Dialoguri cu autorii LiterNet (I) - Folosesc fotografia pentru a revela o stare născută din observarea lumii

Născută şi formată la Cluj-Napoca, unde obţine, în 2011, diploma de doctor în artele spectacolului la Academia de Muzică "Gheorghe Dima", Oana Cristea Grigorescu se remarcă printr-o bogată activitate în teatru atât în calitate de critic, cât şi de realizator de emisiuni culturale la radioul românesc. A fost două decenii şi jumătate redactor, apoi coordonator al emisiunilor culturale la Radio Cluj şi corespondent pentru Radio România Cultural, pentru ca din 2016, odată cu mutarea sa la Bucureşti, să intre în redacţia Teatrului Naţional Radiofonic a Radio România. În munca de echipă la teatrul radiofonic a participat la realizarea câtorva producţii importante, recompensate cu premii internaţionale. Oana Cristea Grigorescu este contributor la cele patru volume critice despre teatrul românesc contemporan coordonate de Oltiţa Cîntec, apărute la editura Timpul (Iaşi, 2015-2018), dar şi coordonator, alături de Andrei Popov, la volumul FranceDanse Orient-Express editat de Institutul Francez Bucureşti în 2018. Semnează constant articole de critică teatrală în revistele Observator cultural, Capital cultural, Scena.ro. Din 2016, realizează pentru LiterNet rubrica personală săptămânală Vizor, în care comentează instantanee din cotidian. În acest dialog care deschide seria unor interviuri cu autorii secţiunii Atelier din cadrul LiterNet, Oana Cristea Grigorescu comentează parcursul său în teatru şi ne povesteşte cum s-a născut Vizor-ul, o falsă rubrică de fotografie la LiterNet.

Rubrica Vizor e o clipă din insectarul meu personal

Beatrice Lăpădat.: Din 2016 semnaţi pentru LiterNet rubrica de fotografie intitulată Vizor. De ce fotografie, ţinând cont că sunteţi cunoscută în primul rând ca profesionist al teatrului?
Oana Cristea Grigorescu: Fotografia e pentru mine doar un instrument, iar Vizorul e o rubrică de graniţă, între imagine şi comentariul ei. E revelatorul unei idei, a unei stări născute din contactul cu lumea, a unui comentariu pe care mi-l provoacă un aspect din cotidianul meu, de regulă, urban. Desigur, de cele mai multe ori mă animă găsirea racordului la referinţele culturale, dar încerc să ofer şi un mic cârlig în actualitatea momentului. Rubrica Vizor e reîncarnarea unei rubrici pe care am inventat-o pentru site-ul Radio Cluj, pe vremea când trăiam şi lucram acolo, numită ZOOMzet. Ea există şi azi, e ţinută de colegii mei, şi mă bucur că ideea a supravieţuit plecării mele şi nu a fost doar un capriciu. Pe site-ul Radio Cluj rubrica era laconică şi nu avea o frecvenţă săptămânală, ci depindea de întâlnirea întâmplătoare cu imaginea comentată. Genericul ei face trimitere la elementul sonor, mai mult un zvon decât o observare sistematică a cotidianului. Părăsind Clujul, mi-a părut rău să renunţ la exerciţiul de imaginaţie asociativă şi i-am propus lui Răzvan Penescu Vizorul la LiterNet. Schimbarea locului a schimbat şi accentele în comentariile mele, deşi ideea de bază e aceeaşi. Cel mai important e că acum m-am angajat din noiembrie 2016 la recurenţa săptămânală a rubricii şi aceasta m-a obligat să fiu mai atentă la lumea din jur şi să mă antrenez în comentarii mai mult sau mai puţin sarcastice la instantaneele spaţiilor prin care mă mişc. Nu doar a lumii româneşti, pentru că fotografiile sunt surprinse şi în alte spaţii culturale. Caracteristica rubricii a rămas, însă, neschimbată în această a doua reîncarnare: fotografia, făcută întotdeauna de mine, redă un instantaneu amuzant, ridicol, stupid, care generează un comentariu cu haz sau măcar proaspăt. Rubrica are logica unei caricaturi şi respectă de regulă şi energia ei. Fotografia care nu-şi generează rapid comentariul rămâne cu lunile prin dosarele calculatorului, sau iese chinuită ori eliptică pentru cititor.

