[foto: Hodgyai István (Hotdog)]
Moldován Orsolya: Cred că arăt mult mai aspră decât sunt eu de fapt, oamenii în general cred despre mine că sunt rece, că le ştiu doar pe ale mele şi gata, că nu am nici un fel de frici,... dar nu e chiar aşa! Uite, poza asta, de pildă, făcută în casa scării, la mine acasă, înainte de renovare, cred că surprinde exact lucrul acesta. Hotdog (Hodgyai István), fotograful, a venit şi mi-a spus că el simte că eu aş fi o personalitate dublă: şi rece, şi relaxată în acelaşi timp. Conceptul, aşadar, a fost al lui, că el ne cunoaşte pe toţi cei din trupă... Ulterior, am vrut eu să accentuez trăsăturile mai aspre prin costumul bărbătesc, şi am făcut-o pentru că sunt fascinată de costumul de teatru, îmi place să văd cum se mulează pe actor, pe personaj, e important ca actorul să se simtă bine în costumul lui de scenă, să se completeze unul pe altul.
Pe pagina alăturată fotografiei e trecut, cu fonturi mari, numele fiecărui actor, alături de mai multe cuvinte care gravitează în jurul său. Ele sunt rezultatul unui joc propus de directorul artistic al trupei, regizorul Keresztes Attila, în locul unei prezentări formale care ar fi inclus simple date biografice şi o listă de spectacole. Prin urmare, actorii au fost aşezaţi în perechi şi au primit cartoane pe care erau scrise anumite cuvinte. Când partenerul de joc ridica un carton, actorul trebuia să reacţioneze cu unul din cartoanele sale la cuvântul văzut. Aşa au apărut cuvintele din jurul numelui Moldovan Orsolya, ca reacţii ale actriţei la impulsurile venite din partea partenerului. Zăbovim mai mult pe unele dintre ele.
M.O.: Cuvintele astea sunt asociate direct cu mine acum şi da, chiar este adevăr în ele: teamă - care este în noi toţi aproape -, putere, progres, carte... Eu par că încerc tot timpul să mă ascund, să mă feresc, dar sunt câţiva oameni în faţa cărora nu trebuie să fac acest lucru. Ba mai mult, odată cu trecerea timpului, îmi dau seama că am foarte mult noroc cu prietenii mei, cu cei patru-cinci oameni datorită cărora încep să înţeleg sensul prieteniei, iar acesta cred că e un mare dar pe care l-am primit de la soartă. Sunt prieteni care m-au aşteptat în viaţă, începând din copilărie, atunci când eu, chiar dacă noi fizic eram foarte aproape unii de ceilalţi, eram total acaparată de familie. E important pentru mine că prietenii m-au aşteptat.
După absolvirea studiilor la Universitatea de Arte din Târgu Mureş, Orsolya a fost o perioadă de câţiva ani actriţă la Miercurea Ciuc. La un moment dat, însă, a revenit în oraşul natal şi a intrat în trupa de limbă maghiară a Naţionalului.
M.O.: Eu am venit în trupă în 2006, dar la momentul respectiv am fost distribuită într-un singur spectacol, Ivona, principesa Burgundiei, montat de Alexandre Colpacci. Mai apoi s-a născut fiul meu, Simon, şi am rămas cu el acasă doi ani - de obicei, actriţele nu fac lucrul acesta, dar eu m-am gândit că, nefiind cineva fără de care nu se poate face teatru, nu e o problemă. Am simţit că de asta aveam nevoie, că asta e bine pentru mine. Pe urmă am revenit şi, după nu foarte mult timp, s-au schimbat lucrurile şi în teatru, trupa a început să se trezească şi totul a luat o direcţie nouă.
