Iubesc acele replici care au valoare de revelaţie pentru întruchiparea personajului meu

 

Despre un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie

Există printre noi oameni care cântă, dansează şi râd în hohote atunci când sufletul le e îndurerat, care plâng şi se tăvălesc pe jos în vaiete în timp ce sufletul le tresaltă de bucurie sau îmbracă astăzi personalitatea şi haina lui Richard al III-lea sau a unui revizor contabil, a Ofeliei sau a unei poliţiste înverşunate, a unui cârciumar pişicher sau a unui alegător turmentat.
Aceşti oameni trudesc zilnic, fac sacrificii mari şi ard pentru ca noi să ne... destindem! Pe scenă sau pe ecran ei intră cu toată mintea şi inima lor, talent şi multă muncă în poveşti pe care noi le asimilăm de multe ori ca pe momente de relaxare sau pur şi simplu... entertainment.
Ei îndeplinesc de fapt un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie. Ei, actorii.
Această serie de interviuri reprezintă un gest de mulţumire şi respect pentru ARTIŞTI.

5. Rodica Negrea

Ovidiu Miculescu: Numele actriţei Rodica Negrea este legat în bună măsură de Teatrul Mic. Vorbim despre decenii în care s-au întâmplat cele mai diverse tipuri de roluri. Cum a ajuns Rodica Negrea la Teatrul Mic după ce a terminat IATC?
Rodica Negrea: Cu noroc. Norocul meu se numeşte Olga Tudorache, Cătălina Buzoianu şi Teatrul Mic. În anul I de facultate eram studentă la actorie, clasa Olga Tudorache. La acel moment actriţa-profesoară îşi dorea să joace în piesa de teatru Efectul razelor gama. La Teatrul Mic era director, de curând, Dinu Săraru. La sfârşitul anului I, Olga Tudorache i-a propus directorului distribuţia cu cele 3 studente ale sale: Adriana Şchiopu, Angela Ioan şi subsemnata, Rodica Negrea, alături de Ioana Ciomârtan, pentru interpretarea celorlalte roluri. Dinu Săraru a acceptat, iar Cătălina Buzoianu a fost, de asemenea, alegerea doamnei Olga Tudorache pentru regia spectacolului. Repetiţiile au început la finalul anului întâi de studenţie, iar premiera a avut loc la începutul celui de-al doilea an de facultate. Pe scurt, gestul plin de graţie şi curaj al unui artist vizionar şi continuu inovator, cum a fost şi va rămâne Olga Tudorache, a făcut să debutez la Teatrul Mic în frumosul an 1978.

O.M.: Debutul reprezintă pentru mulţi artişti un element marcant în carieră. A fost şi cazul Rodicăi Negrea?
R.N.: Nu este o regulă ca debutul să fie întotdeauna marcant, dar în cazul meu se pare că a fost sub semne bune. Cu Olga Tudorache, artist imens şi profesor generos alături de mine, şi cu regizorul Cătălina Buzuioanu (explozia regiei din teatrul românesc la acel moment), pretutindeni "busolă vie", în sală, pe scenă, am primit cu asumare şi candoare orice indicaţie, şi astfel m-am îmbogăţit cu totul. Împreună m-au condus spre ceea ce a însemnat debutul meu pe scena Teatrului Mic.

Teatrul, nr 2 / 1985

O.M.: Cariera cinematografică a dublat-o practic pe cea de actor de teatru în permanenţă. A fost una mai atractivă decat cealaltă în vreuna dintre perioade?
R.N.: Nu aş numi-o carieră, deşi am avut parte şi de roluri în film. Nu multe, nu puţine. Mulţumesc pentru ele şi mă bucur pentru toate câte au fost. Privind în urmă, pot să spun că filmul şi teatrul au mers împreună. Nu cântăresc, nu clasific... doar mulţumesc.

O.M.: Un număr de trei roluri esenţiale în viaţă? Pentru generaţia noastră Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowitz, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Mic - 1983 a fost un reper de exemplu.
R.N.: Publicul a primit spectacolul cu iubire, căldură şi emoţie, colegii şi oamenii din breaslă au îmbrăţişat, de asemenea, acest spectacol. Etapa aceea, a repetiţiilor, rămâne pentru mine ca un infinit de învăţături despre teatru, primite pe viaţă de la regizoarea Cătălina Buzoianu şi profesoara-actriţă Olga Tudorache.
Fiecare spectacol pe care l-am jucat are povestea lui, fie că e vorba de Efectul razelor gama asupra anemonelor sau Ivona Principesa Burgundiei sau O scrisoare pierdută. Le-am construit cu muncă, cu responsabilitate şi, mai ales, cu iubire şi preţuire pentru spectatori. Şi nu singură! Ci împreună cu tot ce înseamnă facerea, scoaterea la lumină, la public, a unui spectacol de teatru.

O.M.: Violet în Ţinutul din miezul verii de Tracy Letts, regia Vlad Massaci, 2017, este cel mai recent rol de pe scena Teatrului Mic. Cum percepeţi un astfel de rol la experienţa dvs?
R.N.: Violet din Ţinutul din miezul verii este, pentru mine, bucuria unei întâlniri profunde şi complexe. A venit ca un dar la timpul, locul şi momentul potrivit. Îl situez la aceeaşi intensitate pe care l-a avut impactul lui Tilly din Efectul razlor gama asupra anemonelor asupra mea, asupra publicului şi asupra colegilor de breaslă. Doresc să mulţumesc, căci e meritul directorului Gelu Colceag că a avut inspiraţia să aducă acest text la Teatrul Mic şi să-l invite pe Vlad Massaci să-l monteze.

O.M.: Recent, aţi avut o premieră şi la Teatrul Metropolis, Puşa, mama în Pentru o mai bună înţelegere de Mimi Brănescu, regia Mimi Brănescu, 2018. Un text românesc. Care este ierarhia motivelor pentru care alegeţi un rol? Prioritar este textul sau regizorul?
R.N.: La Metropolis am jucat la invitaţia lui Mimi Brănescu. Nu aş fi refuzat, îl admir şi îl preţuiesc enorm. Este în acel moment al carierei sale când actori tineri sau maturi îşi doresc cu ardoare să joace în piesele de teatru scrise sau chiar regizate de el. În concluzie, nu am reguli când zic da sau nu la o propunere de proiect. Sunt multe stări şi emoţii care decid asta.

O.M.: Rolurile de film continuă. Doar in ultimi trei ani... Mama Ioanei în Moon Hotel Kabul (2018), regia Anca Damian, Soacra în Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor (2017), regia Emanuel Pârvu, Meda (2016), regia Emanuel Pârvu, Omega Rose (2015), regia George Dorobanţu, dacă nu ne referim la televiziune. Există o tipologie anume a rolurilor care vi se propun în film în ultimul timp sau diversitatea este cea care rămâne determinantă?
R.N.: Din păcate, constat că mi se propune / oferă o anume, nu i-aş spune tipologie, ci mai degrabă un profil dramatic care tinde să se repete. Fapt pentru care ajung în situaţia să răspund mai des cu nu, decât să accept proiectele la care sunt invitată să iau parte. Eu sunt mulţumită atunci când reuşesc să fac acel "ceva"... care să poarte marca unicatului (marcă înregistrată :).