B.L.: Ce v-a adus fotografia în plus faţă de tot ceea ce aţi făcut până acum?
O.C.G.: Vizorul vine din plăcerea micilor jocuri intelectuale, din jucăria de vorbe crescută din imagini. Aşa că îl privesc ca pe un exerciţiu de concizie prin care să ating consistenţa ideii în cât mai puţine cuvinte. Ce mă seduce pe mine sunt cuvintele pe care le pot inventa pentru o imagine. Aş asemăna Vizorul cu pasiunea îngrijirii unui bonzai care e mai mult decât grădinăritul pe suprafeţe mici.

B.L.: Ce nu aţi putea sau nu aţi dori să surprindeţi niciodată într-o fotografie?
O.C.G.: Ştiu, aici aţi vrea să auziţi ceva despre refuzul privitului pe gaura cheii la care trimite titlul. Dar pentru mine orice fotografie e demnă de comentat în Vizor, diferenţa o face conţinutul comentariului. De exemplu, am câteva instantanee care sunt foarte puternice, dar nu am găsit încă un comentariu care să nu fie doar cinic, doar acid, lipsit de umanitate. Sau sunt altele pentru care primul impuls duce la un clişeu, de care încerc să mă feresc. Acestea sunt lucrurile care ar anula interesul meu pentru rubrică. Clişeul şi băşcălia pură nu fac parte din repertoriul meu şi, când sesizez că alunec în ele, las fotografiile să mai aştepte să îşi reveleze şi conţinutul uman. Mă interesează să se simtă mintea şi sensibilitatea unui om în spatele Vizorului.

B.L.: Cum vă alegeţi titlurile, cum vă vin ideile?
O.C.G.: Imaginea îşi conţine comentariul. Mi s-a întâmplat să trec în primă instanţă pe lângă imagini pentru care m-am întors din drum să le fotografiez. De regulă, imaginea se cere fotografiată şi ulterior înţeleg posibila semnificaţie, dincolo de primul impuls. Sunt altele care aşteaptă contextul potrivit pentru un comentariu. Să luăm exemplul ediţiei din 11 aprilie 2019, Semne de sfârşitul lumii/lunii peştilor: întâi am făcut fotografia enervată de imaginea peştilor aruncaţi în grădină de la etajul blocului. Apoi am înţeles legătura cu perioada aceasta din an (zodia Peştilor). De-abia după apariţia rubricii mi-a venit şi legătura cu postul Paştelui şi dezlegarea la peşte ca titlu de recomandare pe Facebook. Dar, de cele mai multe ori, titlurile se impun din imagine şi preced comentariul.

B.L.: Care este elementul care consideraţi că vă distinge ca "surprinzător de instantanee"?
O.C.G.: Nu vreau să mă disting de nimeni pentru că nu mă consider artistă. Eu nu tratez rubrica aceasta ca pe o creaţie fotografică sau mai ştiu eu ce mare creaţie. Pentru mine e un joc intelectual. Atât. Chiar am periodic mici nelinişti dacă mai merită continuată, dacă are destulă audienţă şi îl întreb pe Răzvan Penescu dacă mai continuăm. Şi sunt sinceră când mă întreb dacă rubrica nu şi-a trăit viaţa. Vizorul e doar o jucărie care îmi place, mă amuză pe mine în primul rând şi, dacă se întâmplă să placă şi altora, e foarte bine. E un mod de a vorbi unor oameni necunoscuţi despre cum văd şi gândesc lumea din jur.

B.L.: V-a ajutat fotografia să "vedeţi lumea mai clar", aşa cum putem citi în motto-ul rubricii Vizor?
O.C.G.: Nu mai clar, ci în diversitatea ei. În fond, stop-cadrele cotidianului se impun tocmai prin conexiunile pe care mi le provoacă. Vizorul, aşa cum sugerează şi titlul, e o clipă din insectarul meu personal, în care fixez o imagine culeasă din jur. Nu are un caracter obiectiv şi tocmai subiectivitatea mea se interpune între imagine şi propunerea ei de lectură. Poate rezona cu sensibilitatea cititorului, poate enerva, poate trece neobservată. La fel ca imaginea străzii pe care o străbatem zilnic. Ni se întâmplă însă, uneori, să ne oprim brusc din drum surprinşi de ce vedem. Eu mă antrenez să o fac pentru Vizor cel puţin o dată pe săptămână şi lumea mi se mare mai umană astfel.

Cu producţiile de teatru radiofonic e ca într-o familie cu mulţi copii

B.L.: Parcursul dumneavoastră face dovada unui interes asiduu şi neîntrerupt pentru teatrul radiofonic. Ce v-a făcut să vă îndrăgostiţi de această "nişă"?
O.C.G.: A fost o descoperire treptată care a venit la pachet cu specificul muncii de jurnalist cultural la Radio Cluj. Desigur, cunoşteam tradiţia redacţiei de teatru radiofonic de la Bucureşti. Ascultasem mult teatru radiofonic în adolescenţă, cunoşteam şi producţiile clujene din fonoteca locală, aşadar teatrul radiofonic era un gen cunoscut când am intrat în echipa Radio Cluj. Pasiunea pentru producţia de teatru radiofonic mi-a revelat-o Cornel Pop, şeful secţiei de la vremea aceea a redacţiei culturale, căruia îi datorez, de altfel, şi încurajarea de a scrie, în a mă profesionaliza în zona criticii de teatru. Erau anii '90, cu elanul reluării activităţii postului teritorial la Cluj (după desfiinţarea sa din 1985) şi speranţa că vom replica la scară locală posibilităţile redacţiei specializate de la Radio Bucureşti - unde sunt recunoscătoare pentru şansa de a lucra acum. Aşadar, la Cluj am trăit anii experimentelor creative cu bugete mici, e drept, dar cu colaboratori valoroşi şi entuziaşti, animaţi de libertatea câştigată şi în opţiunile repertoriale. Anii aceia au fost pentru mine o şcoală, o descoperire a mediului profesionist prin colaborările cu colegii de la Bucureşti şi, înţeleg acum, o forţare a limitelor creativităţii, în condiţiile tehnice modeste cu care produceam teatru radiofonic. Dar asta e o poveste lungă despre o pasiune care a crescut constant şi pe care aş numi-o concis şansa descoperirii unei pasiuni de o viaţă.

B.L.: Care este pertinenţa teatrului radiofonic în 2019 şi care credeţi că ar fi câteva posibile strategii de "seducere" a publicului mai tânăr în acest sens?
O.C.G.: Paradoxul acestei epoci a culturii imaginii e că oamenii au tot mai puţin timp şi răbdare să se concentreze într-o singură direcţie, să se dedice unei singure acţiuni la un moment dat, obsedaţi de managementul eficient al timpului. Se întorc astfel la audiţie ca activitate secundară. Cu alte cuvinte, poveştile noastre vorbite le umplu timpii de pasaj, de deplasare, de aşteptare în trafic etc. Şi culmea e că, de fapt, chiar câştigă acest timp ascultându-ne. Avem cel puţin două generaţii de tineri care au crescut cu căştile pe urechi, flămânzi să asculte, către care ne îndreptăm cu producţii în regim podcast, cu o durată de maximum o oră. Provocarea stă în a le oferi poveşti istorisite în limbajul lor şi, când spun poveşti, mă refer la orice construcţie sonoră, narativă sau abstractă, capabilă să rezoneze cu sensibilitatea tinerilor de azi. Aş spune, deci, că teatrul radiofonic are în faţă un viitor, depinde de noi să găsim calea de a ajunge la audienţa tânără.