Începuturile sale aici au fost, după cum se va vedea mai jos, marcate de distribuirea într-un spectacol care, la vremea lui, a stârnit multe controverse şi a aprins spiritele: Un cuplu de români săraci, vorbitori de polonă, de Dorota Maslowska, pus în scenă de Theodor-Cristian Popescu. Dezorientarea publicului era dată de faptul că intra la un spectacol în care actorii maghiari interpretau nişte polonezi cu minţile înceţoşate de narcotice care se dădeau drept români, un spectacol, aşadar, care ştergea pe jos în mod brutal cu toate prejudecăţile rezultate din tensiunile interetnice latente în oraş. Fiind şi printre primele spectacole ale trupei maghiare titrate în limba română, el era perfect accesibil ambelor comunităţi ale oraşului. Şi, mai mult decât atât, titrarea era concepută ca făcând parte în mod organic din spectacol, ea conţinând inclusiv didascalii preluate direct din text, ceea ce o făcea indispensabilă şi dacă în sală nu era nici un vorbitor de română. Iată de unde, aşadar, şocul, mirarea, fascinaţia.
M.O.: Spectacolul despre care vorbim acum a fost unul dintre cele care prevesteau cumva această nouă direcţie. Pentru mine a fost o întâlnire mai mult decât frumoasă, acesta era primul meu rol mai important în Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Am şi învăţat enorm în perioada aceea, când am simţit prima oară ce înseamnă implicarea totală, senzaţia că mergi acasă şi gândurile îţi sunt doar la ce faci şi, ca să te pregăteşti, citeşti, te uiţi la filme, la fotografii... Pe de altă parte, însă, totul era foarte lejer, repetiţiile s-au făcut cu prietenie, cu iubire, a fost ceva ideal! Atunci a stat cu noi şi Vlaicu Golcea toată perioada, ca să facă sound-designul şi aducea vin aproape după fiecare repetiţie...
Am făcut şi multe turnee cu spectacolul ăsta. La Varşovia, la zilele teatrului românesc, organizate de Institutul Cultural Român, au venit nişte doamne mai în vârstă, care chiar au sărit pe Cristi după spectacol şi apoi s-au repezit şi la doamna de la ICR, ţipând: "cum vă permiteţi să aduceţi aşa ceva ca să promovaţi cultura română aici la Varşovia? Asta e promovare?" Ei, asta i-a plăcut lui Cristi Popescu foarte mult. Dar tot acolo, de exemplu, am aflat multe informaţii care ne-au clarificat nişte lucruri din text, luând contact cu cultura poloneză şi cu publicul de la faţa locului. De pildă, eu am o scenă în care spun: Doamnelor şi domnilor, pădurea! Ei, când am zis replica asta în Varşovia, am simţit imediat o mare tensiune în public, de m-am şi întrebat oare ce făcusem? Pe urmă am aflat că asta era o propoziţie care li se spunea evreilor atunci când erau duşi, pe la începutul războiului, în pădure, să fie executaţi, înainte de toată nenorocirea cu Auschwitz, Buchenwald... Iată, aşadar, un spectacol care aduna mereu semnificaţii şi se încărca în funcţie de locul sau momentul în care îl jucam!
Şi, apropo de asta, am mers cu el şi la Brăila, la festival, şi acolo am simţit în timp ce îl jucam că lumea era foarte încrâncenată - s-a luat publicul de noi şi de Cristi Popescu, acuzându-ne că ne batem joc de români... În spectacol erau cu noi şi băieţii de la ansamblul Mureşul, care aduceau un plus de energie bărbătească palpabilă aproape, şi care intrau chiar la final, în costumele lor de căluşari şi zguduiau sala. Şi noi, actorii, am avut un şoc când le-am văzut prima dată momentul - care era total neaşteptat - deşi Cristi Popescu ne spusese cum avea să fie. Şi cu toate astea, când au intrat ei cu bâtele alea, pe mixajele puternice ale lui Vlaicu Golcea şi au început să cânte şi să joace Căluşul la câţiva centimetri de public a fost un moment de foarte mare impact. Ei, toate astea combinate, duceau la cele mai diverse reacţii de la cele mai diverse publicuri în faţa cărora jucam.
Şi acasă, în Târgu Mureş, vedeam că oamenii se şochează, iar Cristi Popescu ne zicea tot timpul să nu ne lăsăm intimidaţi de public. Publicul maghiar nu prea are curajul să iasă din sală dacă nu agreează ceva, iar aici erau doar câte 50 de spectatori pe reprezentaţie, dispuşi în cerc în jurul nostru, aşa că... mai greu cu ieşitul. Dar Cristi insista: dacă cineva iese, nu vă faceţi că nu vedeţi, aţi văzut, a ieşit, foarte bine, continuăm. Mulţi nici nu doreau să stea pe scaunele concepute pentru public, că erau de toate felurile, asta făcea parte din conceptul scenografic al lui Dobre-Kóthay Judit. Erau dispuse în cerc, ba un tron, ba un taburet, ba un cărucior cu roţi... cum prindeai bilet. Unii spectatori chiar refuzau iniţial să se aşeze... În Debrecen s-a zis că uite, săracii maghiari din Ardeal, nici de scaune ca lumea nu au bani! În fine... ideea e că noi am crezut foarte tare în acest spectacol, iar cu Cristi Popescu te simţi relaxat, simţi încrederea lui!
[foto: Berecky Sándor]
Şi, venind vorba de încredere - care apare şi reapare în timpul conversaţiei noastre - îmi dau seama că acest cuvânt domină în mod clar viaţa profesională şi personală a actriţei. E ca un centru de greutate care o face să se menţină în echilibru.
M.O.: Pe mine mă ajută foarte tare încrederea asta dintre oameni în teatru. Eu pot lucra numai dacă simt măcar o boabă de încredere, atunci mă urc şi pe pereţi! Dar din negativism, din atitudinile negative, agresive, nu pot lua nimic care să mă ajute, iar acesta poate fi un dezavantaj în ceea ce mă priveşte, nu? Pentru că nu întotdeauna ai parte de regizori care să te iubească. Şi, de fapt, nici nu vreau să mă iubească, vreau doar să simt puţină încredere din partea lor. Cred că asta vine chiar din educaţia mea. Tatăl meu, care a fost omul cel mai important pentru mine, şi care a murit la doar 53 de ani, îmi zicea aşa, când nu îmi reuşea ceva: "Am avut încredere în tine, dar atât ai putut...", şi o zicea cu mult drag, nu cu reproş. Şi de asta mi-e şi acum cel mai teamă, să nu pierd încrederea cuiva. Asta e ceea ce mă motivează. Dacă pierd acea încredere, e un dezastru!
Şi, apropo de încredere, ea poate şi trebuie să funcţioneze şi invers. Un exemplu care îmi vine în minte ar fi spectacolul nostru Szép / Frumos de Jon Fosse, făcut la trupa Tompa Miklos de Adi Inclenzan, cu care am lucrat cumva aşa cum am lucrat cu Cristi Popescu, asta poate şi pentru că între ei e un fel de relaţie maestru-discipol... Era pentru prima dată când lucram cu un regizor mai tânăr decât noi cu o generaţie, noi eram obişnuiţi cu regizori mai în vârstă, deci aici era vorba de încrederea care trebuia să vină din partea noastră. Inclenzan are ceva de ascet în firea lui, e mereu închis în sine, doar el cu gândurile pe care le are, dar gândurile astea sunt foarte interesante şi te îndrumă foarte frumos. Szép nu a fost un succes al teatrului, dar a fost un succes al nostru, al trupei, un succes al meu... Mie mi-a adus foarte mult şi cred că aici m-a observat foarte multă lume pe mine personal, că exist ca actriţă.
În teatru, aşadar, există un drum pe care Moldován Orsolya îl parcurge cu calm şi luciditate, iar dacă se nimereşte să îi iasă în cale şi roluri în cinema, cu atât mai bine. Îmi povesteşte despre castinguri şi despre întâlnirile de până acum pe care le-a avut în lumea filmului, întâlniri care, aşa puţine câte sunt deocamdată, atârnă greu atunci când le pui în balanţă.
M.O.: Am avut şansa să ajung în două-trei filme, dar cam asta e tot. Am făcut un scurtmetraj, The Letters / Levelek, cu o regizoare tânără, Koncz Teréz, pe care am cunoscut-o prin intermediul lui Enyedi Ildikó, cea care a făcut Teströl és lélekröl / On Body and Soul. Eu foarte mult timp am dat casting pentru Mária din Teströl és lélekröl / On Body and Soul, iar din partea lui Enyedi Ildikó am simţit o energie foarte bună, însă, la momentul respectiv, nu eram în faza în care să pot face aşa ceva, nu eram suficient de deschisă... Mă gândesc acum şi că alţii dau bani grei ca să participe la un curs ţinut de Enyedi, iar eu am fost efectiv plătită să stau vreo zece zile să lucrez cu ea, şi am avut şansa nesperată de a învăţa extrem de multe lucruri atunci. Şi tot atunci am cunoscut-o pe Koncz Teréz, care terminase regia în clasa doamnei Enyedi.
Întâlnirea cu Mungiu a venit într-un moment foarte dificil din viaţa mea, iar distribuirea în Bacalaureat a fost ca o gură de aer proaspăt într-o perioadă de sufocare. Atunci am fost sunată, s-a ajuns la mine din telefon în telefon, iar în final Cristian Mungiu mi-a spus să vin la Bucureşti, că are un rol pentru mine. Aşa că m-am urcat în autobuz şi am pornit-o la drum, doar eu si gândurile mele, iar când am ajuns acolo toată lumea a fost foarte deschisă cu mine, chiar dacă cei mai mulţi mă vedeau pentru prima dată, şi asta m-a făcut să am încredere, în ei şi în mine. Şi aşa am devenit eu asistenta, personajul acela care nu vrea nimic în special, ci doar e acolo şi ajută dezinteresat. Mungiu a rescris rolul ca să fie mai pe structura mea, iar asta a fost extrem de important pentru mine. Am avut noroc, rolişorul acesta a venit exact la momentul potrivit, iar eu m-am folosit de acest impuls. Oricum, în viaţa mea a existat întotdeauna un echilibru datorită căruia de fiecare dată când pierd ceva, altceva vine imediat să compenseze. Ca-n teatru, cumva.
[foto: Berecky Sándor]
Nu întâmplător unul din cuvintele care gravitează în album în jurul numelui este "carte" (iar pe lângă el "putere" sau "progres"), pentru că Moldován Orsolya este o cititoare împătimită, care se bazează pe cărţi pentru a-şi înţelege viaţa personală şi profesională. Echilibrul şi poate chiar - într-o oarecare măsură - reţinerea cu care îşi analizează cariera din teatru se transformă într-o fracţiune de secundă într-o agitaţie care îţi aminteşte de un copil care tocmai a primit dulciurile preferate atunci când trecem la lecturi. Îşi scoate pentru un moment şi ochelarii de soare, parcă tocmai pentru a se pregăti mai bine pentru ceea ce urmează să îmi povestească.
M.O.: E necesar, ca actor, să ştii să abordezi un text, dar lectura e importantă pentru mine ca om, nu neapărat ca actriţă. Şi poate că de aceea îmi lucrez mai cerebral şi rolurile, pentru că încerc de fiecare dată să le gândesc, să construiesc ce pot şi din lecturi... Lectura e pentru mine dincolo de relaxare, e ca o foame care trebuie mereu satisfăcută. În primul şi în primul rând, sunt un mare fan Thomas Mann! Aş face de una singură un fan club! Am descoperit scrierile lui datorită lui Béres András, la facultate, iar felul în care el ne vorbea despre Mann m-a făcut să vreau să îl citesc. Mi-a fost greu la început - cred că cel mai greu, de fapt, mi-a fost cu Doctor Faustus -, dar după un timp totul a devenit ca un univers care mi s-a arătat încetul cu încetul şi m-a acaparat, iar acum am şi cărţi ale lui pe care le recitesc sau pe care aş vrea să le recitesc, dacă aş avea timpul necesar. Uite, de exemplu Iosif şi fraţii săi, la care tot ajung cumva din trei în trei ani, Muntele vrăjit, despre care am stat de vorbă cu diverşi oameni până la cinci dimineaţa, îmi amintesc şi cum e descrisă textura fotoliului lui Nafta... am o relaţie foarte aparte cu scrierile astea. În plus, pornind de la Consideraţiile unui apolitic a lui Thomas Mann, am continuat să citesc şi despre prăbuşirea culturii europene înainte de primul război mondial şi despre ipoteza că de atunci şi până acum, ea încă nu a reuşit să se repună pe picioare. Florian Ilieş scrie, la rândul lui, despre cum era cultura europeană în epoca antebelică, despre oameni atât de diferiţi, care trăiau unii alături de alţii, de la Thomas Mann la Oskar Kokoschka de pildă, despre o efervescenţă care e greu, dacă nu imposibil, să mai existe vreodată. Iar filmul Napszállta / Sunset, al lui Némes László, unde am şi eu un rol foarte mic, tocmai despre asta vorbeşte, despre ultima vară înainte de colaps, despre cum se prăbuşeşte totul. Până la urmă, aşa se termină şi Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, nu? Totul se destramă...
În această notă uşor pesimistă, cu ceaşca de cafea aproape goală şi cu soarele care nu se decide dacă să iasă sau nu din nori, ajungem la una din femeile celebre care pare că o fascinează şi pe care a descoperit-o tot prin intermediul dragostei pentru lectură: Alma Mahler. Povestind aprins despre ea, îţi dai seama că probabil, mai mult decât persoana în sine, pe Orsolya o fascinează efectul pe care ea l-a avut asupra celor din jurul ei, şi, mai ales, asupra celor de care s-a apropiat mai tare în viaţă. Ceea ce accentuează încă o dată cât de mult se bazează şi Orsolya, la rândul ei, pe relaţiile interumane cultivate în timp, cu atenţie, şi pe ceea ce se poate clădi pornind de la ele.
M.O.: Am citit mai mult, la un moment dat, despre Alma Mahler. Pe mine a început să mă intereseze tot mai tare femeia asta. Când a fost căsătorită cu Mahler, el a scris cele mai bune partituri ale sale, după care ea a trăit un timp cu Oskar Kokoschka, care atunci a găsit culorile şi formele care îl definesc, şi pe urmă a trăit cu Walter Gropius, care în acea perioadă şi-a conceput construcţiile care îl reprezintă. Deci, cine este Alma Mahler?! Cum i-a influenţat ea pe toţi aceşti creatori, ce a însemnat ea pentru ei? Iată ce înseamnă un impuls în viaţa unui om!
Concluzia mea, citind despre ea, este că trebuie să mă înconjor cu oameni a căror părere înseamnă ceva pentru mine şi să fiu atentă la cei a căror părere nu contează. Trebuie să ştii cine te îndrumă, trebuie să ştii la glasul cui să pleci urechea.
Moldován Orsolya
Data naşterii: 29 iulie 1977, Târgu Mureş A absolvit Liceul teoretic Bolyai Farkas din Tg Mureş în 1995 şi Universitatea de Arte din Tg Mureş în 2000 2000 - 2006 Actriţă la Csiki Jatekszin, Miercurea Ciuc Din 2006 - în prezent, actriţă a Companiei Tompa Miklos, Teatrul Naţional Tg Mureş În prezent poate fi văzută în: Călăul necunoscut, regia: Gasparik Attila / Beţie, Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte, Castingul dracului, regia: Radu Afrim / Uite cine s-a întors, regia: Theodor-Cristian Popescu Cele mai importante roluri: Emily Brent - Călăul necunoscut de Agatha Christie /Femeia (Hilde) - Frumos de Jon Fosse / Roza - Beţie de Ivan Viripaev / Femeia, Barmaniţa - Un cuplu de români săraci, vorbitori de polonă de Dorota Maslowska, regia: Theodor-Cristian Popescu / Sofia Yegorovna - Platonov, regia: Harsanyi Zsolt / Luiza - Iubire de Barta Lajos, regia: Kersztes Attila (la Miercurea Ciuc) / Zelma - Turandot, regia Gavriil Pinte (la Miercurea Ciuc) în 2007 a primit Bursa Communitas Regizori importanţi în teatru: Theodor-Cristian Popescu, Radu Afrim, Mohacsi Janos, Adi Iclenzan, Harsanyi Zsolt, Gavriil Pinte / în film: Cristian Mungiu, Koncz Terez, Nemes Laszlo Orsolya Moldován a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu