În operă timpul decantează artiştii valoroşi de starurile apărute in mod miraculos, peste noapte

 Ovidiu Miculescu: Să începem cu începutul. Aţi studiat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, ca mulţi dintre soliştii Operei din Capitală. Cum aţi luat decizia să urmaţi această carieră?
Lucian Corchiş: Aşa cum aţi menţionat, fac şi eu parte din absolvenţii Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Sunt unul dintre cei care au apucat sistemul celor 5 ani de licenţă. Masteratul în Canto l-am făcut câţiva ani mai târziu, după modelul Bologna, respectiv 2 ani, când eram deja solist al Operei Naţionale din Bucureşti. Drumul către muzica de operă a trecut, în cazul meu, prin strana bisericii. Eu am absolvit Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. În anii adolescenţei eram atras atât de muzica bizantină cât şi de cea coral-liturgică. Visul meu era să devin un diacon sau un preot bine instruit vocal pentru a celebra cu glasul meu Sfintele Slujbe. Profesorul meu de muzică din acei ani a descoperit la mine calităţi vocale care l-au făcut să mă încurajeze în aprofundarea muzicii. Totuşi, primul contact cu Opera a fost la 18 ani, atunci când, foarte timid, am început lecţiile de canto cu profesorul Iulian Băiaşu. El a fost cel care m-a "contaminat" cu dragostea de Operă, cel care, cu talentul lui didactic, m-a făcut să fiu atras de această fabuloasă muzică şi de spectacolul de operă, în toată complexitatea lui. Pentru mine, copilul care venea dintr-un mediu teologic, lumea aceasta a muzicii de operă a fost aproape ca o epifanie. Fără a avea pretenţii mistice, cred că asta mi-a fost hărăzit de Dumnezeu să fac în viaţă. După un an de lecţii private de canto, teoria muzicii şi solfegiu, am fost admis la Universitatea Naţională de Muzică şi am început acest drum presărat cu satisfacţii pe care mă aflu şi astăzi.

O.M.: Cine au fost personalităţile care v-au influenţat în şcoală şi respectiv după aceea, când aţi ajuns pe scena Operei din Bucureşti?
L.C.: Cei care mi-au servit drept modele în şcoală au fost cei doi profesori de canto pe care i-am avut în perioada licenţei, dar şi a masteratului, Iulian Băiaşu şi Eleonora Enăchescu (ambii aflaţi acum în lumea drepţilor). Mai târziu, am fost privilegiat să fiu inspirat şi chiar să deprind tainele acestei profesii de la colegi mult mai experimentaţi decât mine. Foarte mulţi din cei mai valoroşi solişti mi-au servit drept exemple artistice. Aş dori în mod special să-i menţionez pe tenorii Florin Diaconescu şi Marius Vlad Budoiu, cel din urmă fiind un excelent pedagog cu rezultate internaţionale remarcabile, atât ca solist, cât şi ca profesor. În opinia mea, sunt două categorii de artişti lirici: cei care vin pregătiţi din şcoală, atât profesional, cât mai ales psihologic, pentru scenă, iar alţii pentru care scena este cel mai bun profesor. Eu fac parte din cea de-a doua categorie, fac parte din cei care şi-au început cariera cu roluri comprimare (secundare) pentru ca mai apoi să facă pasul către rolurile de protagonist (principale). Pentru mine, a fost un traseu de continuă perfecţionare, fiind privilegiat să cânt în compania marilor artişti şi să beneficiez de sfaturile lor. Astăzi îmi place să cred că sunt un artist matur, care nu a ars nicio etapă a devenirii artistice şi că servesc această nobilă profesie cu onestitate şi devotament. Dacă-mi mai permiteţi o altă consideraţie personală, lipsa unei tehnici solide susţinută de muncă îi trădează chiar şi pe cei mai talentaţi cântăreţi. De aceea, convingerea mea este că în operă timpul decantează artiştii valoroşi de starurile apărute in mod "miraculos" peste noapte sau cântăreţii "cometă", oricât de talentaţi ar fi.

O.M.: Aţi urmat cursuri de măiestrie cu Sherman Lowe, Enza Ferrari, Viorica Cortez, Leontina Văduva, Eduard Tumagian, Ionel Pantea, Claudia Eder, George Crăsnaru. Cum şi-a pus amprenta întâlnirea cu aceşti maeştri asupra carierei dvs?
L.C.: Într-adevăr, am urmat aceste cursuri de măiestrie sau perfecţionare cu cei menţionaţi. Fiecare experienţă mi-a fost folositoare. Însă, sfaturile primite nu au fost asimilate fără gândire critică. Am încercat să culeg tot ce am putut folosi din consilierea acestor remarcabili artişti. Sunt experienţe cu adevărat memorabile. Îmi amintesc cu respect de toţi. Fiecăruia dintre ei i se cuvine un laudatio personal. De exemplu, Claudia Eder a fost cea care m-a făcut să am parte de o experienţă germană, cu domnia sa am făcut primul masterclass în afara ţării, experienţă continuată mai apoi prin generozitatea maestrului Crăsnaru. În Viorica Cortez şi Leontina Văduva am găsit două artiste minunate care m-au făcut părtaş la arta lor cu multă nobleţe sufletească. Ionel Pantea a fost cel cu care am pregătit primul debut de rol important, în 2008, Rodolfo din La Bohème. El a fost cel care, alături de directorul ONB de la acea vreme, mi-au dat un vot de încredere asumându-şi riscul de a mă arunca într-un rol de anvergură. Eduard Tumagian a avut, de asemenea, o contribuţie importantă la formarea mea artistică, prin sfaturile tehnice şi muzicale, fiind un muzician extrem de rafinat. Apoi, alte personalităţi, cântăreţi, dirijori şi pianişti m-au inspirat foarte mult şi m-au făcut să-mi doresc perfecţionarea. De altfel, acest proces de continuă îmbunătăţire este un fenomen organic, care trebuie să însoţească artistul de la debut până la ultimul spectacol al carierei. Artistul care spune "nu mai am nimic de învăţat" îşi semnează sentinţa degradării artistice.

O.M.:: Colaboraţi cu mai multe instituţii de spectacol şi concert din ţară. Are Opera din Bucureşti un loc special pentru Lucian Corchiş? Stăm de vorbă în anul în care Opera Naţională din Bucureşti împlineşte 100 de ani.
L.C.: Am colaborat de-a lungul anilor cu mai multe instituţii de cultură, opere, filarmonici, teatre din ţară, dar şi din străinătate. Cred, totuşi, că cea mai aproape de sufletul meu rămâne scena bucureşteană, locul în care m-am format ca artist, în care am avut cele mai mari satisfacţii. Acesta este locul în care am cele mai mari emoţii, dar şi cele mai mari împliniri, atunci când am un spectacol reuşit. E un punct cardinal în cariera mea de cântăreţ, un loc căruia simt că-i aparţin. Se pare că nu sunt singurul care experimentează un soi de apartenenţă la scena acestui important teatru liric. În vremea concediului sau a pauzei de stagiune discut destul de des cu colegi din toate departamentele, solişti, orchestră, cor, balet. Toţi sunt extrem de entuziaşti şi curioşi cu privire la noua stagiune, la noile proiecte, premiere etc. Sunt convins că toţi care şi-au legat numele mai multe stagiuni de acest teatru sunt legaţi afectiv de el. Şi dacă ne referim la 100 de ani de ONB, atunci sunt convins că predecesorii noştri, legendele liricii româneşti, au simţit exact ce simţim noi de fiecare dată când păşim pe scândura sacră a scenei.

O.M.: Din rolurile pe care le-aţi jucat pe scena Operei care vă sunt cele mai dragi?
L.C.: Întotdeauna ultimul rol pe care-l studiez este cel de care mă leg afectiv. Dar, cu siguranţă, există roluri pe care nu pot şi nici nu vreau să le scot din suflet. Mă gândesc acum la Lenski din Evgheni Oneghin, un rol pe care iniţial nu mi l-am dorit, dar de care, în momentul debutului, m-am îndrăgostit atât de mult, încât pot spune că a devenit un fel de "rol semnătură". Alt rol care m-a provocat artistic, muzical si tehnic este Faust, din opera omonimă a lui Gounod. Se pare că am o afinitate pentru muzica franceză, că glasul meu se simte confortabil cu vocalitatea specială a limbii franceze, poate de aceea sunt roluri, precum Don José din Carmen, care deşi cere un glas mai dramatic decât al meu, nu îmi creează probleme vocale. De altfel, cred că Don José e ultimul rol principal debutat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti. Ar trebui să amintesc aici şi de Rodolfo din La Bohème, un rol foarte drag mie. Acesta este alt rol apropiat de structura mea interioară. Este un rol în care trebuie să găseşti un echilibru foarte fin între dramă şi muzică pentru a nu risca să cazi in histrionism sau, mai rău, în cabotinism. Am şi acum în ureche vorbele regretatului Florin Diaconescu: "Prietene, să nu uiţi nicio clipă că Rodolfo este mai întâi un poet şi abia mai apoi un tenor!"

O.M.: Care au fost partenerii de scenă cu care aţi colaborat cel mai mult sau regizorii cei mai importanţi?
L.C.: Îmi este imposibil să menţionez aici colegii cu care am colaborat cel mai mult în cele 15 stagiuni de când sunt solist, mai ales că risc să omit pe cineva şi ar fi total nedrept. De un lucru sunt extrem de sigur, anume că-i respect pe toţi, indiferent de vârstă, de gen şi de rolurile interpretate. Respectul este unul profund, tocmai pentru că am conştiinţa muncii pe care fiecare din colegii mei o depune pentru fiecare spectacol sau rol interpretat. Aşadar, toţi partenerii de scenă şi colegii îmi sunt dragi! În ceea ce priveşte regizorii, aproape toţi din cei cu care am lucrat m-au ajutat să dau viaţă personajelor interpretate nu numai musical, ci şi dramatic. Cei care mi-au fost regizori şi profesori în anii studenţiei sunt maeştrii foarte cunoscuţi în lumea regiei de operă: Cristina Cotescu, Ştefan Neagrău, Anda Tăbăcaru şi Cristian Mihăilescu. Cu ei am lucrat şi la ONB, după absolvirea studiilor. Evident că au fost şi întâlniri care mi-au revoluţionat abordarea actoricească si m-au ajutat să transpun şi să interpretez rolurile în chei inedite şi ingenioase. Unul dintre aceşti regizori a fost Paul Curran, regizorul care m-a făcut să redescopăr rolul lui Alfredo din La Traviata după ce îl cam erodasem în propria rutină. La capitolul acesta al regizorilor, aş dori să nu omit în acest interviu pe Paula Stoica, o tânără colegă de la ONB, care în calitate de regizor custode dă dovadă de mult profesionalism şi sunt convins că va fi un nume de referinţă în regia de Operă.

O.M.: Ce roluri nu aţi abordat încă şi v-aţi dori să aveţi ocazia să abordaţi?
L.C.: Cred că rolul în care aş dori să debutez, atunci când va fi posibil, este Edgardo din Lucia di Lammermoor de Donizetti. Este un rol deloc uşor, pentru care trebuie să ai mijloace tehnice de rezolvare a ţesăturii vocale, care e foarte dificilă, dar de o rară frumuseţe. Poate că în acelaşi registru ar fi şi rolul Duca di Mantua din opera Rigoletto de Verdi. Este un rol pe care l-am cântat prima oară acum mai bine de 8 ani în alt teatru dar, cu onestitate, trebuie să recunosc că la momentul respectiv m-am "aruncat" prea devreme în această partitură extrem de pretenţioasă din punct de vedere tehnic. De altfel, eram pregătit să reiau acest rol însă, cu 3 zile înainte de spectacol, am fost anunţaţi că din cauza pandemiei toate spectacolele se suspendă. În fine, cel de-al treilea rol în care doresc să debutez, la un moment dat, este Hoffmann din Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach. Acesta este, în opinia mea, unul din cele mai complexe roluri de tenor. Este un rol care-ţi oferă satisfacţii enorme, atât din punct de vedere musical, cât şi dramaturgic.

O.M.: Rolul Caţavencu din O scrisoare pierdută de Dan Dediu. Este opera contemporană o provocare pentru interpretul de operă?
L.C.: Opera contemporană este o provocare dar şi o responsabilitate pe care compozitorii, cântăreţii, regizorii si dirijorii trebuie să şi-o asume tocmai pentru continuitatea genului. Experienţa lucrului la premiera operei O scrisoare pierdută a fost una memorabilă. Este minunat să iei parte la naşterea unei noi opere. Probabil că asta simţeau şi cei care cântau în premierele operelor acum 100 de ani.

O.M.: Care a fost cel mai frumos moment al carierei dvs. de până acum? Povestiţi-mi, vă rog.
L.C.: Cel mai frumos moment al carierei mele este legat de rolul Lenski din opera Evgheni Oneghin de Ceaikovski. Este un rol pe care-l simt foarte aproape de mine şi de felul meu de a fi. Un rol care mă pătrunde în fiecare fibră a fiinţei. Îmi amintesc cu plăcere de un spectacol în care l-am interpretat de la început, până la sfârşit, fără să mai ţin cont de mine. A fost o seară pe care nu mi-o pot explica nici acum. Dirijorul spectacolului din acea seară, doamna Kerry Lynn Wilson, mi-a făcut cel mai frumos compliment: "Nu am ascultat niciodată un Lenski atât de tulburător". Dar dincolo de aceste cuvinte, reacţia publicului m-a făcut să plâng de fericire. Un foarte bun prieten, dirijor, numeşte aceste momente "stări privilegiate". Probabil că are dreptate!

O.M.: Ne aflăm - sperăm - la sfârşitul unei perioade care a ţinut departe artiştii de public. Cum v-a afectat perioada pandemiei ca artist?
L.C.: Perioada aceasta care a pus omenirea în stand-by sper să se apropie de final. În ceea ce mă priveşte, a fost o perioadă de acumulări repertoriale. Am învăţat două roluri noi (Hoffmann şi Edgardo). Cu toate astea, nu pot spune că nu mi-a fost greu la reîntâlnirile estivale cu publicul de operă în aer liber. Nu a fost uşor să repet cu masca pe faţă. Dar şi eu, ca şi colegii mei, ne-am adaptat condiţiilor care se impuneau. Sper din suflet că valul al patrulea să nu fie foarte agresiv.

O.M.: Şi ca să revenim la Centenarul Operei bucureştene, ce aţi dori pentru următorul... secol scenei de care vă legaţi activitatea?
L.C.: Mi-aş dori ca Opera Naţională din Bucureşti să continue ceea ce au făcut cei dinaintea noastră, ceea ce noi ne străduim să facem şi ceea ce ne aşteptăm de la cei care vin după noi să facă, şi anume să înnobileze minţile şi să bucure sufletele publicului iubitor de muzică şi spectacol de calitate. La cât mai multe jubilee, ONB!

Repertoriu de operă:
Rodolfo - La Boheme (G. Puccini)
 Faust - Faust (C. Gounod)
 Nemorino - L'Elisir d'amore (G. Donizetti)
 Lensky - Eugene Onegin (P.I. Ceaikovski)
 Alfredo - La Traviata (G. Verdi)
 Duca di Mantua - Rigoletto (G. Verdi)
 Ferrando - Cosi fan tutte (W. A. Mozart)
 Don Jose - Carmen (G.Bizet)
 Filipeto - I Quattro Rusteghi (Ermanno Wolf-Ferrari)
 Camille de Rosillon - Die Lustige Witwe (F. Lehar)
 Steuermann - Der Fliegende Hollander (R. Wagner)
 Walther von der Vogelweide - Tannhäuser (R. Wagner)
 Don Basilio; Don Curzio - Le nozze di Figaro (W. A. Mozart)
 Tamino - Die Zauberflöte (W. A. Mozart)
 Eisenstein - Die Fledermaus (J. Strauss)
 Alfred - Die Fledermaus (J. Strauss)
 Caţavencu - O scrisoare pierdută (D. Dediu)