În general oamenii nu se gândesc cum să fie ei oameni mai buni -Săptămâna Teatrului Tânăr, Buzău, 2021

 Lucian Ionescu este un tânăr actor de teatru şi musical. A absolvit la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" din Bucureşti, la Facultatea de Teatru, secţia Actorie. În anul 2016 participă la Gala Hop - Gala Tânărului Actor, secţiunea Grup şi câştigă premiul pentru cea mai bună trupă de actori. La Gala Premiilor UNITER 2020, a primit trofeul pentru cel mai bun actor într-un rol principal pentru Gomez Addams din spectacolul Familia Addams, în regia, coregrafia şi costumele Răzvan Mazilu la Teatrul Excelsior Bucureşti. În prezent are roluri în diverse teatre din Bucureşti. Este recunoscut pentru rolurile sale din spectacolele Familia Addams (Teatrul Excelsior), We Will Rock You (Wonder Theatre), Sunetul Muzicii (Opera Comică Pentru Copii), West Side Story (producţie a Festivalului Naţional de Teatru 2014 şi UNITER), Next to Normal (Teatrul de Operetă şi Musical "Ion Dacian").
Am stat de vorbă cu Lucian în cadrul Săptămânii Teatrului Tânăr de la Buzău, ajuns la ediţia a VIII-a. Este prezent în festival cu spectacolul Forma lucrurilor de Neil LaBute, în regia lui Silviu Debu, de la Teatrul de Comedie. Am vorbit despre colaborarea sa cu regizorul, aflat la primul său spectacol în calitate de regizor şi despre cât de importantă este forma lucrurilor, atât pentru actori, cât şi pentru oameni, în general.

Diana Parpalea: În ultimul timp ai jucat destul de mult în spectacole de musical. În majoritatea, dacă nu chiar în toate, ai fost remarcat. Ţi-a fost dor şi de teatru-teatru, fără structura unui musical?
Lucian Ionescu: Între proiectele de musical am mai tot făcut câte un proiect de teatru clasic, dramatic, simplu. Spectacolul Forma lucrurilor, de la Teatrul de Comedie, a fost aşa special pentru că nu am făcut teatru de relaţie din facultate. Poate după facultate am mai făcut în independent la un moment dat nişte scene scurte, cu Doina Antohi. Acelea pot să spun că mai erau pe relaţie, dar în rest nu am mai făcut un proiect de teatru de genul acesta de foarte mult timp şi pot să zic că îmi era dor de asta.

D.P.: De ce?
L.I.: Să stau să caut în micile gesturi, în micile detalii, în nuanţele relaţiilor dintre personaje. E alt tip de lucru, mai fin, mai pur din punct de vedere actoriceşte. Nu e atât de convenţional cum e musicalul. Asta te şi echilibrează cumva, să nu cazi într-un anume tip de a face teatru. E mişto când la un moment dat într-o cu totul şi cu totul altă cheie să îţi dai un refresh.

D.P.: E prima dată când lucrezi cu Silviu Debu ca regizor. Cum a luat naştere această colaborare, respectiv acest spectacol?
L.I.: Da, e prima dată când lucrez cu Silviu ca regizor. El m-a sunat la un moment dat, a spus că are un text în patru personaje şi că i-ar face plăcere să lucrăm. Am zis: da, normal. Mi-a trimis textul şi mi s-a părut foarte mişto ideea lui. Era în pandemie şi ne-am întâlnit pe o platformă online, am citit acolo de câteva ori textul, ne-am familiarizat cu el, până să putem să repetăm pur şi simplu. Deci el m-a contact să facem proiectul.

D.P.: Te-ai mai întâlnit până acum cu un text de-al autorului Neil LaBute? Care au fost provocările acestui text, în primul rând?
L.I.: Nu, nu m-am mai întâlnit cu autorul. Prima provocare a fost traducerea. Nu mi se părea foarte vorbibilă, ancorată în prezent. Mi se părea vetustă şi pentru că textul a fost tradus acum 10 ani, dacă nu mai mult. Am avut aşa un mic disconfort când citeam şi aveam senzaţia de prăfuit un pic. Dar asta am reglat împreună cu Silviu, ce s-a putut retraduce, am retradus, iar ce funcţiona şi pentru noi a rămas. Eu fiind obişnuit cu un ritm cât mai alert şi cu implicare mult mai mare, cu situaţii limită, cu un teatru mult mai tumultuos şi mai activ, asta mi s-a părut un pic prea aşezat, prea simplu. Prea lent se produceau schimbările şi a fost o provocare să mă liniştesc şi să zic: spunem povestea, doar că o spunem mai lent de data asta, nu o mai spunem aşa cu conflicte, cu schimbări rapide. Asta a fost o provocare şi mi-a luat ceva timp să mă reglez şi să mă obişnuiesc cu acest ritm.

D.P.: Subiectul textului este unul extrem de actual - cu toată superficialitatea de care avem de-a face peste tot. Personajul Adam cum se comportă în această lumea plină de interes pentru forma lucrurilor?
L.I.: Cred că foarte rar mai există un Adam aşa curat, cum e el la început, în piesă. Pentru că obsesia asta referitoare la forma lucrurilor îi cam loveşte pe tineri devreme, în vremurile noastre. În şcoală deja, când ajung la vârsta lui - 20 şi ceva de ani, deja lucrurile sunt consumate. Şi mie mi se pare extrem de actual, doar mi se pare extraordinar că autorul a pus acest personaj într-o vârstă ca să aibă totuşi o maturitate, de asta nu l-a lăsat adolescent. L-a pus în postura de a avea 20 şi puţin de ani, de a avea o maturitate intelectuală, de gândit şi de a fi capabil cât de cât să înţeleagă lucruri, ceea ce sigur l-a alienat puţin. L-a făcut pe el mai puţin sociabil prin prisma trecutului pe care l-a avut, dar totuşi e adult. Şi atunci e mult mai şocant şi zguduitor când se întâmplă asta cu un adult. Şi sunt două planuri, o dată e asta cu forma lucrurilor şi alt plan este manipularea. Cu dorinţa de a-l face pe cel de lângă să fie pe placul tău.

