10 adevăruri despre zodia vărsător. Motivul pentru care este cea mai originală zodie din horoscop - IMPACT

Ca lider, bărbatul din zodia Vărsător va obține rezultate senzaționale

Vărsătorul este una dintre cele mai puternice zodii, mereu cu un pas înaintea tuturor. Are trăsături dominante și nu este ușor să ții pasul cu el. Talentat și sociabil, se integrează perfect și face față oricărei situații.

Ce nu știai despre zodiac Vărsător

Bărbatul Vărsător

Ca lider, bărbatul din zodia Vărsător va obține rezultate senzaționale, va ține echipa sa mereu pe primul loc în top, dar cu ce sacrificii din partea coechipierilor săi. Pentru că bărbatul din zodia Vărsător nu-și dă seama că nimeni nu se compară cu el ca energie și inteligență și cere de la cei din jur mai mult decât pot. Este talentat pentru comunicare, vânzări, activități artistice și conexe.

Femeia Vărsător

Femeia din zodia Vărsător, din dorința de a combate inegalitățile de gen, riscă să se masculinizeze. Ceea ce o salvează întotdeauna este plăcerea de a fi, totuși, femeie, cu toată eleganța și strălucirea de rigoare. Alteori, este posibil să reacționeze la dificultăți și refuzuri în mod teatral, aproape isteric, însă rotițele vor merge nestingherit în spatele acestor scene.

Vărsătorul este cea mai original zodie din horoscop. Iată de ce:

1) Curiozitatea este una dintre cele mai reprezentative trăsături ale Vărsătorilor. Au o dorința de a cunoaște și a experimenta lucruri noi în orice moment, iar situațiile care îi fac să își depășească limitele sunt reale provocări pentru ei.

2) Varsatorii sunt independenți! Au nevoie să îi lași să se simtă liberi și să îi iubești așa cum sunt. Nu poți manipula sau păcăli un Vărsător, cum nici nu îi poți impune ceea ce trebuie să facă, doar dacă vrea să te lase el.

Vărsătorii cred cu tărie în cauza pe care o reprezintă și îi inspiră și pe cei din jurul lor

3) Gândirea acestor nativi nu se încadrează în stereotipuri, iar aspirațiile sunt foarte înalte, căutând să fie înconjurați de oameni care le împărtășesc ideile și împreună să poată rezolva diverse probleme de natură socială, una dintre pasiunile lor.

4) Vărsătorii cred cu tărie în cauza pe care o reprezintă și îi inspiră și pe cei din jurul lor să le urmeze modelul. Când lucrează în echipa, niciodată nu își subestimează colegii. Ei caută să îi motiveze pentru a evidenția calitățile acestora.

5) Nativii Vărsător sunt foarte inteligenți! Cei născuți sub semnul acestei zodii au o inteligență aparte, reușesc să acumuleze informațîi valoroase și să le folosească în momentele oportune.

Sunt extrem de loiali

6) Chiar dacă au și de pierdut, este de admirat că lupta cu toate forțele atunci când își propun ceva și nu acceptă niciun compromis. Vărsătorii sunt foarte încăpățânați, însă și asta e o latură care îi face mai interesanți, potrivit sevedetot.ro.

7) Vărsătorii sunt loiali! Este o caracteristică definitorie a acestor nativi. Dacă le-ai câștigat încrederea, vei avea un prieten pe viață, indiferent de situația în care te afli.

8) Dacă un nativ Vărsător a apucat să îți facă o promisiune, nimic nu îi va stă în cale să nu ducă la bun sfârșit acest lucru! Astfel că, cei născuți în această zodie sunt considerați extrem de serioși.

9) Vărsătorii au întotdeauna au răbdare să cunoască un om cu adevărat, abia apoi îi poate face o scurtă caracterizare. Nu au încredere în zvonuri și vor să se convingă ei!

10) Au simțul umanitar extrem de bine dezvoltat! Le pasă foarte mult de lumea din jurul lor și vor să ii ajute cu tot ceea ce pot. Au o deosebită satisfacție atunci când pot schimbă lucrurile în bine.

