Încă de la 6 ani, îmi însoţeam părinţii la repetiţii şi spectacole, practic am crescut în Operă

 Timp de peste 40 de ani, regizoarea Cristina Cotescu şi-a legat numele Opera Naţională Bucureşti, a creat sau a ajutat la crearea de spectacole de operă, ca asistent de regie, alături de cele mai mari nume ale teatrului liric românesc. Absolventă a Conservatorului din Capitală, a devenit sufleor al Operei Naţionale Bucureşti în 1975, iar zece ani mai târziu asistent de regie şi regizor al teatrului.

Pe lângă zecile de spectacole, evenimente şi gale la care şi-a adus contribuţia pe prima scenă lirică a ţării, a colaborat şi cu alte importante instituţii muzicale precum Filarmonica "George Enescu"¸ Opera Naţională Română din Iaşi, Teatrul Muzical Nae Leonard din Galaţi, Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian din Bucureşti, Opera Bergen (Norvegia), Vienna Opera Company.

Din 1990 a devenit, de asemenea, profesor asociat la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. Pentru meritele sale, i-a fost oferită Diploma de Excelenţă pentru promovarea creaţiei muzicale româneşti pentru copii, acordată de Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian din Bucureşti şi Diploma de Excelenţă pentru promovarea artei interpretative, în cadrul Festivalului Vacanţe muzicale de la Piatra Neamţ. A efectuat turnee cu spectacolele sale în Grecia, Rusia, Bulgaria, Austria, Germania, Spania, Olanda, Thailanda, Italia, Elveţia, Anglia, Belgia.

Regizoarea Cristina Cotescu

Ovidiu Miculescu: Cristina Cotescu a pornit călătoria în lumea artelor spectacolului în 1975 ca sufleor al Operei Naţionale Bucureşti, după absolvirea Conservatorului din capitală. Cum s-a petrecut trecerea de la Conservator la meseria de sufleor, ce presupunea aceasta? Cu toţii ştim cum arată cuşca sufleorului, dar nu ştim ce se petrece exact în ea.
Cristina Cotescu: În Conservator mi-a plăcut foarte mult dirijatul coral, aşa încât ca sufleor muzical la Opera Bucureşti m-am adaptat repede şi fără probleme. Responsabilitatea sufleorului muzical este foarte mare în sprijinul soliştilor vocali, acesta intervenind cu propria voce şi cântând partitura corectă în cazul unor decalaje faţă de orchestră. Trebuie să fac o precizare: este o mare diferenţă între activitatea sufleorului de teatru şi cel muzical, acestuia din urmă fiindu-i necesare studii superioare de muzică, având în vedere că trebuie să cunoască perfect partitura operei şi totodată să fie un bun dirijor. La repetiţiile de regie cu soliştii şi corul, el îndeplineşte funcţia de dirijor, iar suflatul textului se face doar pe auftakt-ul muzical. Adică nici prea devreme, nici prea târziu faţă de momentul în care solistul vocal trebuie să cânte fraza respectivă.

premieră la ONB în anul 1977 cu opera Dragoste şi jertfă de Cornel Trăilescu;
 în stânga sufleurul Cristina Cotescu

O.M.: Cum s-a petrecut trecerea către asistenţa de regie. Cine au fost persoanele care au declanşat această mutare?
C.C.: În anul 1985 s-a scos la concurs la ONB un post de asistent de regie. În cei 10 ani ca sufleor am participat la majoritatea repetiţiilor, spectacolelor şi premierelor de operă, urmărind cum lucrau regizorii angajaţi sau invitaţi. Fără să-mi dau seama "am furat" tainele acestei meserii. Manifestându-mi interesul pentru a participa la concurs, regizorul Hero Lupescu (căruia îi datorez totul) m-a iniţiat în această meserie la care doar asistasem 10 ani. În acea perioadă nu exista o facultate specială pentru regia muzicală. Contracandidatul meu a fost un absolvent al Institutului de Teatru care nu avea cunoştinţe muzicale, aşa încât, având acest atu, am fost admisă ca asistent de regie.

O.M.: Ce făcea exact un asistent de regie în anii '80-'90 la Opera din Bucureşti?
C.C.: Ceea ce trebuie să facă şi azi: studiază şi îşi însuşeşte intens noua operă programată ca premieră, participă la toate repetiţiile de regie, notează pe partitură cât mai riguros toată concepţia regizorului, intenţiile sale, mişcarea scenică pentru solişti, cor, figuraţie şi balet, munca cu scenograful spectacolului, fazele de lumini, concret, construcţia regizorală a spectacolului de la prima la ultima pagină a partiturii. După premieră, distribuţiile soliştilor se schimbă permanent şi atunci toată munca cu noii solişti o face doar asistentul, ducând spectacolul mai departe pe coordonatele lăsate de regizor.

Alături de soliştii ONB şi dirijorul Vlad Conta, anul 2019

O.M.: Care sunt maeştrii regiei de operă cu care aţi colaborat ca asistent. Care dintre aceştia consideraţi că a marcat dezvoltarea domeniului în general la noi şi la Opera din Bucureşti în special?
C.C.: În anul 1985, când am devenit asistent de regie, la ONB erau angajaţi doi regizori ce au rămas reprezentativi pentru regia de operă: Jean Rânzescu şi Hero Lupescu, ale căror metode de lucru au stat la baza formării mele. Pentru postul de profesor la clasa de operă a Conservatorului, unde am activat 23 de ani, îndrumători mi-au fost regizorii George Zaharescu şi Anghel Ionescu Arbore. Ca asistent de regie am colaborat cu mari regizori de teatru care au montat la ONB: Andrei Şerban, George Teodorescu, Petrikă Ionescu, Ion Cojar, Mihai Măniuţiu, Ion Cornişteanu, Cornel Todea, Gelu Colceag, Cătălina Buzoianu, Nae Cosmescu, Ion Caramitru, Alexandru Darie şi cu regizorii de operă Anda Tăbăcaru, Cristian Mihăilescu, Plamen Kartalov, Giandomenico Vaccari, Mario del Carlo, Matteo Mazzoni, Emil Strugaru, Marina Emandi, toţi contribuind la dezvoltarea spectacolului de operă la ONB dar şi la Operele din ţară.

Până în 1990, la toate premierele Operei erau controale şi o cenzură aspră a spectacolelor

O.M.: În biografia Cristinei Cotescu se găsesc trei variante de Œdipe de George Enescu la care a fost asistent, în regia Cătăliei Buzoianu, cea a lui Andrei Şerban şi cea a lui Petrikă Ionesco. Cum vă amintiţi atmosfera lucrului la aceste 3 producţii? Care a fost mai provocatoare din perspectiva celor aflaţi pe scenă şi respectiv care v-a plăcut mai mult?
C.C.: Fiecare producţie a fost aparte. Pentru mine cea mai şocantă a fost a regizorului Andrei Şerban. Până în 1990, la toate premierele Operei erau controale şi o cenzură aspră a spectacolelor, textele erau cântate doar în limba română, iar dacă se constată că textul conţinea cuvinte "nepotrivite" cu epoca, erau automat schimbate. Montările clasice şi decente erau obligatorii. După o astfel de perioadă, montarea regizorului Andrei Şerban a fost ca o explozie, montare modernă adusă în zilele noastre, cu multe trimiteri ironice la politică şi epoca trecută, lucruri total noi în spectacolul de operă de la ONB. De acest spectacol mă leagă şi o amintire foarte plăcută, regizorul Andrei Şerban oferindu-mi rolul Ismenei, fiica cea mică a lui Oedipe, un rol mut dar în care aveam de jucat, iar încrederea acestui mare regizor m-a onorat foarte mult.

Spectacolul Oedipe în regia lui Andrei Şerban, anul 1995

premiera Oedipe, regia Andrei Şerban (sus in poză);
 Cristina Cotescu (Ismena), jos în rochie albă

Cea mai spectaculoasă a fost montarea regizorului Petrikă Ionescu care a semnat atât regia cât şi decorurile, cu trape şi pante mişcătoare, cu scena construită pe mai multe niveluri, cu efecte de scenă inedite, cu lumini deosebite.

 
 

Spectacolul Oedipe în regia lui Petrikă Ionescu, anul 2008

O.M.: Iată, putem vorbi despre aproape 45 de ani alături de o scenă centenară acum. Dacă ar fi să ne referim la istoria Operei din Bucureşti, din perspectiva dvs., care credeţi că au fost perioadele de glorie?
C.C.: Sunt mult mai mult de 45 de ani. Părinţii mei au lucrat la ONB, mama a fost în cor iar tatăl meu a fost până în anul 1965, când a decedat, unul din regizorii principali. De aceea, încă de la vârsta de 6 ani, îmi însoţeam părinţii la repetiţii şi spectacole, practic am crescut în Operă. Poate de aceea prefer montările clasice, cu decoruri monumentale, cu costume bogate, aşa cum arătau spectacolele lângă care am crescut. Îmi plac montările moderne care mă conving prin motivaţie şi argumente, nu apreciez un spectacol care are ca scop să şocheze doar de dragul modernismului. În ceea ce priveşte perioadele de glorie ale ONB, au fost, sunt şi vor fi, dovadă vocile excepţionale născute pe aceste meleaguri care se regăsesc în distribuţiile spectacolelor de operă din toată lumea.

ONB în anul 1963 pe Aeroportul Băneasa înainte de plecarea spre Paris cu spectacolul Oedipe; sus în dreapta fetiţa este Cristina Cotescu. alături de mama sa

O.M.: Dintre scenografii, coregrafii şi dirijorii, în general partenerii de scenă cu care aţi colaborat în Opera din Bucureşti, de care nume vă amintiţi cu plăcere şi de ce?
C.C.: În cei 45 de ani de muncă la ONB am lucrat cu atât de mulţi scenografi, dirijori, coregrafi, scenografi, solişti vocali pe care i-am apreciat, lângă care am petrecut clipe de neuitat, de ale căror succes şi performanţe m-am bucurat, încât mi-e imposibil să spun un nume.

O.M.: Cristina Cotescu a semnat şi în calitate de regizor titular o serie de producţii la Opera Naţională din Bucureşti. Unele dintre ele au fost aşa-numitele «adaptări». Ce înseamnă o adaptare după Jean Rînzescu sau Hero Lupescu, de exemplu, deci o regie in house şi ce înseamnă o adaptare de regie după J. Cox sau Franco Zeffirelli? Ce presupune exact?
C.C.: Până în anii 1990-1995 nu exista tehnica de azi de înregistrare video a spectacolelor de operă. Reluarea unor spectacole dinaintea acestei perioade, în lipsa regizorului titular, a devenit responsabilitatea asistentului de regie. Pe baza decorurilor şi costumelor existente şi după studiul amănunţit al lucrării respective, asistentul de regie reconstituie cu idei proprii montarea originală. În ceea ce priveşte montările regizorilor J. Cox şi F. Zeffirelli, au existat imprimări video, sarcina asistentului de regie fiind de a adapta montările preluate la scena ONB.

După premiera la ONB în anul 2018 cu operele Cavalleria rusticana de P. Mascagni şi Pagliacci de R. Leonvallo alături de regizorul Ion Caramitru

O.M.: Când aţi intrat pentru prima oară într-o sala de operă? Cum a fost?
C.C.: Cum v-am relatat mai devreme, am crescut în Operă, a fost ca a doua mea casă. Dacă astăzi nu ne-am fi confruntat cu această perioadă dificilă de pandemie, cu siguranţă m-aţi fi găsit în sălile de repetiţii sau pe scena ONB!

În spatele cortinei, mai bine spus în culise este o adevărată fabrică în care lucrează zeci de persoane, un adevărat furnicar

O.M.: Să vorbim puţin despre ce nu se vede din sală. Cum sunt culisele Operei? Cum erau atunci când dvs. aţi păşit pentru prima oară acolo? Ce v-a marcat cel mai puternic, în spatele cortinei?
C.C.: În spatele cortinei, mai bine spus în culise este o adevărată fabrică în care lucrează zeci de persoane, un adevărat furnicar. Gândiţi-vă că în pauzele spectacolelor, în cele 15 minute, trebuie schimbate decorurile (unele cântăresc sute de kg), luminile, recuzita, tapiţeria, costumele, machiajul, toate trebuie să fie gata la timp şi cu mare siguranţă, pentru a nu se întâmpla eventuale accidente. Întotdeauna am apreciat munca celor care asigură buna desfăşurare a evenimentelor de pe scenă, muncă foarte grea, ce implică un efort enorm.

După concertul extraordinar la ONB alături de tenorul Juan Diego Florez, anul 2018

O.M.: Care a fost cel mai greu moment al carierei Dvs? Dar cel mai vesel, mai amuzant? Se râde şi se plânge mult într-un teatru de operă?
C.C.: N-aş numi-o cariera mea, ci mai de grabă activitatea mea. M-au marcat două evenimente: cutremurul din anul 1977, când la ora 21,20 mă aflam în ONB într-o sală de repetiţii pentru opera Fidelio de Beethoven. Groaza şi teama simţite atunci au fost cumplite, ne aflam la etajul 3 şi balansul a fost foarte mare, am fost convinsă că ne vom prăbuşi. Apoi îmi amintesc de un spectacol cu opera Faust în care exista un duel între personajele Valentin şi Faust. Rolul lui Valentin era interpretat de baritonul Lucian Marinescu. Din greşeală, spada colegului a ricoşat pe faţa baritonului, sângele a ţâşnit şi curgea pe faţă şi totuşi Lucian Marinescu a continuat aria până la final, cred că nu a realizat ceea ce noi vedeam îngroziţi din culise, sângele care se prelingea pe faţa lui. Până la căderea cortinei, Salvarea era deja la poarta Operei.
Ca eveniment amuzant (acum îl privesc ca fiind amuzant, dar atunci am trecut prin momente dramatice) a fost unul petrecut la un spectacol cu Traviata. Actul II debutează cu aria tenorului, după care intră în scenă personajul Anina care are un dialog destul de lung cu tenorul. De data aceasta, soprana nu a intrat în scenă, orchestra a continuat să cânte, iar dialogul a fost susţinut între tenor şi dirijorul spectacolului, Vlad Conta, care a cântat toate replicile sopranei lipsă, până când aceasta a revenit în sfârşit pe scenă. Cred că publicul a savurat şi totodată a apreciat prezenţa de spirit a maestrului Vlad Conta, care a cântat toate replicile necesare pentru a continua spectacolul.

O.M.: Cristina Cotescu predă de 30 de ani la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. Cât de importantă a fost această componentă a carierei? Şi cum a comunicat ea cu activitatea de la operă?:
C.C.: Activitatea mea ca profesor asociat la Academia de Muzică Bucureşti la clasa de Operă a fost de 23 de ani (1990-2013). Mi-a plăcut foarte mult munca cu studenţii, aveam diploma de ''Pedagogie'' a Conservatorului. Foarte mulţi dintre foştii mei studenţi sunt acum solişti ai ONB, ai Operelor din ţară sau din străinătate. Cei angajaţi la ONB au devenit colegii şi prietenii mei şi au continuat la Operă munca începută în Universitatea de Muzică.

O.M.: Să ne aplecăm puţin asupra prezentului. A trecut peste un an de când toată activitatea artistică din România, dar şi din Europa şi Statele Unite, a trecut majoritar în online. Cum aţi parcurs această perioadă din punct de vedere profesional? Şi cum vedeţi ieşirea domeniului din epoca online?
C.C.: După 45 de ani petrecuţi în sălile de repetiţii şi pe scena Operei, mi-a fost foarte greu să mă adaptez la lipsa de activitate. Mă bucur enorm că activitatea mea s-a încheiat cu două evenimente deosebite: în august 2020 ediţia a X-a a Promenadei Operei, ce a avut loc pe esplanada ONB şi, în septembrie 2020, spectacolul Ama Deus în sala ONB. După aceste spectacole, m-am hotărât din prudenţă, dar cu mare părere de rău, să nu-mi mai continui activitatea. În ceea ce priveşte spectacolele online, personal nu agreez spectacolele fără public!

 

Spectacolul Promenada Operei din anul 2020

O.M.: A fost, a rămas opera marea iubire a Cristinei Cotescu?
C.C.: CATEGORIC!

O.M.: Şi pentru a încheia în spiritul în care am început, cum apreciaţi de la nivelul experienţei dumneavoastră scena centenară, iată, în 2021 a Operei bucureştene.
C.C.: Opera Naţională din Bucureşti a fost, este şi va fi PRIMA SCENĂ LIRICĂ a ţării, care va oferi în continuare spectacole valoroase, de excepţie ce vor fi apreciate cu siguranţă de public şi care va trece peste orice perioadă dificilă!

Spectacole la Opera Naţională Bucureşti
Il barbiere di Siviglia (Bărbierul din Sevilla) de Gioachino Rossini (adaptare regizorală după George Teodorescu)
Die Entführung aus dem Serail (Răpirea din Serai) de Wolfgang Amadeus Mozart
Le nozze di Figaro (Nunta lui Figaro) de Wolfgang Amadeus Mozart (adaptare regizorală după Hero Lupescu)
Don Carlos de Giuseppe Verdi
Otello de Giuseppe Verdi (adaptare regizorală după Jean Rânzescu)
Die Fledermaus (Liliacul) de Johann Strauss (adaptare regizorală după J. Cox)
Cavalleria rusticana de Pietro Mascagni (adaptare regizorală după Franco Zeffirelli)
Postficţiunea de Dan Dediu
Telefonul de Gian Carlo Menotti
Crăciunul Copiilor
Concert extraordinar al tenorului Juan Diego Florez
Concert extraordinar al sopranei Maria Guleghina
Româneşte
Concert extraordinar de Ziua Culturii Naţionale

Asistent de regie la spectacolele Operei Naţionale Bucureşti:
Oedipe de George Enescu (regia Cătălina Buzoianu)
Oedipe de George Enescu (regia Andrei Şerban)
Oedipe de George Enescu (regia Petrikă Ionesco)
Norma de Vincenzo Bellini (regia Ion Cojar)
Les Pêcheurs de perles (Pescuitorii de perle) de Georges Bizet (Mihai Mănuţiu)
Carmen de Georges Bizet (regia Jean Rânzescu)
Die lustige Witwe (Văduva veselă) de Franz Lehàr (regia Ion Cornişteanu)
Hänsel und Gretel de Engelbert Humperdinck (regia Cornel Todea)
L'elisir d'amore (Elixirul dragostei) de Gaetano Donizetti (regia Cornel Todea)
Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti (regia Ion Gropşanu)
Manon Lescaut de Giacomo Puccini (regia Anda Tăbăcaru Hogea)
Motanul încălţat de Cornel Trăilescu (regia Gelu Colceag)
Il trovatore (Trubadurul) de Giuseppe Verdi (regia Jean Rânzescu)
Aida de Giuseppe Verdi (regia Plamen Kartalov)
Nabucco de Giuseppe Verdi (regia Hero Lupescu)
La traviata de Giuseppe Verdi (regia Cristian Mihăilescu)
Rigoletto de Giuseppe Verdi (regia Jean Rânzescu)
Simon Boccanegra de Giuseppe Verdi (regia Anda Tăbăcaru Hogea)
Hamlet de Pascal Bentoiu (regia George Teodorescu)
O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu (regia: Cătălina Buzoianu)
L'Italiana in Algeri (Italianca în Alger) de Gioachino Rossini (regia M. Emandi)
Mefistofele de Arrigo Boito (regia Anda Tăbăcaru Hogea)
Hamlet de Pascal Bentoiu (regia George Teodorescu)
Oneghin de P.I. Ceaikovski (regia Ion Caramitru)
Cavalleria Rusticana de P. Mascagni (regia Ion Caramitru)
Pagliacci de R. Leoncavallo (regia Ion Caramitru)
Macbeth de G. Verdi (regia Petrikă Ionescu)
Il Barbiere di Siviglia de G. Rossini (regia Matteo Mazzoni)
Samson şi Dalila de C. Saint-Saëns (regia Giandomenici Vaccari)
Don Giovanni de W.A. Mozart (regia Alexandru Darie)
Don Giovanni de W.A. Mozart (regia Anda Tăbăcaru)