D.P.: E atât de actual. Pare că se întâmplă oriunde, oricând.
L.I.: Extrem de actual. Aşa e. Şi în general oamenii nu se gândesc cum să fie ei oameni mai buni, şi cum să-şi corecteze defectele, cum să-şi dezvolte calităţile, să-ţi găseşti un partener care să te ajute să creşti şi să faci împreună cu el asta, ei se gândesc cum să-l facă pe celălalt să fie cât mai pe placul meu ca mie să-mi fie mai bine; şi eu să mă simt în confort. Astea sunt două planuri foarte actuale şi foarte vizibile în societatea în care trăim.

D.P.: Crezi că Silviu Debu poate să fie un spirit tânăr, nou pentru teatru? Şi dacă da, de ce?
L.I.: Da, eu cred că poate. Are nevoie de multe contexte în care să monteze, să înţeleagă, să se lovească de multe texte contemporane, de multe trupe de actori. Acest lucru nu poţi să-l o înveţi de acasă, numai din cărţi, numai citind piese de teatru. Ai nevoie să lucrezi cu actori, să fii inspirat de ei. Cred, asta e părerea mea. Acum el are modalitatea lui de a o face. Dar da, cred că poate şi face parte din valul de regizori tineri şi are acest spirit al prezentului nostru în care trăim. Cred că are nevoie de context. Să fie chemat să monteze, să aibă ocazia să pună diverse texte, în diverse trupe, locuri ca el să crească şi să dezvolte ca regizor.

D.P.: Este importantă forma lucrurilor (exteriorul) pentru un actor?
L.I.: Da, cred că e importantă. Oricât căutăm noi în interior personajele şi oricât căutăm să le găsim adevărul, asta o facem pentru ca noi să fim veridici pe scenă, să devenim autentici prin faptul că noi căutăm adevărul personajului în noi. Dar acest adevăr, după aceea, trebuie expus într-o anumită formă pentru ca publicul să-l poată recepţiona. Şi eu când vorbesc cu tine acum, când îţi transmit ceva, dau o anumită formă acelui lucru. Şi forma aia e în strânsă legătură cu mine şi cum sunt eu construit. Dar noi pe scenă facem personaje de toate facturile şi noi atunci trebuie să stabilim foarte bine forma, ca să putem reda acel lucru pe care îl gândim, să-l putem reda exact în forma respectivă. Poţi face Hamlet în 15 feluri, acelaşi actor. Diferenţa o face forma care îl va întrupa pe acel Hamlet. Cred că e foarte important să stăpânim asta. Acest lucru m-a ajutat şi pe mine ca om, să mă descopăr, făcând atâtea forme de personaje. Te compari pe tine în viaţa reală cu personajul respectiv şi zici: da, uite asta fac şi eu - calitatea mea o pun în acel personaj, dar acel defect poate că îl am şi eu. E un proces de a te descoperi pe tine.

D.P.: Dar din punct de vedere fizic?
L.I.: Din punct de vedere fizic cred că trebuie să fim într-o formă neutră. Adică da, sunt oameni distribuiţi şi pe emploi-ul lor, dar şi pe baza calităţilor actoriceşti. Adică este un plus şi cum arăţi. Eu cred că trebuie să fiu într-o stare neutră: trebuie să joc - să-mi pun o burtă şi să par mai gras, dar să joc şi un personaj mai slab. Trebuie să fiu într-o condiţie fizică foarte bună pentru că poate am de alergat sau de făcut nişte lucruri foarte rapide. Adică dacă e cineva care merge la sală, şi e bine făcut, adică bine, bine, nu o să poţi să-l pui pe scenă şi să joace un fătălău. Dacă eşti într-o condiţie fizică neutră, o să poţi juca cu asta oricând, o să poţi juca şi şi.
 

D.P.: Nu e prima dată când joci pe scena din Buzău. Te bucuri să te întorci aici? De ce?
L.I.: Da, îmi place. Mi-a plăcut întotdeauna să lucrez aici. Bine, am şi mulţi colegi care sunt de aici din Buzău. Jucând atât de des aici, cumva, am prins drag şi de publicul din Buzău care este foarte primitor şi tot timpul e aşa prezent în lumea teatrală. E o bucurie să mă întorc. Să-i văd pe cei de la tehnic, îi ştiu pe toţi, ani de zile am lucrat aici. Tot timpul e o bucurie să mai vin aşa cu câte un spectacol şi să revăd Buzăul, să le aducem aici câte un spectacol pe care îl facem în altă parte.

D.P.: Dacă ai putea să te distanţezi de rolul tău de pe scenă, crezi că spectacolul este potrivit pentru Săptămâna Teatrului Tânăr?
L.I.: Da, adică mi se pare un spectacol modern în adevăratul sens al cuvântului. Subiect modern. Stil de joc modern, decor modern. Mi se pare că are acest vibe tineresc. Suntem patru actori care suntem tineri toţi. Are tot pachetul pentru un spectacol care să se încadreze în Săptămâna Teatrului Tânăr.

D.P.: Când te gândeşti la teatru, care este primul lucru care îţi trece prin cap?
L.I.: Îmi vine un pachet întreg. E o bucată din viaţa mea. Când zic teatru, la asta mă gândesc în principiu. Dacă mi-aş împărţi viaţa în patru, o bucată ar fi teatru.