B.L.: Care sunt cele mai mari satisfacţii / împliniri pe care vi le aduce teatrul radiofonic?
O.C.G.: Aţi atins un subiect care ne trimite direct la pagina mulţumirilor şi a nominalizării echipelor şi colaboratorilor cu care lucrez zi de zi şi care fac posibil succesul nostru, confirmat de numeroase selecţii şi premii în festivalurile naţionale şi internaţionale de profil. Nu voi transcrie aici liste de nume, vă invit doar să ascultaţi şi genericele de final ale transmisiilor de teatru radiofonic la Radio România. Dar, vorbind despre satisfacţii, ar însemna să fiu ingrată să nu recunosc că nimic nu se compară cu momentul când piesa ta câştigă în faţa colegilor străini marele premiu la un important concurs internaţional. Am trăit din plin clipa anul trecut, în 2018, la Hvar, mai ales că acela a fost momentul culminant al unui traseu incredibil parcurs de producţia noastră Exploziv de Elise Wilk, în regia lui Mihnea Chelaru, care a luat de trei ori marele premiu la importante competiţii internaţionale în 2017-2018. E un sentiment pe care oricine care a visat, a strâns din dinţi, a muncit cu îndârjire pentru un ideal merită să îl trăiască măcar o dată în viaţă. Dar, în general, satisfacţiile teatrului radiofonic sunt ca exploziile solare. Nu le sesizăm în clipa producerii lor, le simţim efectele la distanţă în timp şi spaţiu, se acumulează treptat, îţi oferă stabilitatea şi lumina interioară a pasiunii împlinite. Teatrul radiofonic e o muncă de echipă şi la facerea lui e importantă contribuţia fiecăruia, iar dacă mă apuc să îl descriu aici, cad sigur în clişeele pe care spun mereu că mă străduiesc să le evit. Dar tot trebuie să laud şi să îmi declar admiraţia pentru echipa cu care lucrez la Teatrul Naţional Radiofonic, echipă în care am găsit disponibilitate, entuziasm şi creativitate în abordarea fiecărui nou titlu. Tot în seria satisfacţiilor subtile aş plasa plăcerea de a asculta pentru prima dată o producţie încheiată. Este extraordinar să auzi cuvintele dramatizării scenariului îndelung şlefuit. Extrapolând puţin, aş mai menţiona un beneficiu colateral, dacă vreţi, câştigat prin munca la teatrul radiofonic. Prin el am înţeles că e un privilegiu să fii martor la naşterea momentului de perfecţiune pe care ni-l oferă uneori teatrul, pe scenă sau la radio, la care se întâmplă să fim martori, indiferent de ce parte a scenei ne-am afla.

B.L.: Care proiect de teatru radiofonic v-a confruntat cu cele mai neaşteptate traiectorii şi/sau v-a marcat cel mai mult?
O.C.G.: Cu producţiile de teatru radiofonic e ca într-o familie cu mulţi copii. Cresc în paralel, toţi îţi solicită efort şi atenţie în grade diferite, în funcţie de vârstă şi de nevoi. Aici e vorba de derularea în acelaşi timp a mai multor proiecte pe care le coordonez, aflate în stadii / vârste diferite; le supraveghez şi sper să le asigur condiţiile optime creşterii şi împlinirii lor. Apoi, fiecare premieră e un examen: unele absolvă şcoala de meserii, altele bacalaureatul sau licenţa. Cele mai valoroase iau masteratul sau chiar doctoratul. Dar în munca de echipă pe care o implică teatrul radiofonic, la fel ca în creşterea copiilor, nimic nu îţi dă garanţia succesului. Nu poţi decât să secondezi procesul şi să speri că rezultatul va satisface nu numai exigenţele profesioniştilor, ci va ajunge şi la inima ascultătorilor.

Gratuitatea actului critic la noi ţine de splendoarea decadentă a lipsei efectelor

B.L.: Cum a apărut teatrul în viaţa dumneavoastră şi când aţi început să îl luaţi "în serios" ca profesionist?
O.C.G.: Interesul pentru teatru s-a născut din munca de jurnalist cultural pe care îl practic din 1994, de la intrarea mea ca redactor la Radio Cluj. Am fost privilegiată să mă ocup de la bun început de domeniul cultural, mai exact de teatru, dans şi arte plastice şi asta mi-a oferit ocazia formării şi dezvoltării mele profesionale. Am avut timp să cresc lent, să văd mult teatru, să mă educ, să întâlnesc şi să discut cu artişti de toate felurile şi să învăţ de la ei să respect diversitatea opiniilor, să nu mă închid în prejudecăţi, să îmi înţeleg rolul ca intermediar al ideilor între scenă şi potenţialul public. Abia apoi am început să scriu şi cronici de teatru. Am încercat întotdeauna să înţeleg argumentele creatorilor înainte de a scrie. Tratez orice cronică ca pe un demers personal de reflexie asupra unui spectacol. Poziţia de jurnalist cultural m-a obligat să iau foarte în serios ceea ce fac şi această exigenţă s-a întâlnit, poate, cu structura mea, aşa că mi s-a părut firesc să tratez cu egală importanţă fiecare temă, spectacol sau interlocutor abordat. Dar seriozitatea nu anulează seducţia exerciţiului ludic pe care îl trăim în proximitatea artei. Seriozitate nu înseamnă rigiditate, aşa cum ludic nu înseamnă neserios.

B.L.: Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, trei clişee persistente în ceea ce priveşte critica de teatru şi cum le-aţi combate?
O.C.G.: Nu ştiu dacă sunt doar clişeele criticii de teatru sau dacă e un fenomen endemic românesc care a contaminat şi mediul teatral. Sesizez în societate o tot mai redusă autonomie individuală de judecată. E mai comod şi nu eşti expus când aderi la opinii deja parafate de vocile care deţin oficial monopolul adevărului. Una dintre dezamăgirile ultimilor ani e să constat în mediul intelectual românesc scăderea apetitului pentru interogaţia critică, pentru polemica constructivă, pentru jocul intelectual din care se alimentează dialectica ideilor. Un alt clişeu generator de sterilitate este cenzurarea organului critic în aprecierea muncii unor artişti consacraţi, puşi deja pe un piedestal, meritat cel mai adesea, dar a căror creaţie nu mai e tratată ca operă vie, ci e repertoriată direct în fişierul valorilor de patrimoniu. O a treia problemă se naşte din orgoliul individual. Ca emiţător al verdictelor (definitive), criticul nu îşi mai acordă dreptul de a greşi, de a reveni, de a-şi ajusta judecata după evoluţia în timp a artistului, a spectacolului, a creaţiei. Acestea sunt observaţii personale la care am ajuns încercând să mă feresc de ispita căii minimei rezistenţe. Fiecare cronică e o luptă cu mine însămi să îmi păstrez onestitatea judecăţii, să nu cad în capcana etichetelor predefinite, să găsesc tonul şi măsura justă.

B.L.: Aveţi un model în materie de scriere critică pe marginea teatrului?
O.C.G.: Farmecul modelelor stă în termenul lor de valabilitate limitat. Pe măsura profesionalizării, treci de la un model la altul, revizuieşti listele, le completezi, operezi selecţii. Aşa că mă feresc să fac liste cu modele de urmat. Dar pot să spun că îi admir şi mă inspiră toţi cei pentru care actul critic e dublat de unul etic.

B.L.: Ce credeţi că lipseşte cel mai mult în formarea tinerilor critici în România de astăzi?
O.C.G.: Nu m-am format la vreuna dintre secţiile de teatrologie ale facultăţilor de teatru, nu sunt în măsură să comentez procesul formării teatrologilor sau programa universitară. Ştiu doar că o diplomă nu oferă garanţii. Critica e, la fel ca arta, o chestiune de pasiune şi investire personală într-un act de cunoaştere. Nu cred că trebuie să deplângem numărul mic de critici formaţi de şcoala de teatru, criticii de vocaţie se aleg şi se confirmă prin constanţa pasiunii cu care se dedică teatrului.

