Trecătoare între cele două state - Religioşi şi seculari

 Un conflict, la fel de vechi ca şi cel dintre israelieni şi palestinieni, este cel care a cunoscut o amplificare şi o violenţă neobişnuite în timpul pandemiei Covid 19: conflictul dintre religioşii şi secularii din societatea israeliană. Ca şi cum nu ar fi avut destule probleme cu arabii ori cu seria nesfârşitelor alegeri parlamentare, neconcludente şi repetate, israelienii s-au confruntat recent cu zâzania din ce în ce mai stridentă dintre comunităţile haredim ultra-ortodoxe şi restul populaţiei seculare.

Coronavirusul şi măsurile restrictive foarte dure, care au închis nu numai locurile de pierzanie precum barurile şi restaurantele, ci şi sinagogile, au fost poate doar picătura care a umplut paharul unor nemulţumiri şi ale unor fracturi foarte adânci care macină structura internă a statului Israel de la fondarea lui şi până astăzi.

S-ar spune că, o dată în plus, refuzul obstinat de a se înţelege reciproc, de a accepta felul de-a fi şi maniera de a trăi, atât de diferite şi de decalate, atât de îndepărtate în ceea ce priveşte sensul existenţei, face din cele două părţi structurale ale societăţii israeliene mai degrabă două cioburi ale unei oglinzi sparte care nu-şi mai pot găsi locul în aceeaşi ramă. Nu şi l-au găsit cu adevărat niciodată, dar lipsa lor de congruenţă a devenit în ultima perioadă din ce în ce mai acută. Pe de-o parte, pentru că numărul populaţiei ultra-ortodoxe a sărit de 13% din totalul populaţiei, o dublare faţă de realitatea demografică din urmă cu o generaţie, venită la pachet cu statutul special pe care îl au (facilităţi financiare, scutire de serviciu militar, etc, etc), şi pe de altă parte, o reprezentare politică sporită, din ce în ce mai eficientă, cu impact şi decizii luate şi pentru populaţia seculară. Unii comentatori israelieni vorbesc chiar despre un adevărat război religios în interiorul societăţii israeliene.

Faptul că ultra-religioşii trăiesc în comunităţi foarte numeroase şi închise, care refuză modernitatea şi stilul de viaţă contemporan, petrecându-şi viaţa strict după calendarul, regulile şi legile talmudice, nu ar fi trebuit să fie o problemă şi mai acută în 2020 decât în anii precedenţi. Prăpastia care există între religioşi şi seculari este atât de mare şi de profundă încât aproape că unii şi alţii ajunseseră, aparent doar, să se ignore. Fiecare în lumea lui, la ani lumină distanţă. Ce ar putea să-şi spună, în fond, cei care trăiesc, în continuare, în secolul 21, fără internet şi fără smartphone şi cei care au făcut din Israel naţiunea start-up, a miracolului economic? Unii urmează doar şcoli religioase, în cadrul cărora ştiinţele nu se studiază, alţii au ajuns cu cunoştinţe din ce în ce mai performante în Cosmos.

Numai că secularii şi religioşii moderaţi, confruntaţi cu măsuri restrictive stricte de izolare şi distanţare socială, care au depăşit cinci luni de zile în Israel, au asistat la spectacolul grandios şi grotesc în context pandemic al unor nunţi şi înmormântări cu mii de participanţi din rândul populaţiei haredim, complet indiferentă la transmiterea virusului, care i-a lovit în număr foarte mare. În faţa acestor mase, ghidate doar de respectarea tradiţiilor şi obiceiurilor lor, care au scandalizat opinia publică, poliţia, altfel foarte vigilentă, a ridicat cu acest prilej neputincioasă din umeri, continuând să aplice amenzi cu prioritate cetăţenilor obişnuiţi în a respecta în general regulile.

S-a spus şi s-a tot repetat că pandemia a fost una pentru toţi şi că toată lumea a avut de suferit în proporţie egală, fiind privată de libertatea de mişcare, de măsurile de izolare, de toate restricţiile luate pe parcursul unui an interminabil. Însă nu toată lumea a trăit-o la fel.

Pentru comunităţile religioase, care locuiesc asumat în condiţii mai mult decât modeste, cu un număr mare de familii paupere, înghesuite în apartamente de 2 camere unde în medie respiră 10-12 persoane, dintre care 6-8 copii, a vorbi despre distanţare socială este doar o tristă ironie, clamată cu ipocrizie. Numai că traiul lor în aceste condiţii nu reprezenta o noutate. Clasa politică şi secularii nu au descoperit în timpul pandemiei faptul că religioşii trăiesc claie peste grămadă, că mersul la sinagogă, la şcolile ieshiva şi petrecerea sărbătorilor se fac în comunitate.

Reacţia societăţii seculare a fost una violentă şi discriminatorie. Acuzaţi că răspândesc virusul şi că nu respectă regulile, ultra-religioşii au fost şi mai izolaţi decât restul populaţiei, cartierele lor fiind carantinate suplimentar, ceea ce a stârnit revolte însemnate, confruntări dure cu poliţia şi o adâncire şi mai mare a clivajului existent dintre cele două lumi, aparţinând aceluiaşi popor.

Nu mi-a plăcut în lunile acestea interminabile ale pandemiei spectacolul trist al intoleranţei. Aproape că nu a existat în conversaţiile curente cu diverse persoane întâlnite ori cu amici evrei seculari să nu fie o condamnare a populaţiei haredim fără drept de apel, o incriminare a felului lor de a fi şi de a trăi, care mi-a adus aminte de reacţiile şi intransigenţa unor largi pături de cetăţeni de pe la noi de-acasă faţă de rromi. Care se îmbracă altfel şi care unora li se pare că şi miros diferit.

Cum altfel aş putea să calific scena la care am asistat anul trecut în mijlocul Ierusalimului, în timp ce aşteptam cuminte, la un semafor interminabil, să traversez strada. O familie haredim lângă mine, se agita să găsească un taxi. Bărbatul se plasase lângă trotuar, pe stradă, sobru, cu pălăria neagră acoperindu-i creştetul şi cu haina lungă fluturând pe lângă corp. Din când în când, răsucindu-şi perciunii ori pieptănându-şi barba cu o mână, se mai uita într-un telefon mobil, din cele din secolul trecut, bune doar să primeşti şi să dai apeluri. Inutil, fireşte, pentru posibilitatea de a comanda o maşină, pentru că pe asemenea vechituri nu pot fi instalate aplicaţii. Femeia, însărcinată în lună mare, legăna un cărucior în care plângea un bebeluş, şi era înconjurată de alţi trei copii mici care forfoteau zgomotos. Din senin, la stop a apărut un taxi care m-a interpelat. Buimăcită pentru că, neînţelegând limba, nu eram convinsă că vorbeşte cu mine, am pierdut culoarea verde. Religiosul s-a băgat în faţa mea şi a deschis portiera, chemându-şi nevasta şi copiii. Taximetristul a început să strige ceva, tot vociferând şi arătând către mine. Nu mulţumesc, i-am spus eu, ferm. Nu vreau taxi. Şi am arătat către familia de haredim care era clar că pe el îl aştepta. Furios, şoferul a închis trântind uşa şi, pregătindu-se să demareze, mi-a spus prin geam într-o engleză aproximativă că pe ei nu-i ia în maşină. De ce, am întrebat eu, năucită. Corona! Corona! Şi a plecat, lăsându-mă pe mine, din nou aşteptând la roşu, şi pe haredimi, care au plecat până la urmă pe jos. Cu ochii în jos.

Nesancţionaţi de nimeni, ba chiar aplaudaţi de mulţi (că bine le face) cu acea satisfacţie a unei răzbunări făcute cu mâna altuia, unii taximetrişti, aveam să aflu din ziare, nici nu au luat luni de zile comenzi din cartierele religioşilor. Să nu se contamineze şi să răspândească virusul!

Şi dacă astfel de scene m-au pus pe gânduri, fiind expresia intoleranţei pure faţă de semeni diferiţi, nu mi-a plăcut nici dispreţul afişat de unii dintre liderii religioşi cu privire la regulile pe care toată societatea a trebuit să le respecte în anul devastat de Covid 19. Un dispreţ tradus prin exhibiţionismul diferenţelor, prin refuzul de a purta masca, prin etalarea ostentativă a unui tip de siguranţă şi aroganţă a afirmării doar a legilor halahice, în ignorarea celor civile, care stau la baza oricărei democraţii, dar şi a sănătăţii publice. Ca şi cum, această comunitate ar fi fost singură deasupra celeilalte lumi, în lumea ei închisă.

Confruntări şi antagonisme între laici şi credincioşi există încă pretutindeni, dar nu te aştepţi să le întâlneşti într-atât de vii, de primordiale, în societatea contemporană, aprinse la orice scânteie şi transformate într-o vâlvătaie alimentată de intransigenţe, de interese meschine, multe politice, şi de opacitatea unora dintre reprezentanţii lor cei mai agresivi.

Între cei care îşi doresc o societate tolerantă şi egalitaristă şi cei care vor să-şi conserve, odată cu traiul exclusiv, şi privilegiile acordate de guvernanţi, pandemia nu a făcut diferenţă şi nu a ales între religioşii şi secularii care s-au înfruntat în Ţara Sfântă, mai aprig ca niciodată, în anul de graţie 5780 din calendarul ebraic, alias 2020. A îndurerat în egală măsură familii, a bulversat vieţi şi evenimente, indiferent de convingerile ferme ale ultra-ortodocşilor ori ale ateilor, aşa cum s-a întâmplat cu toate nenorocirile şi molimele care s-au abătut peste oameni. Dar pentru urmele cele mai proaspete pe care le-a lăsat în rândurile poporului ales, vaccinul administrat tuturor nu este deocamdată panaceul care deschide toate uşile.