Trăim într-o ţară a sufletelor de la second hand

Nicolae Coande: Nichita Danilov, nu cred că ai acordat până acum un interviu unei publicaţii din Oltenia, cu atât mai puţin într-o pagină culturală a unui cotidian local, cum este LAMA. Asta nu înseamnă că nu eşti cunoscut în zonă: cititorii buni de poezie cunosc ceea ce scrii şi ar fi gata să afle noutăţi despre tine. Totuşi, aş socoti de cuviinţă să ne vorbeşti puţin despre debutul tău, atât publicistic cât şi editorial. Cum a fost?

Nichita Danilov: Din păcate, sistemul de circulaţie al cărţilor în această perioadă a tranziţiei de la un sistem totalitar la alt sistem (tot totalitar?) e unul de tip medieval. Fiecare oraş mai răsărit devine un fel de cetate înconjurată de canale şi ziduri, care între porţile sale îşi promovează şi cultivă propriul său sistem de valori. Astfel are loc procesul de descentralizare a culturii noastre naţionale, în care provincia încearcă să-şi câştige o oareşicare independenţă faţă de capitală. În mare, fenomenul are mai degrabă efecte pozitive, dezinhibante pentru literatura noastră naţională, care a cunoscut în perioada postbelică o excesivă centralizare, mai ales în ceea ce priveşte sistemul de promovare a valorilor. Nu vreau să intru în amănunte. Şi nici nu doresc să polemizez pe această temă. Am făcut doar o scurtă introducere, înainte de a-ţi răspunde la prima parte a întrebării. Mă bucur nespus demult că există în "provincii" ziare care găzduiesc pagini culturale săptămânale. Eu însumi am coordonat, timp de mai bine de 3 ani, o astfel de pagină într-un cotidian din Iaşi, căutând s-o fac cât mai interesantă pentru cititori. A fost o experienţă deosebită. Deşi era o pagină locală, am căutat să fie cât mai deschisă valorilor din afara cetăţii Iaşilor. Lucru pe care văd că îl cultivi şi tu în pagina de Literatură, artă, mentalităţi, atitudini a ziarului Cuvântul libertăţii ce apare la Craiova. Mă întrebi despre debuturile mele... În presă, am debutat mai greu, în volum ceva mai uşor. Cu debutul în presă e o întreagă poveste. Am bătut la porţile mai multor reviste ale vremii. S-au întredeschis, cu parcimonie, una sau două. Am reuşit să public doar câteva poezii înainte de-a debuta editorial. Debutul meu editorial a fost girat de profesorul Constantin Ciopraga, care, fără să mă cunoască în vreun fel, fiind preşedintele Juriului, a mizat pe manuscrisul Fântânilor carteziene depus la Editura Junimea în 1979. Desigur, au existat sugestii şi presiuni din afară, eram aproape un necunoscut, dar profesorul Ciopraga a rămas ferm pe poziţie. Nu a cedat presiunilor. Volumul a apărut în vara anului 1980, fiind foarte bine primit de critica literară. Semnalul l-a dat criticul Eugen Simion, în România literară, printr-o cronică elogioasă. Imediat după debut, am fost chemat să citesc la cenaclul Confluenţe condus de Ion Cristoiu şi apoi la cel condus de Nicolae Manolescu. Am dat curs doar primei invitaţii.
 
N.C.: Până la antologia poetică de la Polirom - Nouă variaţiuni pentru orgă, 1999 - ai publicat şapte cărţi de poezie, dar te-ai făcut remarcat şi în alte genuri (proză, eseu, pamflet politic), bine primite de critica literară şi, unele dintre ele, au fost recompensate cu importante premii literare (al USR, pentru volumul de debut Fântâni carteziene, CR, 1980 şi premiul Fundaţiei Soros pentru poezie). Care dintre volumele tale crezi că te reprezintă cel mai bine?
N.D.: Am observat că mulţi poeţi sau critici, referindu-se la creaţia mea, citează drept carte reprezentativă Câmp negru. În ce mă priveşte, consider că fiecare volum de versuri pe care l-am scris îşi are propria sa miză. Câmp negru e o carte riguros structurată. Celelalte respiră mai liber. De aceea, cu toate slăbiciunile şi scăderile lor, îmi sunt, parcă, mai apropiate de suflet. Când vine vorba despre creaţia mea, nu mă opresc la volume, ci la poezii. Aleg din fiecare volum anumite teme şi anumite poezii. Sunt mulţumit când observ că un fir tainic le străbate de la un capăt la altul, legând între ele obsesii, teme şi etape arse din existenţa mea trecătoare.
 

Nu am dat curs invitaţiei lui Nicolae Manolescu de a citi la Cenaclul de luni

 
N.C.: Criticii literari, de la Eugen Simion la Al. Cistelecan, trecând prin N. Manolescu, Marin Mincu şi Ion Negoiţescu au scris cu aplicaţie şi simpatie despre cărţile tale. Îmi amintesc că ai avut la un moment dat un "detractor" în persoana lui Alex. Ştefănescu, nenominalizat în selecţia de referinţe critice de la sfârşitul antologiei din 1999. Cum vezi acum, la atâţia ani de atunci, reacţia criticului de la România literară?
N.D.: Din păcate, Nicolae Manolescu, faţă de care am o deosebită consideraţie, din câte ştiu, până în prezent nu şi-a exprimat punctul de vedere privind creaţia mea literară. Nu cunosc adevăratul motiv pentru care nu a făcut-o, probabil nu e pe gustul său, deşi, sincer vorbind, totdeauna am pus acest lucru pe socoteala faptului că s-ar putea să fi greşit şi eu neonorându-i invitaţia de a veni la Cenaclul de luni, unde domnia sa m-a chemat să citesc în 1980, la câteva luni de la apariţia Fântânilor carteziene. Deh, păcatele tinereţilor..! Credeam că e suficient doar să scrii! Că de restul se ocupă alţii. Alţii fiind chiar criticii literari. Nu am dat curs invitaţiei lui Nicolae Manolescu în favoarea unei lecturi la cenaclul lui Cristoiu şi nici nu i-am răspuns la scrisoare, unde criticul preciza că i-a plăcut cartea mea de debut şi că va scrie despre ea în România literară la momentul oportun. După apariţia cronicii lui Eugen Simion trebuia lăsată o perioadă de respiro de câteva săptămâni, ca să poată apărea o nouă cronică, aşa mi-a scris atunci domnul Manolescu. Mărturisesc că am urmărit cu mult interes România literară, au trecut însă nu săptămâni, ci luni şi s-au scurs de atunci ani şi decenii, am publicat mai multe cărţi, iar cronica promisă n-a mai apărut... Faptul că n-a scris despre poezia mea, nu mă împiedică să-l consider pe directorul României literare ca fiind unul dintre cei mai mari critici literari din perioada postbelică. Îl respect ca scriitor şi ca om de cultură. În prezent, cu domnul Manolescu sunt, cred, în relaţii destul de amiabile...
 
Cât despre Ştefănescu... Criticul Alex nu este singurul meu "detractor" literar. Au mai existat şi alţii înaintea lui. Eugen Barbu, de pildă. În Săptămâna din anii 80... De fapt, criticul Alex nu e un "detractor" în adevăratul sens al cuvântului. Căci un "detractor" se apleacă asupra celor ce scrii şi îţi urmăreşte scrierile cu aviditate. Critica practicată de domnul Alex suferă, din păcate, după cum am mai declarat, de superficialitate... Se pare că nu sunt singurul care afirmă acest lucru. Critica pe care o practică e una conjuncturistă, lipsită de orice scrupule. Nu-ţi trebuie nici prea mulţi ochi, nici prea multă minte ca să poţi observa lucrul acesta. Dacă un critic poate argumenta, într-o revistă ca România literară, că nu eşti scriitor fiindcă nu ai absolvit Facultatea de Litere, atunci îţi pui în mod legitim întrebarea: la ce-i foloseşte lui o asemenea diplomă, dacă măsoară vocaţia, talentul după un criteriu atât de dogmatic şi de îngust? Dacă ne-am lua după astfel de criterii, ar trebui să eliminăm din istoria literară o mare parte din scriitorii clasici şi contemporani. Dostoievski absolvise o facultate de construcţii, Kafka şi Urmuz erau jurişti, iar T.S. Eliot un specialist în finanţe... Aş putea să dau şi alte exemple, tocmai ca să realizezi cât de absurdă-i ipoteza emisă de sprinţara, dar iresponsabila, pană a criticului Alex. Nu vreau să ajung la patetism. De altfel, criticul nu are principii clare. Ceea ce afirmă cu tărie azi, mâine, dacă interesul i-o cere, va nega cu aceeaşi tărie şi chiar cu aceleaşi argumente. La câteva luni după ce a publicat în România literară o cronică infamă la adresa antologiei mele Nouă variaţiuni pentru orgă, "infailibilul" mi-a acordat, la un festival de poezie, pe care l-a prezidat, un premiu special pentru volumul pe care mai înainte îl "desfiinţase". Să fi crezut oare domnul Alex că în acest interval destul de scurt de la apariţia cronicii şi până la acordarea premiului eu absolvisem Facultatea de Litere şi am devenit un poet demn de un premiu literar girat de "înalta" sa autoritate critică? În momentul în care criticul Alex mi-a premiat, fără să dea vreo explicaţie, volumul pe care înainte îl făcuse praf cu argumente dintre cele mai ridicole, mi-am dat seama că pe domnia sa probabil nu-l interesează critica literară, şi nici literatura. Ci cu totul altceva. Mi-e penibil să spun ce.
 
Diplomaţia nu înseamnă protocol, şampanie şi icre negre...
 
N.C.: Din 1998, an fast pentru tine, din câte îmi dau seama, ai fost numit ataşat cultural al MAE la Chişinău şi, pentru un timp, ai îndeplinit chiar funcţia de ambasador interimar. Ce a însemnat experienţa diplomatică şi dacă te-ai mai reîntoarce în post în cazul în care ţi s-ar oferi ocazia?
N.D.: Am fost consilier pe probleme de presă şi nu ataşat cultural cum se spune. Iar o perioadă, de altfel destul de lungă, din februarie până în septembrie 1999, am îndeplinit funcţia de ambasador ad interim. A fost, într-adevăr, o experienţă deosebită. Am avut norocul să prind o perioadă, aş zice fastă, a relaţiilor dintre România şi Republica Moldova. Misiunea nu a fost simplă. Am învăţat multe. Diplomaţia nu înseamnă, cum am văzut că-şi închipuie mulţi, protocol, şampanie şi icre negre... E o muncă stresantă şi imprevizibilă. Lucram de dimineaţa până seara târziu. Mă întoarceam acasă, uneori, la 11-12 noaptea. Am avut norocul să am alături de mine familia, altfel n-aş fi rezistat. Probabil că dacă aş fi lucrat undeva într-o misiune îndepărtată, aş fi avut şi timp liber pentru scris. La Chişinău lucrul acesta nu a fost posibil datorită programului foarte încărcat. După experienţa de 3 ani, desigur, acum mi-ar fi mai uşor să mă reacomodez în munca diplomatică şi, totodată, mi-ar fi mai simplu să mă conformez regulilor pe care le presupune această meserie. Dar deocamdată nu mi-am propus să mă întorc. Abia m-am acomodat cu viaţa civilă şi am câteva proiecte pentru viitor. Nu sunt diplomat de carieră, sunt scriitor şi trebuie să-mi duc la bun sfârşit, în primul rând, proiectele mele literare.
 
N.C.: Eşti un bun cunoscător al limbii şi literaturii ruse şi, mai nou, conduci redacţia revistei ruşilor lipoveni din România, Kitej-Grad. Faci bune servicii ambelor literaturi, română şi rusă, traducând scriitori români în limba lui Evtuşenko şi invers: în cea a lui Dinescu, să zicem. Ai un proiect cultural de anvergură în acest sens?
N.D.: În revista socio-culturală Kitej-Grad, ediţie bilingvă româno-rusă, au apărut traduceri din Nichita Stănescu, Mihai Ursachi, Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Petru Aruştei, Ştefan Bănulescu, Mircea Nedelciu, Elena Ştefoi, Petru Romoşan, Ioan Flora, Adrian Alui Gheorghe, Ruxandra Cesereanu, Vasile Baghiu, Simona Popescu, Mircea Cărtărescu, Marian Drăghici şi mulţi alţii. De asemeni, au apărut traduceri din lirica unor poeţi ruşi contemporani în limba română. Contactul cu aceşti poeţi m-a făcut să mă gândesc să realizez şi câteva antologii, bazate pe criterii tematice, ale unor scriitori români contemporani pe care să le putem traduce în limba rusă. Sper ca în acest an să pot demara acest proiect.
 
N.C.: În ultima vreme, Iaşii s-au remarcat printr-o revigorare substanţială a forţelor cultural-literare şi prin câteva polemici şi bătălii "canonice" duse între două-trei tabere existente acolo. Întâmplător sau nu, polemicile au izbucnit la puţin timp de la reîntoarcerea ta de la Chişinău. Ai fost "capul răutăţilor" în polemosul de hârtie iscat ca din întâmplare (dar nu întâmplător?), zic unii. Ce te mâna, de fapt, în luptă?
N.D.: Nu aş fi dorit să revin asupra acestui subiect, întrucât am spus ceea ce aveam de spus în timpul polemicii din vara anului 2001... De atunci şi până astăzi lucrurile s-au mai schimbat. Dar pentru că m-ai întrebat, am să spun pe scurt câte ceva despre acest "război" literar, cum a fost numit la timpul respectiv. Încă pe vremea când eram plecat din ţară, în 1998, o parte din tinerii scriitori din Iaşi, în special cei grupaţi în jurul revistei Timpul, au ridicat în articolele lor câteva probleme acute legate de viaţa culturală din zonă, dar, din păcate, fără succes, pentru că aceste articole au fost publicate într-un cotidian local. Ei au luat atitudine împotriva "mafiei literare" patronate de conducerile revistelor culturale din zonă. Problemele au fost, în fond, aceleaşi cu cele pe care le-am ridicat şi noi cu doi ani mai târziu. De fapt noi, - e vorba de 40 de scriitori - ceream înfiinţarea unei noi reviste de cultură, înfiinţarea unei alte filiale a Uniunii Scriitorilor în zonă şi, fireşte, împărţirea proporţională a fondurilor de către Uniunea Scriitorilor în cazul în care această filială ar fi fost aprobată. Declaraţia a fost semnată într-un moment în care avuseseră loc alegerile la asociaţie, rezultatul alegerilor considerându-se a fi unul neconform cu realitatea. Vorbesc aici de rezultatul alegerilor din cadrul filialei noastre. Deci, s-au cerut lucruri clare. De aici, de la aceste trei cereri ale noastre şi până la subiectele ridicole legate de semnatari, de persoana mea, de familia mea, de presupusele mele intenţii, "manipulări", cumetrii şi alte bazaconii, cu care s-au afişat în presă cei care s-au simţit cu musca pe căciulă pentru proasta dirigiuire a revistelor, e o cale destul de lungă. Numai un om limitat în gândire şi, din păcate, au fost câţiva, unii care habar n-aveau ce se petrece în Iaşi, care nu cunoşteau nici măcar cererile înscrise în Declaraţie, dar care au ţinut morţiş să-şi exprime punctul de vedere, putea crede că un Mihai Ursachi, un Emil Brumaru sau un Al. Călinescu, Al. Dobrescu, Liviu Antonesei, Al. Andriescu, Vasile Baghiu, Petru Cimpoeşu, Dan Lungu sau Mariana Codruţ, menţionez aici, din lipsă de spaţiu, doar câteva nume din cele 40, ar fi semnat protestul, lăsându-se "manipulaţi", cum s-a spus atunci. De către cine? şi în ce scop? Mă rog, asta a fost... Totuşi, consider că polemica a avut rolul ei. Pe de o parte ne-am spus public, fără menajamente, părerile. Cei care au avut puterea de a înţelege, de a fi înţelepţi cu adevărat, indiferent din ce "tabără" au făcut parte atunci, au ştiut să tragă linie peste tot ceea ce a fost rău şi să ia măsuri ca aceste lucruri să nu se mai repete. Dar, cum ştii, nu toată lumea s-a născut înţeleaptă! Pe de altă parte, după această polemică, s-a revigorat revista Timpul, a apărut Clubul de lectură pentru profesionişti, Clubul 8, club al celor mai tineri scriitori din zonă, şi-a reluat activitatea în colaborare cu Centrul Cultural German, s-a înfiinţat o editură care s-a specializat deja publicând în genere cărţi de debut, unii scriitori s-au orientat spre alte filiale ale Uniunii Scriitorilor (cum ar fi cea de la Bacău, de pildă, proaspăt înfiinţată, sau la Bucureşti), şi-au luat rubrici în cotidienele locale, au început colaborări cu alte reviste din ţară, cu alte cuvinte au început să fie mai puţin constrânşi de jocul de interese local. Au început să vadă lucrurile, ca să zic aşa, mai larg. Chiar dacă unele reviste nu s-au sinchisit, nici după polemică, a ne cere nouă, semnatarilor, colaborarea, ignorând prezenţa noastră în Iaşi, se pare că n-a fost chiar atât de grav. În ceea ce mă priveşte, în ultimul an am publicat diverse texte în reviste sau cotidiene, unele dintre ele de mare tiraj, din Bucureşti (şi nu numai) care au avut o priză mult mai bună la public. Şi nu sunt singurul caz!
 
Cred că e timpul să ne câştigăm cititorii
 
N.C.: Aveţi de mai multă vreme la Iaşi un cenaclu profesionist de lectură, făcut după toate "regulile artei": invitaţi plătiţi, public avizat, discuţiuni profesioniste. De ce crezi că trebuie să citească poeţii sau prozatorii pe bani şi dacă tu crezi în jurământul de sărăcie castitate şi supunere al poetului autentic dintotdeauna?
N.D.: Polemica a fost, până la urmă, aşa cum am spus, constructivă. Clubul de lectură pentru profesionişti a apărut în urma aşa zisului război scriitoricesc. L-am înfiinţat împreună cu poetul Mihai Ursachi în decembrie 2001. Am încercat prin aceasta o reconciliere, o "împăcare" între scriitorii din Iaşi. Lecturile nu au loc într-un anumit cadru fix. Clubul are, mai degrabă, un caracter itinerant. Mergem în întâmpinarea publicului. Îl căutăm în locuri mai puţin obişnuite. De obicei avem invitaţi patru-cinci scriitori, un actor-doi şi un solist de muzică folk, depinde de împrejurări. Am citit până acum în penitenciare, la spitale de psihiatrie, în fabrici, în atelierele pictorilor, la Casele de copii, în amfiteatre, în şcoli etc. Am avut odată ca invitat şi un poet american, e vorba de Sean Cotter, care a fost realmente plăcut impresionat să vadă cât de vie este toată această experienţă a noastră, a scriitorilor, aici, in România. În urma acestor ieşiri, am văzut că publicul, indiferent de pregătire reacţionează la poezie, la artă în genere. Cred că e timpul să ne câştigăm cititorii. Să scriem şi pentru ei. Nu doar pentru noi. Pe de altă parte, în momentul când am înfiinţat Clubul, am pornit şi de la ideea că, într-o societate de consum, artistul trebuie să fie plătit pentru prestaţia sa. Consider că vremea hei-rup-ismului cultural, a lui "mulţumesc" a apus. Dacă societatea are nevoie de cultură, înseamnă că trebuie s-o susţină. Şi ca să susţii arta, trebuie, în primul rând, să susţii producătorul direct, artistul. Lui trebuie să-i creezi posibilitatea de a-şi dezvolta ideile şi de a-şi câştiga existenţa prin munca sa. Artistul nu se hrăneşte cu aer. Nu trăim pe vremea lui Villon, suntem în anul 2003... Omul de artă nu e un cetăţean răzvrătit într-o societate civilizată, el trebuie să se supună unor reguli aşa cum se supun toţi ceilalţi cetăţeni indiferent de pregătirea şi meseria lor. Să ne gândim la cei care trăiesc doar din scris... Dacă munca lor nu e recompensată atunci cum vor putea supravieţui, cum vor face faţă problemelor cotidiene? "Jurământul de sărăcie" cred că este, în zilele noastre, o chestiune, ca să zic aşa, depăşită. Căci, în zilele noastre, orice-am face, tot rămânem săraci. Cu cât abundenţa de cornuri e mai mare, cu atât duhul sărăceşte. Sărind de la una la alta, spun: suntem robii reclamelor. A ambalajelor. Trăim într-o lume care şi-a vidat conţinutul, aproape nici materia. Totul s-a redus la formă. La ambalaj. Într-o astfel de lume, orice ai face, rămâi sărac.
 