B.L.: Cum vedeţi dumneavoastră "conflictul" dintre bloggeri şi criticii specializaţi?
O.C.G.: Nu aş vorbi despre un conflict. Ceea ce îi separă pe unii de alţii este statutul pe care li-l oferă mediul de exprimare. Un blog este prin natura lui un spaţiu al subiectivităţii, al opiniilor şi selecţiilor personale ale cuiva dornic să îşi comunice experienţele estetice, cu mai mult sau mai puţin stil. Un critic profesionist are obligaţia obiectivării şi se supune unui act de analiză critică sistematic. Nu cred că blogul şi cronica se concurează reciproc. Câtă vreme nici criticii, nici bloggerii nu umplu sau nu golesc săli de teatru prin scrisul lor, autoritatea se construieşte individual prin capacitatea de a-ţi argumenta opiniile, prin cultura şi spiritul puse la bătaie în analiza spectacolului, prin capacitatea de a ţine atenţia cititorului până la capăt. Gratuitatea actului critic la noi ţine de splendoarea decadentă a lipsei lui de efect.

B.L.: Ce îi conferă legitimitate unui critic în raport cu orice altă persoană informată şi pasionată? Sau, cu alte cuvinte, ce îl face pe un critic să fie critic?
O.C.G.: Trăim o inflaţie de analişti, specialişti în toate domeniile gata să comenteze în mass-media românească orice, aşa că mă feresc să vorbesc despre legitimitate. Putem considera critic legitim un posesor de diplomă de teatrologie. E destul? Validarea statutului o aduce în ultimă instanţă receptorul actului critic.

B.L.: Sunteţi o iubitoare de muzică clasică. Cum aţi caracteriza utilizarea şi prezenţa muzicii culte în spectacolele de teatru din România?
O.C.G.: Mi-e teamă să nu cad în capcana clişeelor despre teatru ca artă sincretică în care imaginea, literatura, muzica se întâlnesc într-o "alchimie secretă", dar pentru un critic, creator sau spectator de teatru, e indiscutabil utilă o cât mai vastă cultură vizuală şi muzicală, nu doar dramaturgică şi teatrală. Cât despre folosirea muzicii culte în teatru, ea reflectă curente, mode, gusturi identificabile în amprenta diferiţilor regizori, compozitori sau sound designeri. De la ilustraţie la muzică originală, special compusă pentru un spectacol, de la înregistrare la muzică interpretată performativ de actori, plaja posibilităţilor e foarte bogată. Muzica e un ingredient în teatru ca sarea în bucate; când e folosită în cantitatea, la granulaţia şi la momentul potrivit face diferenţa între lăcomia gurmandului şi degustarea gurmetului.

B.L.: Ce poate aduce în plus contactul cu muzica clasică unui iubitor de artele spectacolului - că e creator de teatru, performer sau spectator?
O.C.G.: În primul rând, te fereşte de pericolul reinventării roţii. E de dorit să nu te extaziezi în faţa unor ilustraţii muzicale din repertoriul clasic arhicunoscut. Sau să fii capabil să semnalezi folosirea inteligentă a unor extrase din muzica clasică, transpuse şi resemnificate scenic. Dar aici se deschide o discuţie lungă şi complicată despre locul şi felul în care folosim în scenă muzică deja semnificată. Şi aş trimite cititorii la interviurile cu Vasile Şirli (un compozitor pe care îl îndrăgesc şi respect, pentru a sugera un singur reper) pentru rafinamentul cu care transformă teme clasice într-un material sonor valoros, evitând pleonasmul sau confuzia semnelor. Pentru concizie, cred că o solidă cultură muzicală şi vizuală se răsfrânge şi asupra soluţiilor scenice în cazul artiştilor, iar în ceea ce îl priveşte pe spectator, îi îmbogăţeşte recepţia şi creşte exigenţa faţă de scenă.