Să nu mă judec, să fac, să aflu după

 Din 2016 până în prezent, la Reactor toamna înseamnă o nouă premieră realizată în cadrul proiectului Drama 5 - rezidenţe de scriere dramatică.

Această etapă încheie un proces mai lung de laborator, în cadrul căruia 5 autori dramatici beneficiază anual de spaţiu de creaţie, de feedback şi de diseminare, pentru finalizarea a 5 piese noi. La final, una dintre ele e aleasă pentru a fi montată şi integrată în repertoriul spaţiului Reactor. De asemenea, toate piesele sunt publicate în volum pe LiterNet (descărcaţi gratuit volumele din ediţiile 2016 - 2020 ale Drama 5 aici - 2016, 2017, 2018, 2019, 2020).

În 2021, spectacolul Ale mele, pe un text scris de Mădălina Stoica, este regizat de Raul Coldea şi îi are în distribuţie pe Cătălin Filip, Raluca Mara, Alina Mişoc/Sergiu Diţă, Doru Taloş, Tavi Voina. Avanpremiera va avea loc în data de 24 octombrie 2021, de la ora 20, iar premiera în 25 octombrie 2021 de la ora 20.

Ale mele e un spectacol care vorbeşte despre iluzia confortului şi despre lucrurile care ne leagă unii de alţii atât de tare, încât ajungem să nu ne mai vedem pe noi înşine ca persoane întregi.

Mădălina Stoica (foto: Bogdan Botaş)

Reactor: Cum ai început să scrii teatru?
Mădălina Stoica: Am dat la master şi cam aia a fost. Nu plănuiam să scriu teatru propriu-zis, mă interesa să iau pasiunea pe care o aveam deja pentru scris şi s-o transform în ceva concret. Terminasem UNATC-ul şi să continui pe linia teatrului suna cel mai rezonabil.

Reactor: Există autori pe care îi admiri şi al căror stil te-a inspirat?
Mădălina Stoica: Strindberg cred că a fost primul care m-a dezarmat, la nivel de atmosferă. Cam acelaşi rol l-a avut şi Faulkner în literatură. Şi îmi plac ruşii, dar nu cred că am vorbit cu persoane cărora să nu le placă. Întorcându-mă la teatru - O`Neill, Tennessee Williams. Îmi place mult un text al lui Sophie Treadwell, Machinal. De ceva timp descopăr textele în forme alternative - Martin Crimp, Falk Richter. Am studiat actoria pe texte clasice în principiu, deci am o reticenţă la tot ce înseamnă restructurare şi colaj. Dar studiez scrierea dramatică de doar doi ani, cred că sunt în punctul în care caut să mă inspire orice. Şi sunt foarte critică în gândire, aşa că parcursul pe care îl încerc e să văd mai mult din ce funcţionează în orice tip de text, şi nu ce cred eu că îi lipseşte.

Reactor: Cu ce gânduri ai venit în Cluj la Drama 5?
Mădălina Stoica: Presupun că voiam să restructurez puţin dialogul pe care îl am cu cenzura. Cu un corect teatral şi cu un corect al felului în care gândesc - normele se inserează oricum în momentul în care înveţi să faci ceva nou. Înveţi despre cum s-a mai făcut, în primul rând, iar asta creează tipare. M-am axat pe deconstrucţia lor şi pe descoperirea unor reguli care se potrivesc pe ce vreau eu să spun şi pe felul în care aleg să o fac. Asta duce la experimente, şi cred că scopul principal al acestei rezidenţe a fost să nu-mi propun ca textul să fie unul reuşit - în măsura în care chiar e posibil să nu-ţi doreşti asta - ci să spun lucruri pe care le resimt ca fiind profund ale mele, fără să mă mai gândesc obsesiv dacă au sau nu ce căuta acolo, fără să caut o justificare în prealabil. Să nu mă judec, să fac, să aflu după.

Reactor: Povesteşte puţin despre textul tău, cum a apărut ideea, cum a fost procesul de lucru etc.
Mădălina Stoica: Ideea a apărut acum doi ani cât eram în carantină, dacă putem vorbi despre aceeaşi idee, deşi nu prea cred. Ştiam că e despre doi copii, despre izolare, ştiam că mama e bolnavă, dar că nu apare niciodată, că tot ce vedem e efectul lumii exterioare asupra acestor doi fraţi care stau mereu în camera lor, rupţi de tot. La Drama 5 am rescris şi puţinul cu care am venit, am restructurat, am adăugat. I-am trimis lui Raul (regizorul spectacolului) o variantă destul de proastă, Raul mi-a confirmat că e proastă şi am reluat acelaşi proces. Era, în primul rând, cuminte, iar Raul a fost exact ce aveam nevoie ca să mă prind cum se traduce practic în construcţia piesei lipsa de cenzură pe care o căutam, gândul brut. Textul spectacolului e în primul rând un produs al muncii în echipă, cu direcţii pe care nu le anticipasem şi nu le-am gândit. Un minus al piesei este că lansează multe piste fără să le rezolve. Cel puţin aşa zic eu. Asta dacă vorbim de opţiuni şi structură, dar pariul meu a fost să las obsesia cu structura la o parte momentan. Pe lângă asta, a fost foarte liniştitor să lucrez cu Raul şi să văd un om cum devine din ce în ce mai îndrăgostit de bucăţi din text pe care eu, dintr-un punct încolo, le-aş fi scos fără prea multe reţineri.

Reactor: Actriţă sau autor dramatic? Ce îţi oferă fiecare diferit de celălalt?
Mădălina Stoica: N-am plănuit niciodată să aleg. Adrenalină versus timp de gândire cred că e schema principală cu ce primesc. Pe deoparte, să mă arunc şi să gândesc în acţiune vine dintr-o dorinţă de a mă autodepăşi constant şi e la ce ajung în viaţa de zi cu zi ca o revoltă împotriva faptului că gândesc prea mult. Pe de altă parte, scrisul mă bagă într-o zonă observaţională care mă satisface foarte tare. Dar ca să pot să scriu aşa cum vreau / simt, am nevoie să mă conving că nimeni n-o să citească niciodată ce-am scris - şi n-am cum să fac asta vreodată. Pentru că ăsta e un gând pe care-l am constant în cap, fiecare cuvânt din fiecare draft e dublat de diferite voci cu diverse păreri. Cam la asta mă ajută actoria - e nevoie să cultivi un soi de încredere în tine ca să te laşi privit. Dincolo de catharsis şi alte discuţii, totul porneşte de la faptul că accepţi privirile oamenilor mai uşor decât alţii. Nu ştiu dacă e plăcere pentru mine, cât e fascinaţia că există un mediu în care asta e convenţia. În viaţa de zi cu zi scopul e să nu atrag atenţia - comunicarea prin scris îmi vine natural. Pe scenă e o normalitate ca toată lumea să se uite la mine. Nu ştiu. Au sens una lângă alta. Când am de jucat, autorul dramatic oferă distanţă şi claritate, găseşte opţiuni, adaugă opţiuni. Când scriu - dacă devin invidioasă gândindu-mă că la un moment dat va trebui să distribui unei alte actriţe rolul pe care-l scriu, sunt pe drumul cel bun.

Reactor: Care ar fi viitorul ideal pentru tine, atât ca actriţă, cât şi ca autor dramatic? Ai putea să alegi între cele două roluri?
Mădălina Stoica: Nu prea înţeleg de ce mi-aş alege o meserie. Am dat la actorie pentru că mi-ar plăcea să joc, nu neapărat ca să devin actriţă. Sigur că am devenit actriţă între timp, nu filozofez cu semantica, dar cred că alegerea unei meserii limitează - mă limitează pe mine, cel puţin. Dacă m-aş axa pe o singură meserie aş fi mai mult sau mai puţin forţată să depun toate eforturile ca s-o practic, iar ea inevitabil vine cu părţi bune şi rele; alergătură, compromisuri - mai ales azi şi mai ales ca artist independent. Goana e ceva la ordinea zilei şi te face să crezi că dacă te agiţi mult, asta-nseamnă că faci. Îmi place să-mi iau timp. Ideal ar fi să nu mă rezum la actorie şi scriere, să descopăr mai multe laturi artistice în primul rând. În al doilea rând, să nu mă ghidez după meserie. Să am pur şi simplu proiecte interesante pe care vreau să le fac, să-mi pun în aplicare ideile şi să-i ajut pe alţii să-şi pună ideile lor în aplicare. Indiferent de calitatea în care acţionez.

Reactor: Ce planuri ai pentru viitor? Acum mai scrii ceva?
Mădălina Stoica: Acum lucrez la un spectacol care o să fie făcut în Praga, în cadrul proiectului Face to Faith, cu Alin Neguţoiu şi Cosmin Stancu. Mai scriu pentru Teatrul Improbabil, un teatru audio independent coordonat de Alexandru Ivănoiu şi urmează să încep un proiect la Craiova în cadrul Theatre Networking Talents. Am foarte multe planuri de viitor care implică foarte multe meserii, aş vrea să învăţ tot felul de lucruri. Limbi străine, afaceri, film, pedagogie. Muzică. Nu ştiu. Când eram mică voiam foarte tare să fiu chelneriţă şi să mă întreţin din ceva care să-mi permită să fac facultăţi pe bandă rulantă. În capul meu exista un salariu universal, indiferent de meserie, nu îmi imaginam că cineva a stabilit nişte diferenţe. Mă rog, am crescut, nu mai sunt comunistă aparent, dar, în linii mari, urmăresc acelaşi lucru. O să văd. După cum am zis, îmi place să-mi iau timp. Mi se pare că nimeni nu-şi ia.

 

ALE MELE
De Mădălina Stoica
Regia: Raul Coldea
Scenografia: Alexandra Budianu
Coregrafia: Sergiu Diţă
Asistenţă regie: Dominik Mario Iabloncic, Robert Kocsis
Cu: Cătălin Filip, Raluca Mara, Alina Mişoc, Doru Taloş, Tavi Voina
Durata: 100 min. / Vârsta: 16+

"Ale mele e o piesă despre doi fraţi care se confruntă cu moartea mamei. În acelaşi timp, e un text despre doi adulţi, despre traume din copilărie, despre izolare, codependenţă şi maturizare forţată. Iar la finalul zilei, este o poveste despre intimitate în care am încercat să răspund la întrebarea «de ce rămânem?»" (Mădălina Stoica)

Mai multe detalii puteţi găsi pe site-ul www.reactor-cluj.com sau pe www.facebook.com/ReactorCluj

Evenimentul face parte din proiectul cultural Drama 5. Ediţia a VI-a, co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administraţiei Fondului Cultural Naţional. AFCN nu este responsabilă de conţinutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanţării.
Evenimentul este co-finanţat de Primăria şi Consiliul Local Cluj-Napoca prin proiectul Reactor 2021. Proiecţii despre viitor.