N.C.: Ultima ta carte de poezie n-a fost zărită pe aici în librării. Difuzarea proastă, ştiu. Lipsa de interes a librarilor care cred că lipsa asta e a cititorului care vrea sânge adevărat, nu limfă poetică. Vorbeşte-ne puţin despre ultimul Danilov. Ai ceva nou pe masa de lucru pentru admiratorii tăi?
N.D.: Ceea ce-mi spui e destul de trist. Dar nu mă miră! Am crezut că Suflete la second hand a avut parte de o difuzare rezonabilă. E o carte la care ţin. Dealtfel, ea va apărea şi în SUA în versiune engleză probabil foarte curând. În privinţa difuzării, repet ce am spus la început. În România, cărţile cunosc un circuit medieval, în interiorul cetăţii. Ca în vremuri ciumate. Din păcate, nu e timpul cărţilor, e timpul televiziunii, al emisiunilor de calitate îndoielnică, al talk-show-urilor cu vedete improvizate, care apar şi dispar ca ciupercile după ploaie fără să lase o urmă în cultura unei ţări. Televiziunea a devenit o fabrică de vedete de mucava. Menirea lor este să arate telespectatorilor că viaţa nu trebuie luată chiar în serios. Că nu trebuie să te încrâncenezi nici în faţa suferinţei, nici a nedreptăţii, nici a bolii, nici a traiului greu, şi desigur, nici a marilor probleme cu care se confruntă muritorii de rând. Şi că poţi să trăieşti privind doar la televizor. În spatele lor, al acestor vedete de celofan, se ascunde însă o cruntă realitate, pe care rar aceeaşi televiziune o dezvăluie. Şi când spun asta mă gândesc la câteva episoade din emisiunea lui Mircea Dinescu Vorba lu' Dinescu de la Realitatea TV, una dintre puţinele pe care le urmăresc. Probabil că nici politicienii, nici publicul n-are nevoie de ea, de realitate, ci de surogate. Într-adevăr, realitatea e, ca să parafrazez titlul cărţii mele, o realitate second-hand. Trăim într-o ţară a sufletelor de la second hand. Un spânzurat sau un pedofil, crema de ghete a lui Garcea sau experienţele sexuale ale unuia Andrei Gheorghe au ajuns să conteze mult mai mult decât opera unui scriitor. Dar într-o zi va interveni o suprasaturaţie şi lumea se va întoarce la esenţe. Nu putem trăi doar într-o lume de staniol. Probabil aceasta-i doar o etapă, pe care omenirea o parcurge: destinul ei e altul. Nu cred că spiritul, adevărul, binele într-o "viitoare" lume vor rămâne doar simple surogate. Va veni o "revoluţie" interioară. O adevărată renaştere a lumii, în care cuceririle ştiinţei vor urmări, în mare, un singur scop: renaşterea spirituală. Atunci nu va exista, poate, nici acest purgatoriu al sufletelor de la second hand... Sper ca viitoarele mele cărţi, prin intermediul LAMA, să ajungă şi la Craiova. Până atunci un gând bun şi numai bine pentru toţi cei care mai preţuiesc frumuseţea...