Cristina Rusiecki: Când şi cum ai ştiut prima dată că vei fi actor?
Vlad Nemeş: Îmi aduc aminte exact momentul, se întâmpla în clasa a treia şi de atunci am rămas consecvent. De fapt, pot spune că actoria a fost cel mai constant lucru din viaţa mea. Pe atunci, învăţătoarea ne-a cerut ca pentru serbarea de Crăciun să ne organizăm între noi şi să pregătim de unii singuri ceva... orice. Ei bine, mie chestia asta mi s-a părut cel mai interesant lucru pe care l-am auzit vreodată din partea ei. Să zicem că nu a fost o chimie grozavă între noi, de altfel, de asta am şi ajuns să fiu mutat în altă clasă printr-a patra.
Să explic puţin... eu am fost un copil mai altfel şi nu mi-a fost simplu din cauza asta. Am fost un copil cu care sistemul de învăţământ românesc din anii '90, încă puternic infuzat de paradigme comuniste, nu prea a ştiut ce să facă. Am detestat şcoala, nu înţelegeam competitivitatea care ni se insuflă, nu pricepeam rostul notelor şi am devenit inhibat şi foarte neîncrezător în mine. Pe atunci nu se punea atât de mult accent, nici în şcoală şi nici în societate, pe abilităţi creative ca acum. Atunci lucrurile erau mult mai simple: eşti bun la matematică - eşti inteligent, nu eşti bun la matematică - eşti prost. Şi eu nu eram; eram, în schimb, bun la materiile creative, umaniste (română, limbi străine etc.), dar alea nu păreau să conteze, deci abilităţile mele nu păreau să conteze, deci eu nu contam.
Prin urmare, ca să revin acum la actorie, când a venit momentul să-mi găsesc şi eu coechipieri pentru respectiva serbare, am rămas să lucrez cu ceilalţi inadaptaţi - categorie cu care mă identific şi azi. Oricum, ăia sunt cei mai faini oameni, dubioşii. În sfârşit, ideea e că am ales Poveste de Crăciun de Charles Dickens, am dramatizat textul, l-am pus pe foaie, i-am dat mamei mele să-mi facă mai multe copii xerox la ea la job, am împărţit distribuţia, mi-am dat mie, evident, rolul principal (Scrooge, care ura Crăciunul), am organizat repetiţii în fiecare zi după ore, am regizat, ce să mai... eram un Sergiu Nicolaescu în curtea blocului. Şi, ce să vezi, a fost cel mai reuşit moment. Alţi părinţi veneau la ai mei după, să-i felicite, a fost totul foarte neaşteptat pentru toată lumea. A fost pentru prima oară când am simţit că sunt apreciat pentru ceva, că e bine ce fac, am simţit validare şi am simţit o imensă plăcere în ceea ce făceam. Şi am zis "asta e, asta vreau să fac!". Şi de atunci fac asta. Am fost în diverse trupe de amatori şi în şcoala generală, şi în liceu, apoi am dat admitere la facultate şi aia a fost. Deci treaba cu actoria are rădăcini foarte personale pentru mine şi mă simt norocos că, în cele din urmă, chiar fac asta.
Trebuie să crezi în ce ai de spus, în unicitatea şi autenticitatea ta
C.R.: Te consideri un actor cu şansă?
V.N.: Asta e cu dus şi întors. Aş spune da, pentru simplul fapt că efectiv fac meseria asta, trăiesc din asta. Şi, din păcate, în contextul în care în fiecare an termină sute de absolvenţi, însuşi faptul că îţi practici meseria poate fi o performanţă. Însă parcursul meu nu a fost unul uşor. Şi tu ştii asta pentru că mi-ai văzut evoluţia încă din facultate, chiar ai contribuit la ea, lucru pentru care am să-ţi fiu mereu recunoscător.
