Regia e un singur lucru, este o stare de spirit

 

Opera Naţională din Bucureşti există din 1921, împlineşte anul acesta 100 de ani, dar în impresionanta instituţie lucrează şi oameni foarte tineri, a căror vârstă este egală cu experienţa în interiorul instituţiei a unora dintre colegii lor.

Unul dintre ei este Alexandru Nagy, care se ocupă de regia şi menţinerea unora dintre producţiile aflate în repertoriul Operei Naţionale din Bucureşti (Otello, Trubadurul, Turandot, Hansel şi Gretel, Aida şi Nabucco) în ultimul an (2020), aflându-se în situaţia de a învăţa din mers tainele regiei de operă în contextul pandemic.

Alexandru Nagy este actor, regizor şi tenor. Absolvent al secţiei de Actorie din cadrul Facultăţii de Teatru a U.N.A.T.C "I.L. Caragiale" Bucureşti şi al programului de master din Marea Britanie - Theatre Directing - East 15 Acting School, London - University of Essex. Din 2018 urmează cursurile de Master ale Facultăţii de Interpretare Muzicală secţia Canto Clasic în cadrul U.N.M.B. - clasa profesor Silvia Voinea.

Ca actor a jucat în 10 pentru New York, Peretele şi Două liniuţe de Lia Bugnar, regia Lia Bugnar şi Konkurs după Alexander Galin, regia Emanuel Pârvu la Teatrul Metropolis din Bucureşti. Dona Juana de Anca Vizdei, regia Radu Gheorghe la Teatrul Dramaturgilor Români dar şi în producţiile Teatrului Independenţilor Profesionişti la Godot Cafe Teatru: Buzunarul cu pâine de Matei Vişniec, regia Alexandru Bogdan şi Aeroport de Ştefan Caraman în regie proprie. A fost asistent de regie al lui Horaţiu Mălăele, Victor Ioan Frunză, Anthony Clark, David Gothard, Mick Davis, Giancarlo del Monaco, Mario de Carlo.

Din 2011 este director artistic fondator al Teatrului Independenţilor Profesionişti. A regizat mai multe producţii de teatru, operă şi musical printre care: The body of a woman as a battlefield in The Bosnian War; Omul Pubelă; Cabaretul Cuvintelor; Şobolanul Rege; În doi; Teatru Vag de Matei Vişniec, Tabloul de Eugène Ionesco, Proştii sub clar de lună de Teodor Mazilu, Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, Malaga de Lukas Bärfuss, Starshitting de Jean-Lorin Sterian, Fapte Bune de Sebastian Ungureanu, Aeroport; Şase comedii uşoare pentru oameni trişti; M&M de Ştefan Caraman.

Debutul în regia de operă îl realizează la 23 de ani, prin montarea Il Tabarro de Giacomo Puccini la Opera din Braşov în 2013 (spectacol dedicat Maestrului Vasile Moldoveanu) unde revine în 2019 pentru a monta o nouă versiune a celebrei operete Contesa Maritza de Emmerich Kalman.

Recunoscut pentru montările sale în spaţii neconvenţionale (apartamentul 8pt, Uzina de Apă Suceava, Salina Turda, Trenul Sibiu-Răşinari, în maşină, homefest, Horodnicul de Jos, Femei pe Mătăsari). În 2014 a montat spectacolul Ne vom revedea în anul care a trecut de Ştefan Caraman în terminalul Plecări din Aeroportul International "Henri Coandă" - Otopeni.

Din 2018 este Asistent de Regie la Opera Naţională din Bucureşti. În 2018 joacă un rol important (Mitu) în lungmetrajul Moon Hotel Kabul în regia Ancăi Damian, premiat pentru "Cea mai bună regie" la Festivalul internaţional de Film de la Varşovia. Nominalizat la Gala Premiilor GOPO 2019 pentru Cel mai bun actor secundar şi pentru Menţiunea Specială din cadrul Bursei Alex. Leo Şerban la TIFF 2019. Distins în 2019 cu Premiul Preşedintelui UCIN pentru performanţa actoricească din filmul Moon Hotel Kabul.

În 2020 montează Şase comedii uşoare pentru oameni trişti de Ştefan Caraman cu Răzvan Vasilescu şi Letiţia Vlădescu la Teatrul Dramaturgilor Români (TDR) şi Cabaretul Cuvintelor de Matei Vişniec la Teatrul Alexandru Davila Piteşti.