E foarte important să se respecte oamenii între ei, fără asta nu cred că pot avea un dialog

Aflat pentru a doua oară pe scena teatrului naţional târgumureşean, Vlad Bîrzanu oferă o probă solidă de versatilitate actoricească, expresivitate şi sinceritate. Personajul Andrei din spectacolul Tatăl meu, preotul (piesă de Gabriel Sandu. Regia: Leta Popescu, Distribuţia: Andrei - Vlad Bîrzanu, Tatăl - Dan Rădulescu, Mama - Monica Ristea, Bostan - Alexandru-Andrei Chiran, Un individ la costum/Voluntar/Reporter/Poliţist - Cristian Iorga) este un tânăr homosexual măcinat de multiple dileme: a-şi recunoaşte orientarea sexuală faţă de tatăl său, preot, a-i imputa acestuia o infracţiune gravă de care se face vinovat, şi a renunţa la chemarea preoţească ce devine incompatibilă cu noile sale convingeri.

Vlad Bîrzanu a fost nominalizat în 2012 la Premiul UNITER pentru Debut în spectacolul Visul unei nopţi de vară (r. Botos Balint, Teatrul Anton Pann Râmnicu Vâlcea) şi a participat la programul 10 pentru TIFF în 2014. În prezent, locuieşte la Bucureşti unde colaborează cu numeroase teatre şi îşi conturează cu fiecare spectacol o carieră din ce în ce mai interesantă şi mai valoroasă.

Am stat de vorbă cu Vlad la finalul celei de-a treia reprezentaţii a spectacolului Tatăl meu, preotul care s-a jucat cu sala plină şi (judecând după reacţii) încântată.

Andrei Vornicu: Ai mai jucat la Târgu-Mureş în urmă cu câţiva ani...
Vlad Bîrzanu: Da, a fost în Martiri, regia: Theodor-Cristian Popescu. Asta s-a întâmplat în 2013, anul de după ce-am absolvit facultatea.

A.V.: Cum a fost prima ta întâlnire cu publicul târgumureşean?
V.B.: Textul Martiri, scris de Marius von Mayenburg, e foarte puternic şi foarte interesant şi actual. Mie mi-a plăcut foarte mult spectacolul ăla, şi era prima oară când lucram cu Cristi Popescu, cu care m-am înţeles foarte bine. Era de asemenea prima oară când veneam în Mureş, i-am cunoscut pe Elena Purea, pe Dan Rădulescu, am revăzut-o pe Cristina Toma, pe care o ştiam, şi care a jucat alături de mine în acel spectacol. Aveam un soi de emoţii faţă de subiect care e sensibil fiindcă e vorba de un adolescent care devine extremist creştin şi care are acelaşi comportament şi discurs ca extremiştii terorişti. Era un adolescent care descoperise Biblia şi îşi explica tot ce se întâmpla prin prisma acesteia. Spectacolul a fost foarte bine primit de public. La Târgu-Mureş e un public foarte bun, foarte deschis, şi cred că asta ţine foarte mult de faptul că a fost educat în acest spirit prin spectacolele care s-au făcut aici în ultimii ani. Cred că teatrul târgumureşean a reuşit facă publicul să fie foarte deschis şi receptiv la teme noi, contemporane şi actuale.

"«Tatăl meu, preotul» nu e un spectacol agresiv, care să arate cu degetul şi să tragă o concluzie clară"

A.V.: Tocmai ai revenit pe scena naţionalului târgumureşean cu rolul principal din Tatăl meu, preotul, în regia Letei Popescu. Ce te-a făcut să accepţi propunerea de a juca în acest spectacol?
V.B.: A fost un întreg şir de evenimente care m-a adus aici de data asta. Pe scurt, voiam foarte mult să lucrez cu Leta fiindcă ne ştiam oarecum de la facultate, din Cluj, unde am fost aproape în aceeaşi perioadă cu ea. Mi se pare o regizoare foarte interesantă şi foarte inteligentă, şi îmi place cum gândeşte atât ca om, cât şi scenic. Când m-a sunat, în vară, şi mi-a propus acest proiect, ne-am întâlnit câteva zile mai târziu, când am venit să fac o lectură, şi a fost pur şi simplu un moment în viaţa mea când mi-am zis că vreau să fac asta. Mi-a plăcut echipa şi mi-a plăcut textul, care are un subiect foarte puternic. E oarecum teatru social, dar îmi place că nu e abordat într-un mod militant. Mi se pare că e foarte bine tratat acest subiect sensibil. Orice subiect sensibil trebuie abordat cu mare atenţie şi grijă dacă vrei să fie bine recepţionat de public şi să aibă un impact şi dacă vrei ca oamenii să meargă acasă şi să-şi pună o întrebare. Contează foarte mult cum pui problema fiindcă lumea tinde să devină isterică şi agresivă. Îmi place că textul şi spectacolul nostru nu au această tendinţă. Tatăl meu, preotul nu e un spectacol agresiv, care să arate cu degetul şi să tragă o concluzie clară.

 

A.V.: Fără a divulga ceva important din poveste, vreau doar să te întreb dacă tu ai fi procedat la fel ca personajul faţă de părinţii săi. Ai fi făcut acel pas sau ai fi fost mai reticent?
V.B.: E foarte greu să te pui propriu-zis în situaţia concretă. Să fii sincer faţă de tine într-o astfel de situaţie e foarte greu. Nu ştiu cum m-aş purta, deşi m-am tot gândit la asta. Cred că e genul de situaţie pe care ţi-o poţi închipui oricât, dar dacă, Doamne fereşte, se întâmplă, cred că o să te surprindă felul cum o să reacţionezi.

A.V.: Ce cauţi la un regizor ca raport profesional şi uman?
V.B.: Profesional... în primul rând, mă interesează ce vrea să spună cu un text sau cum vrea să spună povestea aia... ce vrea să scoată în evidenţă când pune un text. Vreau să aibă un motiv pentru care a ales piesa respectiv şi spre asta să ne îndreptăm, spre opţiunea lui foarte clară. Nu zic că trebuie să aibă caietul de regizor făcut, ba din contră, îmi place să lucrăm împreună la repetiţii şi să construim, dar vreau să aibă o coerenţă a direcţiei pe care o abordează. Uman... nu ştiu, am lucrat cu foarte multe genuri de regizori şi mi-au plăcut majoritatea. Nu pot să spun că caut ceva uman în ei, dar cred că vreau să fie oameni care, ca şi mine, fac meseria asta pentru că le place şi pentru că înseamnă ceva pentru ei, şi nu pentru că vor să facă nişte bani sau vor să aibă şi ei o meserie sau pentru că e interesant.

A.V.: Legat de actorie, care crezi că ar fi, ipotetic vorbind, punctul în care ar ajunge să nu-ţi mai ofere satisfacţie sau să nu mai fie ce ai fi vrut tu să fie?
V.B.: Cred că dacă aş face numai spectacole comerciale al căror singur scop este să vândă bilete, probabil că m-aş lăsa de meseria asta. Uneori mă întreb pentru ce şi pentru cine fac meseria asta. Răspunsul vine de la anumiţi spectatori, anumite întâmplări sau seri de spectacole care mă fac să merg înainte gândindu-mă că poate este cel puţin un om în sală pentru care seara asta, spectacolul ăsta, o să însemne foarte mult. Şi asta cumva mă motivează şi încerc să-mi amintesc mereu lucrul ăsta, să nu uit pentru cine fac meseria asta şi pentru cine spun poveştile pe care le spun sau pentru cine transmit mesajele pe care le transmit.

"Părinţii sunt fanii mei nr. 1"

A.V.: A fost vreun moment la un spectacol care te-a convertit şi te-a făcut să-ţi spui că asta vrei să faci de-acum încolo?
V.B.: Nu. Opţiunea mea de a face teatru nu a venit de la faptul că am văzut într-o seară un spectacol. A venit treptat şi oarecum am fost îndrumat spre chestia asta de părinţii mei care şi-au dat seama că aş putea fi talentat în direcţia asta.