Ideea e că mult timp am simţit că alerg în nisip, că lucrurile numai nu se leagă pentru mine. Au fost perioade în care mi-am pus întrebări serioase legate de viitorul meu, de alegerile mele - poate ar trebui să schimb macazul, poate ar trebui să mă mut din Bucureşti, poate ar trebui să mă mut din ţară etc... Dar astea cred că sunt lucruri prin care trece multă lume de douăzeci şi de ani, fac parte din maturizare, presupun. Cred că e foarte important, ca să nu te cuprindă disperarea şi depresia, să încerci să nu te compari cu nimeni, să ştii că nu există reţete, fiecare are traseul lui independent de al altuia. Trebuie să crezi asta şi trebuie să crezi în ce ai de spus, în unicitatea şi autenticitatea ta. Eu, în fiecare an, mă comparam cu cel din anul din urmă (nu cu colegul X sau Y) şi, inevitabil, observam evoluţie, chiar dacă una mică, dar exista evoluţie şi asta mă făcea să fiu optimist. O spun mai ales pentru cei care sunt şi mai la început de drum decât mine şi poate se simt debusolaţi. Iar acum, privind retrospectiv, cred că, în parcursul meu destul de scurt şi concentrat, am lucrat cu oameni mişto, am făcut parte din proiecte în care credeam, în care era interesant ce aveam de jucat, am avut parte de experienţe şi întâlniri variate şi importante, inclusiv o nominalizare Uniter şi inclusiv faptul că am avut norocul de a fi selectat la 10 pentru film. Deci, da, cred că una peste alta sunt un actor cu şansă.
C.R.: Ştiu că îţi place să scrii texte. Mare parte din partitura din (D)efectul Placebo ţi-ai scris-o tu. De unde până unde "apucătura" asta?
V.N.: La (D)efectul Placebo am scris cu toţii pentru toate poveştile. Tocmai asta are deosebit acest spectacol, nimeni nu şi-a scris exclusiv propria partitură, ci toată lumea a contribuit la întreg. Sunt scene sau monoloage care s-au compus din lucruri pe care le-au scris doi, trei, chiar patru dintre noi, deci e greu de cuantificat cât anume a scris unul sau altul, chiar a fost o creaţie colectivă. E adevărat că sunt pasaje consistente care îmi aparţin, asta pentru că mi-a plăcut mult acest fel de a lucra. Clar, aş repeta experienţa. De fapt, chiar am în plan să mai scriu. Ca actor, depinzi de foarte multe lucruri, de şansă, de întâlnire, de partener, de regizor, de costum, de a avea un spaţiu de repetiţii şi de a juca, de a găsi finanţare, de a fi plăcut de cine trebuie, de a fi vizibil, dar depinzi şi de un text bun. Mi se pare că scrisul îmi poate oferi ceva mai mult control creativ, mă pot implica mai mult în concept, în ce vrea să transmită spectacolul. Ca actor, eşti restricţionat din acest punct de vedere, vii şi te integrezi într-un mecanism. Însă îmi place ideea de a privi lucrurile şi din exterior şi de a crea un cadru pentru povestea propriu-zisă, nu doar să fac parte din ea. În plus, mi se pare că am ocazia să creez noi tipologii şi personaje care nu există încă sau care cel puţin nu sunt atât de în lumină. Mereu am avut problema asta, am realizat-o şi eu şi mi s-a şi spus, că nu prea pot fi încadrat într-o tipologie, într-o casetă anume. Asta mi se pare foarte interesant ca om, dar ca actor poate fi păgubos pentru că poţi pierde roluri. Dar prin scris cred că pot să lărgesc puţin nişa personajelor care sunt deja "pe piaţă", ca să zic aşa.
C.R.: La un moment dat mi-aduc aminte că aveai de gând să scrii un scenariu pentru un serial TV. Ce s-a întâmplat? L-ai finalizat?
V.N.: Cu ceva timp în urmă am cunoscut-o pe Hannah Wolf, o regizoare din New York care era în acea perioadă într-o rezidenţă în Bucureşti. Ea mi-a propus să dezvoltăm împreună un serial web. La ei este destul de răspândit acest fenomen, similar cu ce se întâmplă la noi în sectorul teatrului independent, adică o inflaţie de absolvenţi care nu pot fi înglobaţi de sistem se adună şi încearcă să facă ei treaba în condiţii low-budget. Fenomenul a explodat şi a devenit chiar destul de mainstream, anumite producţii de genul acesta fiind ulterior preluate de HBO, Netflix etc. La noi e încă destul de neexploatată această plajă şi la momentul respectiv cu atât mai mult. Ne-am apucat, ne-am documentat, am împărţit idei, am conceput o temă, un subiect, o serie de personaje şi ne-am pus pe scris. În cele din urmă, am reuşit să scriem scenariul unui prim sezon, însă ne-am lovit de probleme logistice, finanţare, producţie etc. În plus, nici faptul că eram pe continente diferite nu ne-a prea ajutat, ea întorcându-se între timp la ea, în SUA, apoi am devenit prinşi fiecare în alte proiecte mai concrete. Cu siguranţă, n-am renunţat la idee, trebuie să-i vină momentul, probabil. Cronologic vorbind, asta se întâmpla înainte de (D)efectul Placebo, deci ideea de a scrie (de unul singur sau cu cineva) e clar că mă tot urmăreşte de ceva timp, deci probabil se va cristaliza în ceva, cândva. Cine ştie, poate după TIFF voi dobândi know how-ul de a pune pe picioare acest proiect. Ce fain ar fi, nu?
