-ar interesa să ne vedem mâine undeva pentru a lua prânzul. Puţină ambiguitate în ceea ce priveşte locaţia nu strică. Cine ştie? Ar putea fi chiar de acord să vină la mine, presupuse el.
- Ar fi grozav. Ştiu un restaurant chiar bun pe State Street. Se numeşte Zanzibar. Ai auzit de el? În regulă, cred că va trebui să fie în altă parte, încuviinţă Michael. Dar nu există niciun motiv pentru care după masă nu am putea avea şi ceva acţiune.
- Sigur. Am mâncat de câteva ori acolo. Ce zici, ne vedem pe la prânz? Ne-am putea întâlni în faţa restaurantului.
- E bine. După ce închise, emoţiile Anei oscilară între anticipare şi nelinişte. Îi părea bine că avea să-l vadă iar pe Michael. Dar se temea că drumul periculos pe care o luase relaţia lor nu putea fi schimbat uşor. Pot să opresc totul acum, îşi zise ea totuşi. Aş putea să-l sun înapoi şi să-i spun că nu mai ajung la întâlnirea noastră de la prânz. Sau aş putea ieşi cu el la prânz şi m-aş putea purta amical, fără să depăşesc vreo limită. Am făcut asta înainte de atâtea ori cu bărbaţii. De ce mă port atât de diferit cu el? Sunt pregătită pentru mai mult de atât? se întrebă Ana, fără să fie sigură ce presupunea "mai mult", dar fără să-şi poată domoli neliniştea dinăuntru.
Gândurile i se îndreptară către soţul ei, încă o dată în căutarea unei constrângeri externe. Rob era loial, muncitor, responsabil şi fidel. Mai mult de atât, era un tată minunat pentru copiii lor. Ce ţi-ai mai putea dori de la un bărbat? se întrebă Ana, surprinsă de propria ei lipsă de împlinire. Când s-a pierdut iubirea noastră? încercă ea să-şi reamintească. Nu-i veni în minte niciun astfel de moment de început, dar avu senzaţia clară că ştia de când nu mai există. Cu ani în urmă, când Rob o întrebase ce făcuse în ziua aceea, nici măcar nu o mai privise în ochi. Era ca şi cum, pentru el, "Ce mai faci?" era un salut de rutină între străini, nu o întrebare sinceră între parteneri. Încetase de mult să mai încerce să se conecteze cu el. Recunoştea privirea de animal încolţit de pe faţa lui ori de câte ori vorbea cu el despre ceva ce o interesa pe ea. "M-am săturat de egoismul tău", răbufnise Rob de câteva ori, pe când încerca să-i vorbească despre aspiraţiile şi zbaterile ei ca artist.

Numai că, de îndată ce ea îşi pierduse speranţa în iubirea lor, şi Rob observase, în cele din urmă, că ea lipseşte. Veni cu propunerea de a angaja o bonă şi de a stabili o ieşire în doi, o dată pe săptămână, pentru revigorarea căsniciei lor. În timpul acelor presupuse întâlniri romantice, făceau tot efortul pentru a-şi găsi subiecte de conversaţie. Recentele alegeri. Preocuparea generală pentru starea de sănătate. Războiul din Orientul Mijlociu. Totuşi, nimic din toate astea nu părea să aibă vreo relevanţă. Conversaţiile adevărate sunt ca o pietricică aruncată într-o mare de idei, se gândi Ana. Indiferent ce subiect ai alege, nimic nu face valuri dacă nu porneşte dintr-un punct central - atracţia unuia faţă de celălalt - care se propagă asemeni unui val, după un model concentric de preocupări pentru alte ipostaze ale lumii. Conversaţiile lor, îşi aminti ea, se pierdeau în neant. Era ca şi cum pietricelele erau aruncate la întâmplare pe o plajă şi se afundau în nisipul călduţ fără să producă vreun sunet. Fiecare venea şi dispărea neobservată, demnă de a fi uitată şi trecută în uitare.

Chiar şi sentimentele de vinovăţie, pe care încerca să şi le provoace gândindu-se la soţul ei, nu făceau decât să-i lase impresia unui vid, niciodată acoperit pe de-a-ntregul, peste care se întindea ca o punte dragostea firească pe care o aveau pentru copiii lor. Ceea ce contează cel mai mult, ţinu Ana să-şi reamintească. Dar, în acelaşi timp, avea senzaţia că orice alt bărbat care o iubea în prezent ar fi mult mai bun decât unul care o iubise cândva. Nu putu să nu se întrebe dacă toate legăturile romantice încep cu efervescenţa interesului reciproc şi sfârşesc în răceala detaşării, pe care ajungi să o vezi doar atunci când e mult prea târziu să readuci la viaţă o iubire care moare.

Capitolul 19

Michael îşi parcă maşina în parcarea cea mai apropiată de Zanzibar, restaurantul unde el şi Ana hotărâseră să se întâlnească pentru prânz. Deşi curajos de cele mai multe ori, avea o ciudată stare de nelinişte, ca şi când această unică întâlnire avea să decidă totul între ei. Se uită la ceas. Ora de întâlnire se apropia. Ezită între a lăsa relaţia lor să-şi urmeze cursul natural, oricare ar fi fost acela, şi a prelua controlul situaţiei, care se potrivea mai bine temperamentului lui. Un sentiment de fatalism luă locul nesiguranţei lui. O să mă ghidez după semnalele ei, concluzionă el.

Deschizând uşa maşinii să coboare, o văzu pe Ana venind spre el. Faţa îi era îmbujorată a speranţă. Nu pare o femeie care vrea să fim doar prieteni, îşi spuse Michael. În timp ce ea se apropie pentru a-l săruta pe obraz, el îşi mută uşor gura spre stânga şi o sărută pe buze. Savură gustul de mentă al limbii ei. Tocmai s-a spălat pe dinţi pentru mine, remarcă Michael, stimulat de acest neînsemnat detaliu. Înainte ca Ana să aibă timp să se retragă, mâinile lui erau deja pe bretelele tricoului ei. Le coborî pentru a-i scoate la iveală sânii, pe care îi întâmpină hulpav cu gura.

Când Ana începu să protesteze, Michael se mută instinctiv în sus, acoperindu-i încă o dată gura cu gura lui. Pentru că acest fapt nu pusese capăt agitaţiei din mişcările ei enervante şi protestelor ei semi-coerente - "Michael", "femeie măritată", "copiii mei", "soţul", "restaurant", "în public" - cu o mişcare rapidă îi răsuci corpul şi o propti cu mâinile pe capota maşinii lui. Corpul lui îl ţinea nemişcat pe al ei, în timp ce buzele lui se lipiră de urechea ei.
- Nu te teme, aici nu ne poate vedea nimeni. El nu trebuie să afle niciodată. Suntem doar noi doi, o ispiti el. Însă tot ceea ce auzea ea, tot ceea ce conta pentru ea în acel moment, erau vorbele lui murmurate uşor, "Cât de mult te doresc, Ana, iubirea mea". Apoi, dintr-odată, mângâierile delicate se transformară în palme uşoare direct pe pielea ei goală. O surprinse brutalitatea blândă a acelui gest. Nu-şi folosise toată forţa. Tot ceea ce simţea era contrastul excitant dintre tandreţea şi duritatea lui.
- Au, de ce ai făcut asta? strigă ea.

Michael îi dădu răspunsul cu fierbinţeala din răsuflarea lui:
- Deci vrei să-mi faci viaţa mai grea? zise el trăgând demonstrativ de straturile de protecţie lăsate în jos - chiloţi, ciorapi şi fustă - care îi separau corpul de al ei.

Apoi Ana simţi o durere surdă înăuntru în timp ce el îşi forţă intrarea fără niciun preambul, după un ritm al lui preferat, repede înăuntru, încet afară, până când ea simţi valuri concentrice de dorinţă propagându-se din acel punct focal către picioarele, genunchii şi pieptul ei. Chiar şi mâinile ei încleştate tremurau pe capota caldă a maşinii. Lumina este o particulă, dar funcţionează ca o undă, îşi reaminti Ana un principiu de bază din fizică. Acum, simţind cercuri concentrice de dorinţă care se amplificau, înţelese mult mai bine ce însemna asta. De fiecare dată când Michael o penetra, o particulă rătăcită în oceanul dorinţei ei, simţea acel punct focal al dorinţei propagându-se cu frecvenţele rezonante ale undelor consecutive. Simţurile ei explodară în senzaţii difuze, deconcertante, în care se amestecau la un loc plăcerea şi durerea, dorinţa şi regretul.

Când Ana se întoarse spre el, Michael îi sărută obrajii, fruntea, gura, chiar şi pleoapele, cu inefabila adoraţie pe care doar un hedonist o poate avea pentru obiectul privilegiat al dorinţei lui. "Eşti atât de frumoasă şi eşti a mea de-acum", îi spuse el. Vârfurile degetelor lui urmăreau unduirea graţioasă a formelor ei. Se simţea mult prea emoţionat de această experienţă pentru a se bucura de sentimentul de triumf pe care-l savura după ce cucerea o femeie. Era încă sub vraja impresiei tangibile lăsate de pielea ei, de umiditatea călduţă care îl întâmpinase, de striaţiile pe care le simţise la fiecare pas, de perfecţiunea ca de păpuşă a corpului ei.

Ana se simţi mult prea confuză ca să-şi rearanjeze imediat hainele. Dorinţele lor dezlănţuite îi alungară pe moment tendinţa spre decenţă a oricărei femei. Privi în ochii iubitului ei şi îşi zise: are dreptate. Am trecut linia şi acum sunt a lui. Ca şi când i-ar fi citit gândurile, Michael o sărută din nou, de data asta mai uşor, abia atingându-o cu vârful buzelor închise. Apoi îi făcu o promisiune pe care nu avea să o uite vreodată:
- Am să mă port frumos cu tine, draga mea Ana. Dacă ni se întâmplă ceva, nu va fi din cauza mea.

Când erau pe punctul de a se îndrepta către restaurant, Ana se întoarse dintr-odată spre el şi îl trase de mânecă.
- Ştii ce? Mie nu mi-e foame. Ţie îţi este? Ochii ei de culoarea migdalelor îl priviră cu înţeles.
- Nu de mâncare, spuse el. Făcură dragoste o dată în maşină şi de două ori la el acasă. Apoi rămaseră unul lângă altul, cu pielea umedă a şoldurilor atingându-se, meditând fiecare la cele întâmplate. Acum trebuie să mă îndepărtez de Karen şi să mă asigur că Ana îmi aparţine doar mie, decise Michael. Pentru el, acţiunea de a face dragoste era finalul logic al unui set de premise pe care le stabilise dinainte. Încă nu se hotărâse ce era mai important: despărţirea de Karen sau implicarea mai profundă în viaţa Anei şi îndepărtarea rivalului pe care-l văzuse în soţul ei.

Ana, în schimb, îşi aminti o dezbatere despre esenţa iubirii pe care o avusese cu unii dintre colegii ei de facultate. Femeile spuneau că ceea ce le atrage cel mai mult este personalitatea unui bărbat. Bărbaţii ripostară că, fără o înfăţişare plăcută, personalitatea nu înseamnă nimic. La vremea aceea, fusese de partea femeilor. Dar, după atâţia ani de căsătorie, realiză că ambele raţionamente erau la fel de lipsite de însemnătate şi, la origine, identice. Acum, când începea o nouă relaţie, Ana simţi că ceea ce conta cu adevărat în dragoste nu era cum începuse, ci modul în care continua să existe. Ai putea fi atras de mulţi alţii, atât fizic, cât şi emoţional. Într-un final, forţele de atracţie tind spre entropie. Se întâmplase în propria ei căsnicie; se întâmplă cu milioane de cupluri. Corpul îmbătrâneşte şi se dezvoltă; personalitatea devine previzibilă şi limitată. E nevoie de o energie şi o creativitate ieşită din comun, sesiză Ana, ca să iei punctul de pornire al oricărei relaţii, oricât de excepţională, şi să-l faci să rodească la fel de frumos şi de senzaţional cum a început.