A.V.: Pare ceva foarte rar ca părinţii să îşi îndrume copii către o direcţie care e considerată perdantă sau, în orice caz, foarte riscantă.
V.B.: Da, ştiu, toată lumea îmi spune asta, dar părinţii mei sunt foarte speciali şi sunt nişte oameni extraordinari care mă susţin şi m-au susţinut întotdeauna. Fără ei probabil că n-aş fi avut curajul să aleg acest drum.

A.V.: Ei vin la spectacolele tale?
V.B.: Da, aproape la toate premierele mele. Dacă merg cu un spectacol prin ţară şi sunt oarecum în zona Ardealului, vin să-l mai vadă o dată chiar dacă l-au mai văzut, şi îşi aduc şi prietenii cu ei. Sunt fanii mei nr. 1.

A.V.: Dintre actorii mai în vârstă şi mai tineri, care ar fi cei care sunt pentru tine nişte repere sau măcar te inspiră?
V.B.: Nu am o listă cu oamenii ăştia. Există, dar nu e vorba de un om sau de doi sau trei, ci de aproape toţi oamenii cu care lucrez. De la fiecare iau câte ceva care mi se pare interesant şi eu caut de fapt la toţi actorii cu care lucrez ceva care să mă atragă, pentru că eu cred că trebuie să construieşti o relaţie cu oamenii cu care lucrezi în meseria asta şi cred că nu poţi păcăli această relaţie pe scenă în totalitate şi atunci trebuie să o găseşti cumva uman şi profesional. Caut mereu lucrul ăsta, ca să reuşesc să mă întâlnesc într-un punct cu fiecare, pentru că suntem foarte diferiţi. Nu există o tipologie clasică a actorului.

"Sper să primesc acelaşi respect pe care-l ofer celor cu care lucrez"

A.V.: Cum ai vrea să fii perceput ca persoană de către cei care te cunosc? Cum te-ai vedea descris?
V.B.: (râde) La modul ideal sau la modul real?

A.V.: Poţi face un contrast între cele două moduri.
V.B.: Întrebarea asta e foarte, foarte complicată. Sper că am un anumit respect faţă de meserie şi că dau dovadă de un profesionalism care poate fi la rândul lui respectat. Cel puţin asta îmi doresc şi sper că fac şi că se-ntâmplă. Cred că e foarte important să se respecte oamenii între ei fiindcă fără asta nu cred că se pot asculta şi pot avea un dialog. Sper să primesc acelaşi respect pe care-l ofer celor cu care lucrez.

A.V.: Cum te-ai adaptat în Bucureşti, venind din celălalt capăt al ţării, Baia-Mare?
V.B.: (râde) Păi, m-am plimbat destul de mult: am făcut facultatea la Cluj, apoi am fost angajat patru ani la Teatrul din Râmnicu Vâlcea, şi în paralel am intrat şi la masterat la Bucureşti. Faptul că am studiat la Bucureşti a constituit o uşă care s-a deschid mai larg şi m-a ajutat să cunosc oameni noi, dar eu cunoşteam foarte mulţi oameni din lumea teatrului dinainte, pentru că, pe vremea când eram la liceu, în Baia Mare se ţinea Festivalul de Teatru Atelier care aduna în fiecare an spectacole foarte bune şi actori foarte buni din toată ţara. Acolo am cunoscut mulţi oameni cu care am păstrat legătura, astfel că atunci când am ajuns la Bucureşti nu veneam într-un loc complet străin. Cunoşteam oameni, aveam prieteni, şi atunci nu mi-a fost atât de greu să mă adaptez. E şi un oraş care îmi place şi, în timpul facultăţii, când mergeam la Festivalul Naţional de Teatru ca să văd spectacole, mi se părea fascinant oraşul, şi mă bucur că reuşesc să trăiesc şi să lucrez acolo.

A.V.: Sunt şi alte forme de artă care te atrag sau pe care le practici în timpul liber?
V.B.: Din păcate, nu am foarte multe aptitudini artistice (râde). Îmi place foarte mult să cânt. Nu o fac extraordinar, dar din fericire am vreo două spectacole în care cânt şi mi-ar plăcea să lucrez mai mult în sensul ăsta.

A.V.: Cam ce gen de muzică?
V.B.: Mi-ar plăcea să fac chiar musical. Am o înclinaţie uşor patetică spre dansurile alea din musicaluri în care toată lumea se ridică şi dansează şi totul e bine şi frumos.

A.V.: Coregrafia nu te atrage?
V.B.: Ba da... eu m-am gândit la un moment dat să fac un master în coregrafie, dar am preferat totuşi să continui pe actorie. Am câteva spectacole în care se merge mult pe teatru-dans. În Bizoni, de exemplu (r. Radu Afrim, Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu, n.r.) aveam coregrafie aproape în permanenţă, şi spuneam în acelaşi timp şi text şi se creau în acelaşi timp toate relaţiile şi toată povestea. Îmi place foarte mult şi dansul. De multe ori mă gândesc că poate mi-ar fi plăcut mai mult să fiu dansator, dar rămâne doar o posibilitate.

"Nu mă omor după Cehov"

A.V.: Filmul ar mai fi de explorat, presupun?
V.B.: Da, bineînţeles, cred că oricărui actor i-ar plăcea să facă film. Dar o să vină şi momentul ăsta, sunt sigur, nu m-am panicat încă.

A.V.: Ai avut vreo apariţie în vreun film până acum?
V.B.: Am avut o apariţie foarte scurtă într-un film care urmează să iasă în 2018, şi am mai făcut câteva scurtmetraje independente prin facultate, dar foarte puţine.

A.V.: Există vreun gen de rol pe care nu l-ai juca? Ceva ce nu te atrage deloc.
V.B.: Nu ştiu... trebuie să recunosc că nu mă omor după Cehov. Dar cu un regizor care are o viziune interesantă despre textele lui Cehov sau despre subiectele sale, cred că mi-ar face plăcere să joc până la urmă. Ştiu, nu multă lume spune asta, dar majoritatea personajelor lui au ceva care mă irită (râde).

A.V.: Din ce punct de vedere? Par prea pătimaşe?
V.B.: Pare că se plâng întotdeauna şi că au veşnic o problemă care nu are nici o rezolvare.

A.V.: Să-nţeleg că tu eşti o persoană optimistă.
V.B.: Nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori, da.

Pororoca şi descompunerea suferinţei. Un film greu de privit, la care nu te poţi uita cu popcornul în braţe

Filmul Pororoca spune povestea unei familii cu doi copii, Maria şi Ilie, care duce o viaţă liniştită. Într-o duminică dimineaţa, tatăl iese cu cei mici în parc şi în momentul în care îi scapă din vedere pentru că merge la doi paşi să îşi cumpere o cafea, fetiţa dispare. Căutările înnebunite ale tatălui şi ale oamenilor din parc nu dau roade, investigaţia poliţiei rămâne fără rezultat, iar drama părinţilor devine greu de imaginat. Regizorul Constantin Popescu ne propune în acest film un fel de studiu minuţios al disperării. Pororoca a avut premiera în cinematografele din România în 19 ianuarie 2018.

Anca Mureşan: Domnule Constantin Popescu, de ce Pororoca? Este un cuvânt complicat, puţin cunoscut. Ce aţi dorit cu acest titlu?
Constantin Popescu: La momentul în care m-am gândit să îl folosesc mi s-a părut potrivit şi interesant ca metaforă. Nu ştiu dacă aş mai folosi acelaşi titlu şi astăzi, însă cred în continuare că se potriveşte cu ce se întâmplă în filmul meu. Pororoca e un val mareic în America de Sud care intră în interiorul continentului pe fluviul Amazon, vreo 500-800 de kilometri uneori, invers, de la vărsare către izvor, şi distruge destul de mult în calea sa.

A.M.: Aşadar este un fenomen natural. Vizual vorbind, este o curgere înapoi, invers...
C.P.:... da, cumva împotriva legilor firii. O curgere nefirească şi stranie. O parte din acest parcurs îl regăsesc în traseul personajului meu din film, Tudor.

A.M.: În Pororoca avem o poveste care începe aparent firesc, normal, pentru ca mai apoi, dintr-un anumit punct al acţiunii, totul să se răstoarne, să se dea peste cap. Este drama unei familii ce pare că duce o viaţă fără griji, când dintr-odată se întâmplă ceva cu unul dintre copii.
C.P.: E adevărat, filmul este o dramă şi nu ştiu dacă se poate urmări cu o pungă de popcorn în braţe. Este un film foarte inconfortabil şi deranjant. Nu ne place să privim oameni care suferă, în general evităm să asistăm la genul acesta de descompuneri. Apropo de relaxarea spectatorului, nu cred că va sta relaxat. Mi-ar plăcea să spun că finalul este uşor de ghicit, însă nu, nu este deloc aşa. Ştiu că filmul este greu de privit, dar aşa simt, aşa văd, aşa aud. Departe de mine gândul că filmul meu e perfect, dar aceasta este propunerea pe care o fac publicului, astfel consider eu că trebuia să îl fac. Ştiu că filmul are defecte, ştiu că are lungimi.

A.M.: Este un film de două ore şi jumătate. Aţi făcut multe scurtmetraje şi seriale de televiziune, aşadar aveţi exerciţiul conciziei şi al comprimării; aceasta a fost dorinţa dumneavoastră în Pororoca, să disecaţi durerea pe spaţii mai ample?
C.P.: E plăcut să lucrezi la un lungmetraj fără constrângeri. A fost un avantaj că sunt prieten cu Liviu Mărghidan, care este producătorul şi directorul de imagine al filmului, şi care m-a sprijinit mai mult decât ar face-o un frate. E foarte plăcut să poţi gestiona nişte durate fără stres. Pe de altă parte, mă gândesc şi la public. Chiar dacă eu consider că suferinţa trebuie "regizată" în anumite feluri, nu pot ţine oamenii în sala de cinema, ştiu că vin de la muncă şi a doua zi merg din nou la muncă. Mărturisesc că am şi acest aspect în minte. Dar nu pornesc la drum de la ideea că în sală vor fi doar spectatori cârcotaşi sau care nu vor avea răbdare. Eu cred că publicul din România nu este alcătuit din prostănaci, oamenii ştiu de ce vin la film. Sper că vor accepta cât mai mulţi licenţa pe care le-o propun, de a privi suferinţa din aceste unghiuri şi în aceste durate.

A.M.: Aţi vorbit mult despre suferinţă. Trebuie să urmărim şi vina personajului principal, Tudor, care, într-un moment de neatenţie pierde în parc unul dintre cei doi copii, o pierde pe Maria?
C.P.: Da, printre altele, vorbesc despre puterea tăcută a vinovăţiei. Mi se pare că vinovăţia se trage din multe sentimente şi atrage după sine alte sentimente. Culpabilitatea ne apasă în moduri care macină foarte puternic. Tudor Ionescu e un personaj definit de suferinţă, e foarte dificil ce prezint în film. Nu sunt de acord cu opinia pe care am citit-o într-o cronică, potrivit căreia aş fi abandonat personajul feminin din Pororoca. În general îmi asum criticile, dar aici cred că e vorba de o eroare de interpretare. Faptul că la un moment se produce un soi de ruptură în cuplu nu înseamnă că personajul feminin abandonează sau că eu l-am abandonat. Nu, el există acolo şi, după părerea mea, e mai puternic in absentia. Îi rog pe spectatori să acorde atenţie detaliilor vizuale şi auditive din acest film, pentru că eu ofer totuşi un răspuns la întrebarea pe care cred că mulţi şi-o vor pune la finalul filmului.