Empatizez cu oricine e diferit şi pedepsit pentru asta
C.R.: În Cockoşi ai jucat un gay familist, în Tatăl meu, preotul, un gay crescut la casa de copii. Ce crezi că te recomandă pentru tipul acesta de rol?
V.N.: Şi cam asta e tot ce au în comun aceste personaje, orientarea sexuală, în rest, sunt la poli total diferiţi. De fapt nu, mai au ceva foarte important în comun, amândoi vor cu disperare să fie iubiţi. Dar până la urmă, cine nu vrea, nu? M. (din Cockoşi) e un tip cu bani, cu putere, dominant, agresiv, competitiv, cinic, cu un sarcasm caustic şi care, printre altele, e gay. Bostan (din Tatăl meu, preotul) e un tip subdezvoltat emoţional şi intelectual, care a crescut în orfelinat în România anilor '90, care, pe cât e de necizelat, pe atât e de curat şi de candid, care nu vrea decât să-i mulţumească pe cei din jur, tânjeşte după familia pe care nu a avut-o niciodată şi care, printre altele, e gay.
În orice poveste mă interesează universalitatea subiectului, prezentat prin prisma unor personaje particulare. Orientarea sexuală este una dintre componentele identităţii unui om, dar nu cred că e ceva definitoriu, e CE e un om, dar nu e CINE. Or, pe mine mă interesează CINE, esenţa, atât la un om, cât şi la un personaj. În plus, mi-am dorit foarte mult timp (şi încă îmi doresc) să joc personaje ce fac parte din grupuri minoritare (etnic, sexual, religios, orice) pentru că, după cum am spus şi mai sus, empatizez foarte tare cu oricine e diferit şi e pedepsit pentru asta. Îmi place să reprezint, prin rolurile mele, oameni care sunt o alternativă la normă, să dau o voce celor care nu o au.
La premiera de la Cockoşi au fost în primul rând doi băieţi, un cuplu, care, până la sfârşitul spectacolului, au ajuns să stea îmbrăţişaţi. A fost o satisfacţie pentru mine faptul că am reuşit, prin spectacolul nostru, să le oferim cadrul în care să se simtă confortabil să-şi exprime afecţiunea unul faţă de altul. Am simţit că munca mea chiar are un impact social, ceea ce cred eu că orice artist îşi doreşte. Sper că ai mei copii să crească într-o lume în care a fi gay nu mai reprezintă ceva senzaţional, dar cine ştie, poate până atunci şi empatia va deveni o chestie tradiţională şi noi, ca naţie, o vom putea îmbrăţişa.
Dar, până una alta, avem de-a face cu diverse coaliţii şi oameni cărora le este atât de frică de progres, încât vor să ridice ignoranţa şi frica la nivel de lege. Însă nu vreau să-i condamn, sunt produsul propriilor preconcepţii pe care noi, ca societate, le-am alimentat şi e tot datoria noastră ca societate să schimbăm, să ne schimbăm, să evoluăm la nivel de gândire. Tocmai din acest motiv sunt mândru că fac parte din spectacole cum ar fi Cockoşi şi Tatăl meu, preotul, care deschid un dialog şi ridică întrebări. Mi se pare că în momentul de faţă comunitatea LGBT devine tot mai vizibilă, ceea ce poate stârni polemici, dar mi-aş dori foarte tare ca discuţia să fie mai amplă decât atât. Să vorbim şi despre alte grupuri defavorizate. Să nu ne mai sperie diferenţele dintre noi, fie ele etnice, religioase, culturale, politice etc. Să ne uităm ce se întâmplă prin lume, e îngrozitor! Zilnic mor oameni în războaie pornite din ideologii care se resping între ele, pornite din frica de cel diferit faţă de noi. Cu toţii suntem diferiţi, tocmai asta ne face să fim atât de la fel.
C.R.: Ce tip de rol te-ar împlini cel mai tare în această perioadă?