În 2021 montează Orfani de Dennis Kelly, proiect selectat în programul pentru noua generaţie de artişti 9G la Teatrul Naţional Bucureşti; Marina şi Ulay de Edith Negulici, o coproducţie Teatrul Dramaturgilor Români şi Teatrul Evreiesc de Stat şi Jocul de-a măcelul de Eugène Ionesco la Teatrul "Anton Pann" Vâlcea.

2020 a fost un an tumultuos, cu foarte multe emoţii cauzate de incertitudinea care ne-a omorât deja fragila programare artistică.

Ovidiu Miculescu: Să pornim de la prezent pentru că un artist tânăr a receptat cu siguranţă altfel perioada prin care trecem acum. De mai bine de un an viaţa artelor spectacolului din România şi din lume în general a îngheţat, cu mici întreruperi şi cu mici excepţii. Ce a însemnat pentru Alexandru Nagy această perioadă?
Alexandru Nagy: Eu am încercat să folosesc această pauză impusă în avantajul meu. Având în vedere că de când m-am întors de la Londra (2014) am lucrat extrem de intens, în foarte multe zone artistice, se crease un soi de burnout pe care am reuşit să-l domolesc în 2020. Cu toate cele ce s-au petrecut în 2020, am reuşit totuşi în februarie 2020 să dăm premiera cu Turandot de Puccini în regia şi scenografia lui Mario de Carlo, la ONB, proiect în cadrul căruia am lucrat ca asistent de regie. Tot în februarie 2020, am reuşit să fac avanpremiera cu Şase comedii uşoare pentru oameni trişti de Ştefan Caraman cu Răzvan Vasilescu şi Letiţia Vlădescu la Teatrul Dramaturgilor Români, premiera fiind amânată până în iulie. Tot în luna iulie 2020 ar fi trebuit să se lanseze la Teatrul "Alexandru Davila" din Piteşti Cabaretul Cuvintelor de Matei Vişniec, din păcate premiera a fost amânată odată cu reluarea restricţiilor, dar am reuşit să o facem totuşi în septembrie 2020, la Casa Cesianu din Bucureşti, în parteneriat cu Teatrul Dramaturgilor Români. În paralel, m-a preocupat finalizarea studiilor de master în canto clasic sub îndrumarea maestrei mele, soprana Silvia Voinea. 2020 a fost un an tumultuos, cu foarte multe emoţii cauzate de incertitudinea care ne-a omorât deja fragila programare artistică.

Cred că am făcut anumite salturi tehnologice pe care altminteri le-am fi realizat într-un timp mult mai lung.

O.M.: Cum crede Alexandru Nagy că ar trebui să ne raportăm la ceea ce ne înconjoară, ca personalităţi artistice, în aceste vremuri, în care contactul între artişti şi public a fost întrerupt, iată, de mai bine de un an, din raţiuni sanitare, cu mici perioade de relaxare?
A.N.: Cred că este de datoria noastră să nu polarizăm în jurul artistului această criză. Am fost, suntem şi vom fi mereu alături de marele public. Nu am nicio îndoială că fiecare artist a reacţionat cum a putut mai bine în condiţiile date. Vremurile sunt oglinda nivelului nostru spiritual. Pe de o parte această infuzie de artă, accesibilizată odată cu pandemia, cred că a prins foarte bine. Cred că am făcut anumite salturi tehnologice pe care altminteri le-am fi realizat într-un timp mult mai lung. Spectatorii s-au întors altfel, artiştii altfel. Asta face o criză, contribuie din punctul meu de vedere la progres.

O.M.: Care credeţi că va fi impactul acestei adaptări a spectacolului pentru online? Va rămâne ea prezentă după ce nu va mai fi obligatorie, ceea ce sperăm cu toţi să se întâmple cât mai curând?
A.N.: Sunt practici care se întâmplă în Occident de 30 şi ceva de ani. Nu am inventat apa caldă. Online-ul este aici ca să rămână. Şi este normal în alte ţări, doar la noi a fost privit şi uneori realizat cu scepticism. Online-ul oferă acces unui număr mai mare de beneficiari, ori asta face parte din misiunea noastră artistică. Opera şi teatrul trebuie să ajungă la fiecare. Nu e corect să te condiţionez pe tine din Tecuci să mergi la Iaşi la Operă, e firesc să ai acces la cultură indiferent de locul în care ai domiciliu. Şi mai există şi aspectul financiar, cu un bilet poate urmări spectacolul o familie întreagă. Îmi pare rău că totul în România e subiect de conspiraţie ocultă.

O.M.: Cum a ajuns Alexandru Nagy să facă actorie? Ce a declanşat dragostea faţă de acest domeniu?
A.N.: Actoria a părut cel mai accesibil drum pentru mine, la momentul respectiv. Provenind dintr-o familie de artişti nu prea am avut interese în alte domenii, nimic nu a putut să bată mirajul scenei şi emoţiile spectacolului. Pentru Conservator ar fi trebuit mult studiu, ori eu sunt mai de acţiune, prefer să lucrez în comunitate, cu oameni, nu să stau retras în studiu. Aşa că am luat atitudine în 2002 când era Anul Caragiale, am adaptat libretul operei lui Paul Constantinescu O noapte furtunoasă (găsit în interiorul unui disc de vinil) pentru colegii mei de şcoală generală şi mi-am asumat rolul principal şi rolul de regizor. A funcţionat, am luat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul "George Constantin" şi aşa a început călătoria. Azi, la aproape 20 de ani distanţă de acel moment, aventura continuă!

 
O.M.: Alexandru Nagy este cel mai tânăr regizor de operă din România prin montarea Il Tabarro de Giacomo Puccini la Opera din Braşov în 2013. A monta opera la vârsta de 23 de ani nu este un lucru comun. Cum s-a întâmplat?
A.N.: Înainte de a termina masterul în regie de teatru la East 15, Londra, am primit cu stupoare invitaţia lui Ovidiu Mezei de la Opera Braşov de a monta Il Tabarro în toamna anului 2013. Am zis da, bineînţeles, deşi nu ştiam nici cum începe opera respectivă. În două săptămâni am învăţat-o pe dinafară şi am început să mă gândesc la regie. Am avut norocul să fiu răsfăţat la Braşov cu o echipă artistică şi tehnică de invidiat. Am debutat cu Valentina Mărgăraş, Hector Lopez, Adrian Mărcan şi Ciprian Teodoraşcu la pupitru. Sunt artişti la care ţin foarte mult, pentru candoarea colaborării noastre. Cu ocazia aceea am aflat despre marele nostru tenor maestrul Vasile Moldoveanu, căruia i-am dedicat spectacolul. Există pe youtube o ediţie a celebrei emisiuni În Premieră cu Carmen Avram care ilustrează foarte frumos povestea întoarcerii în ţară a maestrului cu această ocazie. Arta de a ierta.

O.M.: Din 2018 lucraţi ca asistent de regie la Opera Naţională din Bucureşti. Ce înseamnă exact această activitate?
A.N.: Eu fiind crescut practic în Opera din Cluj, Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, iar mai apoi, de la 7 ani, în Opera Naţională Bucureşti, am înţeles din timp că a fi asistent de regie poate presupune orice. În primul rând grija faţă de menţinerea nivelului artistic a producţiilor din repertoriu, apoi realizarea de gale şi evenimente. Opera este prin excelenţă un gen aniversar şi comemorativ, aşadar cântăm la toate evenimentele importante. A fi asistent poate însemna şi exprimarea unei viziuni artistice asupra realizării materialelor de promovare. Am pus şi subtitrări, am lucrat cu plăcere şi onoare cu mari regizori, pentru că şi această meserie se fură. Când lucrezi cu un Maestro cum ar fi Giancarlo del Monaco sau Mario de Carlo eşti practic "ataşat" şi trăieşti şi respiri concomitent cu acesta, ceea ce poate fi o oportunitate dintre cele care se întâmplă doar o dată în viaţă. Am filmat cu colegii de la balet pentru videoproiecţii şi am lucrat cu bucurie alături de colegii mei de Conservator în cadrul SEASM (Studioul Experimental în Artele Spectacolului Muzical "Ludovic Spiess"). Aştept cu nerăbdare momentul în care mi se va încredinţa montarea unei producţii de anvergură.

O.M.: Cine este modelul lui Alexandru Nagy la nivel mondial în materie de regie de operă?
A.N.: Cred că dincolo de numele mari (Zeffirelli, Strehler, Pintilie) cel mai mult au contribuit maeştrii cu care am lucrat propriu-zis (Giancarlo del Monaco, Mario de Carlo). Regia e un singur lucru, este o stare de spirit. Am învăţat enorm de la Mick Davis (SUA, Modigliani, Paganini).

 

 
Cred că trebuie să abordăm titluri mari, dar să nu neglijăm accesibilizarea.

O.M.: Ce titluri aţi vrea să abordaţi ca regizor la Opera Naţională din Bucureşti?
A.N.: La ceas aniversar mă provoacă ideea unui spectacol-performance ONB 100 de ani - 100 de minute, dar şi capodopere precum Lucia di Lammermoor, care nu este din păcate în repertoriul actual. Mi-e dor de operă în limba română ca O noaptea furtunoasă a lui Paul Constantinescu (practic debutul meu în teatru). Mă fascinează capodopere gen Oedip-ul lui Enescu, dar şi realizarea integrală a Triptic-ului puccinian.

Colegii mei de Conservator sunt şomeri cu diplomă, predau banjo la grădiniţe particulare din Nordului

O.M.: Privind de la nivelul generaţiei tinere către istoria de 100 de ani ai Operei bucureştene, care credeţi că sunt reperele pe care trebuie să le privim cu atenţia mai mare?
A.N.: Cred că trebuie sa abordăm titluri mari, dar să nu neglijăm accesibilizarea. Cred că este nevoie de programe pentru publicul tânăr dar mai ales să ne preocupăm constant de generaţiile următoare. Colegii mei de Conservator sunt şomeri cu diplomă, predau banjo la grădiniţe particulare din Nordului. Este dezastruoasă lipsa de integrare a tinerilor în instituţiile de cultură. Şi nu mă refer doar la muzică. Ne vom trezi peste câţiva ani că nu mai putem monta marile titluri pentru că nu am investit suficient în noua generaţie. Am toată încrederea că Studioul Experimental va corecta această greşeală care persistă de mult prea mult timp. Aceasta este pandemia care mă îngrijorează...

O.M.: Cum putem aduce la operă publicul din generaţia lui Alexandru Nagy?
A.N.: Simplu, implicându-i pe colegii mei în producţiile Studioului Experimental. Realizarea, cu producţii moderne, inteligente, proaspete, deloc costisitoare, cu tineri, printr-un parteneriat (firesc) cu Universitatea Naţională de Muzică.

 

 
Eu mă trezesc dimineaţa şi cânt din reflex

O.M.: Revenind la elementele biografice, de ce aţi început să studiaţi canto în ultimii ani? Din cauza experienţelor actoriceşti sau din cea a experienţelor de regie de operă?
A.N.: Tatăl meu este tenorul Robert Nagy, mama mea este violistă în Orchestra ONB de 27 de ani... Deci vă puteţi imagina de ce am fost eu înconjurat în anii mei de formare. Mama pleca la spectacol şi eu făceam acelaşi spectacol acasă pe CD. Cu schimbări de mobilă, costume, machiaj tot ce trebuie. E drept că uneori nu cântam ultimul act, ca să apuc să pun totul la loc până vine. Odată "am avut" împreună Faust, era să dau foc la casă cu lumânări... Am cântat de mic, peste casetele cu vocea tatălui meu. Aşa a fost la mine. Nu m-am conformat la timp, de frica studiului şi că nu mă voi putea ridica la nivelului lor. Ulterior mi-am dat seama că nu pot trăi fără asta. Eu mă trezesc dimineaţa şi cânt din reflex. Mă bântuie câte o frază ani de zile. Mă simt bine cântând. Am zis să fac o corecţie până nu e prea târziu. Nu am vrut ca la bătrâneţe să ascult operă şi să regret că aş fi putut cânta şi nu am încercat. Aşadar cântatul pentru mine este ceva intim, e o călătorie personală a mea cu mine. Sunt de asemenea de părere că e obligatoriu să faci actorie ca să poţi face regie. La fel şi la operă.

Proiectele în viaţa artistului român sunt destul de conjuncturale şi flexibile

O.M.: Aţi făcut teatru, film, în calitate de actor. Poate continua această carieră în paralel cu aceea de regizor la Opera Naţională din Bucureşti?
A.N.: Cred că da, de 3 ani reuşesc să le fac pe toate, însă nu am această presiune a carierei. Am în familie cariere şi nu mă atrage neapărat ideea. Cred că tot ce am făcut şi continui să fac este un mod de expresie şi felul meu de a mă conecta la lumea din jur. Proiectele în viaţa artistului român sunt destul de conjuncturale şi flexibile. Cred că am învăţat să am răbdare şi să mă dedic pe rând fiecărui mod de expresie artistic.

O.M.: Cum vă vedeţi peste 10 ani?
A.N.: Mi-aş dori să am o familie şi să nu mai alerg ca un nebun, să am acea siguranţă care, sper, apare odată cu maturitatea. Mi-ar plăcea să călătoresc mai mult, fie în scop profesional, fie personal. Să nu mai fumez şi să arăt mai bine ca la 30.

O.M.: Şi pentru a încheia în spiritul temei aniversării Operei, cum vedeţi Opera bucureşteană peste 10 ani?
A.N.: În galeria instituţiilor europene de cultură prestigioase. Aliniată artistic la nivelul din străinătate dar profund preocupată de tânăra generaţie şi formarea artiştilor şi a spectatorilor de mâine.