A.M.: Nu vă aflaţi la prima colaborare nici cu Iulia Lumânare, nici cu Bogdan Dumitrache. Aţi fost mulţumit de felul în care s-au comportat cei doi actori în rol?
C.P.: Îi cunoşteam pe amândoi, într-adevăr. Ne-am înţeles foarte bine, dar au existat şi momente mai dificile. E greu la filmare, mai ales cu personaje atât de puternice. Actorii sunt "teritoriali", când simt că au găsit un rol scris decent, interesant, îşi creionează un personaj cât pot de bine. Mi-ar plăcea să avem cât mai multe poveşti care să pună la muncă actorii, să le ofere personaje "cu carne". Când găsesc astfel de personaje, indicaţiile mele regizorale devin o sursă de tensiune pentru actori în momentul în care ce le spun eu nu se potriveşte cu "teritoriul" lor şi îi obligă să aleagă o altă cale. În acele situaţii îşi pun un scut şi întreabă "de ce?". Aici intervine comunicarea dintre regizor şi actori, regizorul trebuie să ştie să le răspundă.

A.M.: Bogdan Dumitrache a trecut prin anumite încercări: a slăbit foarte mult pentru acest rol, a recurs şi la sfaturile unui psiholog pentru a face mai bine rolul.
C.P.: Toţi cei trei actori din Pororoca, Iulia Lumânare (care o interpretează pe Cristina Ionescu, mama din film), Bogdan Dumitrache (Tudor Ionescu, tatăl) şi Constantin Dogioiu (inspectorul de poliţie Pricop) au trecut prin transformări fizice. Filmul acoperă o durată de câteva săptămâni din momentul dispariţiei fetiţei. Pentru că m-am centrat mai mult cu povestea pe personajul masculin, în special Bogdan este cel care trece prin schimbări importante. Am convenit împreună că ar fi interesant să încercăm abordarea acestui personaj din perspective cât mai concrete. Asta însemna şi o transformare fizică.

A.M.: În mod sigur vi s-a mai adresat această întrebare, dar vă întreb şi eu: de ce aţi dorit să spuneţi această poveste, care a fost punctul de plecare ce v-a determinat să faceţi acest film? Cunoşteaţi un caz similar, de dispariţie a unui copil, sau aţi trecut dumneavoastră înşivă printr-o situaţie asemănătoare?
C.P.: Ideea a pornit de la o pierdere personală. Sigur, diferită de cea din film. Am încercat să transfer în imagine, prin acest film, deznădejdea şi suferinţa acelei pierderi. Ulterior, a fost vorba şi de cazuri diverse, de întâmplări din viaţa prietenilor mei, a unor cupluri cu copii. Discutând cu ei, toţi mi-au vorbit despre aceeaşi teamă şi despre sentimentul de panică pe care orice părinte îl are atunci când scapă pentru o clipă copilul din ochi. Interesant că, atunci când celălalt părinte nu era de faţă, fiecare mi-a spus că i s-a întâmplat să piardă pentru scurt timp din vedere copilul şi a crezut că moare pentru că nu l-a găsit preţ de un minut. Însă mă ruga să nu îl dau de gol, să nu îi spun celuilalt părinte. Dacă mama era cea care îmi spunea o asemenea poveste, soţul nu trebuia să ştie. Venea apoi tatăl şi îmi mărturisea că i s-a întâmplat acelaşi lucru. Şi, din nou, nu trebuia să îi spun soţiei. Mi s-a părut amuzant.

A.M.: Pe de altă parte, nu e chiar aşa de amuzant. Genul acesta de secrete ascunde un sentiment cumplit de vină.
C.P.: Aşa este. Un sentiment de vină şi o teamă teribilă. Nu ştiu nici un om normal - indiferent ce-o însemna asta - care să vrea să ia în calcul o asemenea posibilitate. Cred că încercăm cu toţii să închidem genul acesta de posibilităţi într-o cameră pe care preferăm să nu o deschidem.

A.M.: Dumneavoastră semnaţi şi scenariul la Pororoca. Aţi pomenit mai devreme puterea "tăcută" a vinovăţiei. Există şi scene în film în care nu aţi mizat neapărat pe dialog?
C.P.: Îmi place să mă folosesc cât mai puţin de cuvinte, o fac doar atât cât e necesar. Da, sunt multe momente în scenariu, mai ales de la un punct încolo, în care personajul alege calea tăcerii. Nu vreau să se înţeleagă că e o dramă neagră, de nepătruns. Nu, este un film plin de culoare şi de sunet. E adevărat că nu am muzică în film, sunt într-o etapă a carierei mele în care prefer ca aceasta să se audă în filmele mele din aparate, din radiouri, din televizor. Nu îmi place să o folosesc ca un şantaj emoţional, de exemplu situaţia în care personajul e trist pe stradă şi deodată se aud viori şi saxofoane. Spectatorul înţelege şi fără acest artificiu. Am acordat totuşi o atenţie deosebită sunetului în Pororoca. Sound-designerul filmului este Mihai Bogoz, cu care colaborez de mult timp. Am lucrat împreună pentru partea de mixaj şi cu un cunoscut mixeur de sunet din Franţa, Vincent Arnardi, şi eu zic că a ieşit un sunet special. M-am bazat mult pentru coloana sonoră şi pe intensitatea anumitor sunete, pe care personajul le interpretează diferit în momente diferite şi îl influenţează diferit.

A.M.: Scrieţi pentru un actor anume, aveţi în minte un actor sau altul atunci când creaţi un personaj?
C.P.: În general nu fac asta, dar să ştiţi că îmi e mai uşor să lipesc un personaj, mai ales când e unul care îmi place foarte tare, de un actor pe care îl descopăr sau care îmi place foarte mult.

A.M.: Vă place personajul Tudor Ionescu?
C.P.: Îmi puneţi o întrebare dificilă. Pe de o parte îmi place şi sunt de acord cu el, pe de altă parte nu. Ca regizor şi scenarist, îmi place. Are multe straturi întrebarea asta şi e complicat să răspund. Da, îmi place. E un personaj de construcţie foarte interesant, trece prin nişte stări foarte diferite una de cealaltă. Am avut noroc cu Bogdan, pentru că stăpâneşte o paletă diversă de interpretări, deţine mijloacele şi procedeele actoriceşti care s-au grefat, ca la orice actor talentat, pe o combinaţie foarte interesantă de agresivitate şi delicateţe. El, dar şi Iulia Lumânare şi Constantin Dogioiu s-au descurcat foarte bine. Au reuşit să înţeleagă repede ce vreau de la ei şi au reuşit să portretizeze nişte oameni credibili. Până la urmă asta e important: să îl crezi pe cel de pe ecran.

A.M.: Critica internaţională a primit foarte bine filmul dumneavoastră, iar Bogdan Dumitrache a fost recompensat în toamna anului 2017 cu premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la San Sebastian. Filmul Pororoca a fost selecţionat şi la Festivalul de la Rotterdam, care are loc între 24 ianuarie şi 4 februarie 2017. Cum vă raportaţi însă la publicul din România?
C.P.: Nu vreau să mă umflu exagerat în pene, nu toate cronicile de afară au fost excelente, au fost şi unele care au criticat lungimea filmului. Însă eu n-am vrut să încep în forţă, am preferat să las să se acumuleze un pic de linişte şi de normalitate. Nu mi-am propus, desigur, să păcălesc pe nimeni. Oamenii s-au prins destul de repede ce vreau să fac, însă nu toţi criticii au acceptat propunerea mea. Sigur că sunt flatante aprecierile, iar cronicile din Variety, Screen sau Playlist m-au bucurat. Prezenţa în festivalurile internaţionale este importantă pentru că, pe de o parte, se vede filmul, şi, pe de alta, asigură vizibilitate actorilor pentru agenţi şi producători din străinătate. Premiile sunt onorante şi reprezintă un fel de validare, îmi demonstrează că, poate, ceea ce fac, este interesant. Este însă important de spus că fac filme pentru publicul din România. Dacă acest public nu ar fi existat sau dacă mi s-ar fi spus că nu contează filmele mele, mi-ar fi foarte greu. Sper ca publicul să meargă cu mine la Pororoca, în direcţia în care vreau să îl duc. Să îmi dea voie să îi arăt, cu răbdare, ceea ce vreau să îi arăt. E important să aibă răbdare până la sfârşit, pentru că la sfârşitul filmului chiar se întâmplă ceva.

 Ascultaţi întregul interviu aici.