V.N.: Habar n-am, asta e ce mai grea întrebare pentru un actor. Încerc să-mi fac fiecare rol diferit faţă de cel precedent, dar, evident, aici depinzi mult de partitură, de regizor, de...., de... În principiu, vreau roluri cât mai diverse, care să reprezinte oameni adevăraţi, contemporani, cu probleme viscerale, actuale. Dar mi-ar face mare plăcere să fac un Cehov, Strindberg, Ibsen, mă atrage zona asta şi încă nu am experimentat-o. Şi cred că asta ar fi ceva nou pentru mine, ceva clasic. De ceva timp mă gândesc la un personaj cu o dizabilitate, la (D)efectul Placebo îmi doream la un moment dat ca personajul meu să fie în scaun cu rotile, dar a picat în cele din urmă. Sau un personaj mut mi se pare super interesant. Având în vedere că eu sunt un tip foarte articulat şi cel mai bine mă exprim prin viu grai, cred că asta ar fi o provocare pentru mine, pentru că, tehnic vorbind, ar trebui să apelez la alte mijloace.
C.R.: Cu ce tip de regizor îţi place să lucrezi?
V.N.: Regizori inteligenţi, generoşi, care ştiu să comunice cu actorul, care sunt direcţi şi nu apelează la fel de fel de mind-games. Îmi plac regizorii cu care există colaborare reală, care îmi spun ce vor, dar care îmi lasă libertatea de a reinterpreta indicaţiile pentru a le putea asimila. În plus, îmi place să simt că povestea valorează ceva pentru el, că e implicat afectiv, pentru că eu, când lucrez, de fapt, în general, ori mă implic total, ori deloc. Şi, de cele mai multe ori, mă costă, încerc să fac experienţa cât mai personală, chiar dacă personajul nu are nicio legătură cu mine, creez pârghiile necesare pentru a ajunge, emoţional vorbind, acolo unde e cazul. Iar acest lucru presupune vulnerabilitate din partea mea şi e minunat când regizorul îţi creează spaţiul în care te simţi sigur să te laşi vulnerabil şi să poţi crea. De altfel, regizorul e cel care dă tonul, atmosfera repetiţiilor şi contează foarte mult energia cu care el vine.
O mulţime de oameni diverşi, interesanţi, din toată lumea
C.R.: Ştiu că ai participat la o Bienală la Veneţia. Ce te-a impresionat cel mai mult acolo?
V.N.: E vorba despre O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia, un performance-art conceput de artiştii Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş, în care se făcea o trecere în revistă a diverse opere de artă prezentate de-a lungul timpului la Bienala de Artă de la Veneţia. Iar această lucrare a reprezentat România la Bienala de la Veneţia în 2013. Conceptul era pe cât de interesant, pe atât de simplu. Practic, noi, performerii, zece la număr, actori şi dansatori, recream cu ajutorul corpurilor noastre diverse lucrări şi stăteam imobili în respectiva lucrare câteva minute. Din acest motiv s-a numit imaterială această retrospectivă, pentru că totul era imaterial, efemer, ca în teatru sau în dans, dar pentru lumea artei vizuale unde, de obicei, întâlneşti diverse instalaţii complicate, asta era ceva inedit. Bienala durează din mai până în noiembrie, timp în care performerii s-au tot rotit între ei, fiind o perioadă îndelungată, astfel am avut ocazia să stau două luni în Veneţia, să mă duc zi de zi la Pavilionul României şi să devin, într-un fel, o operă de artă. A fost o experienţă cu totul deosebită. Însuşi faptul că am locuit în Veneţia a fost special. Oraşul, în sine, e un muzeu.
Apoi, am întâlnit o mulţime de oameni diverşi, interesanţi, din toată lumea, fiind un eveniment foarte important pe plan mondial. Am vizitat foarte multe muzee, diverse pavilioane ale altor ţări, a fost o perioadă foarte intensă. Totul era foarte concentrat pentru că peste tot era atât de multă informaţie, încât parcă nu o puteam asimila. Am fost expus la foarte mult nou şi mă simţeam foarte stimulat din punct de vedere creativ. Mi-am propus atunci să mai revin la Bienală, chiar dacă, pur şi simplu, ca turist.
Experienţa s-a repetat în 2015, când am luat parte la un performance similar, tot prin Pirici&Pelmuş, însă de data asta în Eindhoven, Olanda unde, tot aşa, am stat două luni. Şi aici a fost o experienţă interesantă, având în vedere că am lucrat la un muzeu de artă contemporană important, însă nu era efervescenţa de la Bienală. În orice caz, ambele episoade au contribuit la formarea mea şi m-au deschis foarte mult ca artist.
C.R.: Când nu repeţi sau nu eşti pe scenă cel mai mult îţi place să...