O.M.: Vorbind despre Teatrul Mic, pentru că în bună măsură cariera dvs. se identifică evoluţiei teatrului, care a fost "epoca de aur"?
R.N.: În niciun caz "epocă". E prea mult. Iar de aur?... (pe bune). Tot ce am trăit la Teatrul Mic, prin Teatrul Mic şi cu Teatrul Mic - TOTUL - tot timpul care s-a dus şi cel pe care îl trăiesc are valoarea lui şi karatele lui şi sunt date de puterea emoţiei lăsate în inima spectatorului. Chiar şi perioada în care am jucat mai puţin are valoarea ei pentru că, pentru scenă, actorul pune la bătaie... viaţa. Atunci când nu joacă, actorul aşteaptă. Trăieşte şi dacă aşteaptă, aşteaptă activ. Tot ce trăieşte, se concretizează în niveluri de experienţe ce se transformă în sol fertil pentru următoarele roluri.

Cum iubeşte cealaltă jumătate (2003)

O.M.: Ce opinie aveţi despre repertoriul actual al Teatrului Mic şi despre proiectele pe care le dezvoltă în ultimii ani?
R.N.: Mă bucur să pot spune că venirea directorului Gelu Colceag la Teatrul Mic a liniştit tulburarea (şi la propriu, şi la figurat) care se instalase în Teatrul Mic, între colegi, pe scenă sau în cotidian. Cu grijă, cu răbdare, cu talent, cu experienţă şi cu viziune, Gelu Colceag a condus teatrul spre o atmosferă favorabilă libertăţii de creaţie, aşa cum mi se pare normal să fie într-un teatru. Se vede în calitatea spectacolelor şi, implicit, în performanţa actorilor.
Există un repertoriu bogat, valoros, sunt invitaţi să monteze regizori importanţi şi actorii joacă cu sălile pline. Suntem într-un moment bun.

O.M.: Zeci de turnee în ultimii 3 ani, 31 de premiere, numeroase premii... Teatrul Mic este una dintre cele mai dinamice instituţii de gen din Bucureşti. Care e atmosfera în culisele scenei Teatrului Mic? Care sunt spectacolele din ultimele stagiuni care vă plac cel mai mult?
R.N.: Unul dintre spectacolele care m-au marcat în mod deosebit (dintre cele pe care le-am văzut în ultimul timp) este spectacolul Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba în regia lui Eugen Jebeleanu, proiect româno-francez, susţinut de ARCUB şi de Compagnie des Ogres.
De la noi, de la Teatrul Mic, am să numesc doar Deşteptarea primăverii şi Familia Jeleznov (cu părere de rău că nu le-am văzut pe toate, pentru că am o listă pe care o voi urma în vizionările mele imediate).

O.M.: Ce ne puteţi spune despre colegii foarte tineri care au intrat în trupa teatrului în utlimul timp?
R.N.: Pot să le spun: "Bravo"! O merită din plin, sunt mândră şi onorată să fim colegi.

O.M.: Teatru, film, televiziune? Este aceasta ordinea pentru dumneavoastră?
R.N.: Nu am o "ordine". Eu sunt actriţă şi atât. Îmi fac meseria cât pot eu de bine, fie la teatru, fie la film, fie la televiziune, dar recunosc că cel mai bine îmi e la teatru.

Rodica Negrea în Mutter Courage şi copiii ei (2013)

O.M.: Ce rol şi-ar fi dorit Rodica Negrea şi nu s-a întâlnit pe "scândură" cu acel personaj? Alegeţi rolurile sau ele vin spre dumneavoastră?
R.N.: Nu mi-am dorit, nu mi-am propus şi nu am ales în mod excepţional, vreodată, vreun rol. Rolurile au venit spre mine în diferite contexte. Dar cine ştie? Poate de acum încolo să fie momentul să-mi doresc vreun rol în mod special.

O.M.: Vă rog să-mi spuneţi o replică pe care o iubiţi cel mai mult?
R.N.: Nu pot să spun care este replica pe care o iubesc cel mai mult, dar pot să spun că iubesc acele replici care au valoare de revelaţie pentru întruchiparea personajului meu. Ele pot fi spuse fie de personajul pe care îl interpretez, fie de oricare dintre personajele din acelaşi spectacol.

Rodica Negrea în Mutter Courage şi copiii ei (2013)