Timi 2021 - O piesă în trei acte (Actul I. Rovinieta)

 Există. Găurile acelea de iepure ivite unde nu te aştepţi în ţesătura realităţii, prin care cazi ca prin tubulatura de scurgere a unei chiuvete, ca să te regăseşti, la capătul toboganului labirintic, în altă lume.

Ştiu că există, pentru că tocmai am alunecat printr-una. După doi ani neîntrerupţi în Germania, din care unul şi jumătate de pandemie, am venit în ţară. Pe vremuri spuneam acasă. Am venit acasă. Dar nu mai simt asta. Simt o datorie, am venit din datorie, mă vedeam de fapt într-un sătuc cu platani din sudul Franţei - este, în fond, primul şi singurul nostru concediu după doi ani dificili, cu anxietăţi, reorientări profesionale şi homeschooling - dar a trebuit să vin să îmi văd părinţii, prietenii, cunoscuţii. Şi mai simt că nu vreau să compar, vreau să rămân zen şi să iau lucrurile aşa cum sunt, dar chestia cu zenul îmi reuşeşte doar preţ de vreo cinci zile, iar comparaţiile sunt inevitabile, vreau nu vreau, pentru că se impun, au o voinţă proprie. Le simt pe piele, în arşiţa cozii de la vamă, care se mişcă lent, ca un şarpe care a înghiţit un viţel iar acum s-a lăţit şi abia mai dă semne de viaţă, le simt în carne, în picioarele care mă dor la coadă la rovinietă, la rând cu alţii mai obosiţi, care vin taman din Spania sau din Italia. Le simt în nas, pe lângă toaletele pe care am învăţat de mult timp să le evităm. Le simt, mai apoi, în ochi, la fiecare kilometru parcurs prin România.

E un singur punct de vânzare a rovinietelor imediat după graniţă, un container, de fapt. Nu are nici măcar o streaşină, iar cerul înserării e violet de furtună, a început să fulgere şi dă cu stropi. Altădată chioşcul de rovinietă nu are internet, sau nu îi merge imprimanta. Acum are o coadă lungă, sub posibile descărcări electrice, iar vântul îmi întoarce umbrela. Distanţa de siguranţă şi rigoarea purtării măştilor au fost lepădate demult, undeva după Viena, pe unde încep astăzi Balcanii.

Încerc să mă protejez, să rămân o femeie zâmbitoare şi elegantă, să nu mi se cresteze riduri pe frunte. Aspectul general e de precaritate, de provizorat, de soluţie rudimentară. Coada avansează lent. Oamenii par obişnuiţi, resemnaţi, aduşi de spate, cu braţele încrucişate pe piept. Mă frapează, fără să vreau, deosebirea faţă de benzinăriile civilizate, climatizate, de unde se achiziţionează eficient vinieta de Austria, ba chiar şi de puzderia de gherete pentru Matrica de la intrarea în Ungaria. Nu reuşesc deloc să înaintez. Îl rog frumos pe soţul meu să meargă el. Pare mai solid decât mine, mai bine înfipt pe picioare. Dar impresia asta înşală. E rupt de oboseală, tocmai a condus 12 ore. Se uită, vede că sunt aproape numai bărbaţi la coadă şi se conformează.

Coada e lunguţă, vreo 25 de persoane, în curând va turna, şi niciun loc unde să te adăposteşti. Ca să-l ajut, îi sugerez să încerce prin aplicaţie, precis o fi vreo aplicaţie pentru plata rovinietei, doar România exportă softişti. Este, el însuşi, unul. Deschide telefonul şi descoperă cu stupoare că n-are semnal. Roamingul e activat, a funcţionat bine-mersi până acum. Dar aici nu prinde 5G, nu prinde nici măcar 4G pe pachetul de date, de fapt, nu prinde nici măcar semnal GSM. Parcarea se umple. Între două momente binecuvântate, în care liniuţele de semnal de pe telefon se luminează magic, soţul meu reuşeşte să dibuiască aplicaţia de rovinietă, dar descoperă că ea nu funcţionează decât cu număr de telefon românesc. Încerc să îmi sun părinţii, ca să acceseze ei aplicaţia, dar şi telefonul meu e aproape mort, inutil. Când reuşesc să-i prind, se întrerupe mereu. Copiii se foiesc exasperaţi în maşină, sunt obosiţi şi ei, le e frică de furtună, le e frică să-l vadă pe tata afară, expus, îngrămădit de oameni şi ameninţat de fulgere. Gradul de enervare al părintelui lor aflat în coadă creşte. Privim cu toţii anxioşi spre cer, ştim prin ce ploi am venit încoace, ştim ce se pregăteşte în stânga. S-a făcut negru bine, un negru ameninţător. Reuşesc să dau de mama, identifică aplicaţia şi încearcă să ne facă ea plata, din Timişoara. Nu merge. Din explicaţiile ei, deduc că aplicaţia recunoaşte doar numere de maşină româneşti, pe ea o tot întreabă ce tip de maşină e ăsta.
- Autoturism, îi explic.
- Nu există categoria asta, îmi răspunde. E tip 1, 2 sau ce?
- Ce înseamnă tip 1?

Nu ştie nici ea.

Tună şi începe să toarne. Soţul meu tună şi el, se desprinde intempestiv din coadă, vine cu paşi apăsaţi spre locul de parcare, se aruncă lângă mine în maşină şi, pe un ton pe care nu i-l recunosc (e atât de calm de obicei), bubuie în urechile noastre:
- Îmi bag p... în ea de rovinietă, ce bine c-am plecat din ţara asta!

El, care e tot timpul paşnic... În spate, la copii, se face linişte: tata nu foloseşte de obicei limbaj de genul acesta. Tata e genul flegmatic, gentil şi, pe deasupra, cu educaţie catolică. E obosit, tensionat, a lucrat enorm în ultimul an şi nu avea nevoie de complicaţiile astea. Încerc să îl liniştesc, dar mi s-au mărit ochii a şoc şi mirare.
- Hai să mergem aşa până la prima benzinărie, n-o fi foc, sugerez. Câte echipaje de poliţie crezi că circulă Duminica seara pe o vreme ca asta? Iar dacă totuşi ne opreşte vreunul, le explicăm frumos care a fost situaţia. Doar nu era să stai să te uzi până la piele sau să te îmbolnăveşti pentru o rovinietă. Ce are dacă mergem fără câţiva kilometri? O fi vreo benzinărie mai încolo.
- Să-mi dea amendă, n-au decât! scuipă el cu frustrare, dar ştiu că nu-i e totuna, e genul căruia îi place să fie cu toate în regulă, e genul prea corect, prea neamţ, cum i se va imputa de nenumărate ori în România.

Îl conving să se calmeze, pentru că deja îmi e frică de un accident. Am ajuns în România şi au început, ca la un semn, staţionările nesemnalizate pe banda de urgenţă, ba chiar pe cea de accelerare, depăşirile intempestive prin dreapta... Ca să-l aduc înapoi în starea de cvasi-normalitate care durase până la Nagylak (HU), dar se evaporase brusc în Nădlac (RO), trebuie să ridic şi eu tonul puţin.
- Ok, ok, sunt atent, m-am calmat, îşi revine.

Peste câţiva kilometri, nu ştiu câţi, un indicator de benzinărie. Îi atrag atenţia, semnalizează, ieşim. Benzinăria însăşi, tot un container. Minuscul, cu trei ghişee înăuntru, la care e o foială teribilă, om în om, transpiraţie, voci, plus un nene la intrare, cu masca coborâtă sub nas, care stă în uşa şi aşa strâmtă, şi dirijează oamenii către cele trei case. Lumea e derutată, pompele de benzină nu sunt numerotate în ordine logică.
- Dar ce număr e asta de aici? zice o doamnă de etnie romă. Că prima e 1, atunci asta e 3?
- Nu, doamnă, la care aţi alimentat? Asta de aici? Asta e numărul 2. 2. Prima e 1, apoi urmează 3 şi asta e numărul 2.

Am mai lăsat puţin furtuna în spate, dar nu cu mult. De data asta nici nu s-a mai pus problema, am mers eu în coadă. Încerc să n-am aşteptări. Încerc să nu judec. În spate mi se înghesuie un domn tânăr, bălai, deşi tot de etnie romă. E foarte politicos, dar stresat şi el. Strigă către nenea de la intrare:
- Domnu', da' aici se cumpără şi rovinieta sau e numai pentru benzină? Ca să ştim măcar, să nu stăm ca proştii.

Iată o întrebare de bun simţ. Oricine simte că ceea ce se întâmplă e, în fond, o lezare a demnităţii de cetăţean şi de om. Îi răspund eu că da, se vinde şi rovinietă înăuntru, pentru că ochisem cu oarecare dificultate un mic afiş în sensul ăsta. Aşteptăm. Eu cu masca pe figură (n-am chef să mă îmbolnăvesc din prima zi), majoritatea fără. E o zăpuşeală umedă, furtuna se apropie din nou. Ajungem în container. Mă duc aţă (vorba vine, sunt doi paşi) la ghişeul cu afişul de rovinietă. Întind talonul, cer pentru o lună.
- Lei aveţi?
- Nu, nu am, dar ştiam că se poate plăti şi în euro.
- Aici nu se poate. Dar vă schimbă colegul din spate. Lăsaţi astea la mine şi veniţi înapoi cu banii.

Îmi croiesc cu chiu cu vai loc către colegul din spate, şi el ocupat până peste cap. Serveşte doi oameni simultan. Stau ce stau şi îmi iau inima în dinţi.
- Aici schimbaţi euro pentru rovinietă?
- Imediat, staţi.

Mai dă două pachete de ţigări, mai ia nişte sute de lei pe benzină, răpăie pe taste, deschide şi închide casa, nu pare să aibă timp de mine. Apoi brusc:
- Daţi încoace.

Îi întind 20 de euro şi îmi pasează înapoi rapid şi super eficient 100 de lei. Fără chitanţă, dar nu mai am nicio pretenţie, oricum omul mi-a dat curs bun şi habar nu am dacă ăsta e sistemul sau el ne face de fapt o favoare, schimbând din buzunarul propriu, ca să avem de roviniete. Îmi croiesc drum înapoi la primul ghişeu, întind banii, iau talonul şi bonul. Totul e suprarealist. Viteza cu care se rezolvă lucrurile în haosul absolut inutil creat!... Nu ştiu dacă să simt admiraţie sau să mă oripilez. Ajung în maşină triumfătoare, fluturând banii şi rovinieta, şi îmi dau seama că sunt parţial îngrozită, parţial amuzată, într-un cuvânt, profund confuză.

Lucrurile par a se linişti o vreme. Rulăm pe A1 prin noapte. Lăsăm în lateral şi Aradul, ne apropiem de Timi. Aşa îi spunem noi, cu afecţiune, Timişoarei natale: Timi. Ieşim de pe autostradă frumos, civilizat, aproape relaxaţi. Încetinim, ne învârtim într-un giratoriu. Şoseaua se îngustează, dar e încă decentă. După al doilea giratoriu, surpriză. Drumul de calitate se termină brusc, e rupt bine ăsta, plin de denivelări şi de gropane, ca să nu mai vorbim că se reduce la o singură bandă de asfalt pe sens, înconjurată de excavări cu adâncimea de cel puţin jumătate de metru. Se lărgeşte drumul, îmi zic optimistă. Doar că marginile sunt prost semnalizate, nu e luminat, jaloanele sunt rare, murdare, jumătate din ele căzute deja în groapă, iar soţul meu, epuizat după 13 ore de şofat, are senzaţia că trebuie să conducă automobilul pe o bârnă îngustă, nerindeluită ca lumea. Pe care mai trec şi TIR-uri. Din spate se apropie vertiginos un hârb care ne depăşeşte pe linia continuă... Senzaţia e de coşmar, de test de anduranţă, de sport extrem. Şantierul pare părăsit, nu văd niciun utilaj pe el. Îmi aduc aminte că, făcând abstracţie de excavările de pe margine, exact în starea asta jalnică se găsea drumul şi acum doi ani. Drumul de legătură cu autostrada al celui mai mare oraş din vestul ţării, prin cea mai bogată comună din ţară... Al celui mai mare oraş din vestul ţării, care urmează să fie, în 2023, şi Capitală Culturală Europeană. Mă cutremur cu gândul la eventualii turişti. Sper că termină drumul până atunci. Deşi, din ce citesc prin presă...

Tot pe margine încep să apară, apoi se îndesesc, movilele de moloz şi deşeurile aruncate la întâmplare. E praf, mult praf.

Încerc să nu mă mai gândesc. Deja încep să simt şi eu oboseala. Încerc să nu gândesc, dar, inevitabil, gândurile curg. De ce o face lumea manifestaţii contra măsurilor de igienă, dar nu împotriva acestor şanţuri ale morţii? De ce nu protestează împotriva înapoierii ăsteia cronice? Mă gândesc că mai am 5 minute până la întâlnirea cu părinţii mei, care nu s-au culcat până la ora asta, care ne aşteaptă cu sufletul la gură fiindcă nu ne-au văzut de doi ani, cu mama care a gătit toată săptămâna, cu tata care a venit noaptea cu bicicleta până la locuinţa noastră ca să nu mai amâne momentul reîntâlnirii până dimineaţa, ci să-l trăiască nefiltrat şi nemijlocit, şi ştiu că voi avea nevoie de toate resursele doar ca să nu mi se vadă dezamăgirea, uzura acumulată în ultimele două ore, regretele că nu sunt în sudul Franţei. Ce fiţe de copil răsfăţat am, îmi spun. Strâng din dinţi şi fac tot posibilul să fiu drăguţă, ba îl mai instruiesc şi pe soţul meu:
- Hai să nu începem să criticăm din prima.