V.N.: Îmi place foarte mult să mă plimb, să explorez oraşul, îmi place mult Bucureştiul, îl găsesc foarte eclectic, arhitectural vorbind, dar nu numai. În general, îmi place mediul urban, mă simt bine în oraşe mari pentru că mă pasionează arhitectura, designul interior, istoria, arta şi toate astea, de multe ori, se întâlnesc într-un oraş mare. Schiez de mic şi iarna, când am timp, mereu îmi place să-mi iau câteva zile şi să merg pe pârtie, mă deconectează foarte tare. Şi îmi place să merg la teatru, la cinematografele obscure din Bucureşti, alea vechi, la muzee (MNAC, de exemplu). În rest, citesc, gătesc, mă uit la documentare, chestii din astea de viaţă palpitantă a unui burlac de aproape treizeci de ani.
Experienţa mea cu filmul a fost scurtă şi obscură, deci mai vreau...
C.R.: Până acum ai avut vreo legătură cu filmul?
V.N.: Tangenţial. În facultate am fost într-un aşa numit "proiect european" în Franţa, unde erau actori şi dansatori studenţi din mai multe ţări europene. Se făceau workshop-uri şi diferite activităţi împreună, un fel de tabără de creaţie pe bani europeni, semi-vacanţă, semi-muncă. Acolo am cunoscut-o pe Reka Szucs, regizoare de film stabilită la Budapesta. Ea era în căutare de actori şi dansatori pentru filmul ei experimental, iar noi, la rândul nostru, eram în căutare de fel de fel de experienţe, studenţi fiind, aşa că ne-am găsit unii pe alţii. Nu a fost cine ştie ce, aveam fiecare câte o replică şi două, trei cadre statice, era mai mult pe mişcare, dansatorii au fost folosiţi din plin, dar a fost interesantă atmosfera. Am filmat o zi întreagă într-o mănăstire abandonată undeva în munţi. Trebuia traversată o pădure ca să ajungi acolo. În orice caz, locul avea o energie... aparte. A funcţionat ca spital pe perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, tocmai datorită locului izolat. Toate bune şi frumoase, dar, când s-a lăsat întunericul, parcă nu a mai fost aşa de pitoresc. Era beznă, nu era electricitate, a trebuit să ne întoarcem prin pădure pe jos până la maşinile care ne duceau înapoi, având doar două lanterne, noi fiind vreo zece oameni... Asta a fost experienţa mea cu filmul, scurtă şi obscură, deci mai vreau...
C.R.: Ce aştepţi de la experienţa 10 pentru TIFF?
V.N.: Să fac film. Nici mai mult, nici mai puţin.
Vlad Nemeş
Data naşterii: 18 februarie 1989 A absolvit Facultatea de Teatru şi Televiziune, clasa conferenţiar doctor Miklós Bács, asistenţi Irina Wintze şi Camelia Curuţiu, în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Printre colaborările sale se numără roluri în spectacole şi instalaţii precum Tatăl meu, preotul, în regia Elenei Morar la Apollo111, Rubik (spectacol realizat de Teatrul 2.0 la Fabrica de Pensule, Cluj-Napoca), O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia de Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş la Bienala de la Veneţia, 2013, Cockoşi de Mike Bartlett în regia lui Horia Suru la Teatrul Act din Bucureşti, Frau Mueller muss weg, în regia Ramonei Olasz, Piesa fără evrei, în regia lui Marius Scheiner, în Viena, (D)efectul Placebo, concept şi coregrafie de Ştefan Lupu la Teatrul Naţional Bucureşti, Opinia publică în regia lui Aleksei Logachev în cadrul Laboratorului de Teatru Dens organizat de Teatrul Nottara şi Oleg Loevski. Vlad a participat şi la o suită de workshop-uri: Atelier de creaţie în Arta Cuvântului pe Mişcare Scenică din Cluj-Napoca, cu Judith Koltai, Atelier de creaţie în Teatru Sport cu Dragoş Muscalu, Atelier de creaţie Commedia dell'Arte cu Gabriel Costea, printre altele. Vlad Nemeş a fost selectat în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2018, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2018 sunt: Alina Mîndru (Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, Opera Naţională din Iaşi, Teatrul LUNI de la Green Hours - Bucureşti), Anka Levana (Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian, Teatrul Metropolis), Csaba Ciugulitu (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Daniel Popa (actor independent - colaborări cu Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul Bulandra, Teatrul Act), Denis Hanganu (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis şi ARCUB), Elena Purea (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Éva Imre (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Marius Turdeanu (Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, Teatrul Ariel din Târgu Mureş, Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Teatrul de Stat Ioan Slavici din Arad), Tudor Tăbăcaru (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Naţional Chişinău) şi Vlad Nemeş (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Act din Bucureşti, Teatrul Apolo111 - Bucureşti).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu