Mereu am visat să fiu popular! - 10 pentru FILM la TIFF, 2018

În iunie 2018, va absolvi masterul de actorie de la UNATC şi va împlini 24 de ani. A făcut box şi atletism de performanţă şi uneori regretă că nu a urmat o carieră militară. După ce a jucat teatru de amatori pe toată perioada liceului, a intrat primul la Iaşi, dar a preferat să studieze actoria la Bucureşti. I se spune că are stofă de diplomat şi, în România următorilor 20 de ani, se visează lider, în funcţii de conducere, alături de cei generaţia lui. A avut o copilărie sinuoasă, despre care spune că l-a călit pentru viaţa în lumea teatrului bucureştean şi nu numai. Vorbeşte cu pasiune despre sine, emană poftă de viaţă în cantităţi uimitoare şi are un optimism care te face să zâmbeşti vreme îndelungată. Denis Hanganu vine la 10 pentru FILM la TIFF 2018!

Denis Hanganu (foto: Lucian Năstase)

Puştiul de la capătul UE

Mihai Brezeanu: Denis, eşti, asemenea colegei tale de 10 pentru FILM la TIFF 2018, Alina Mîndru, din Huşi.
Denis Hanganu: De fapt, sunt de lângă Huşi. Am copilărit într-un sat numit Râşeşti, la un kilometru depărtare de vama Albiţa, la graniţa cu Republica Moldova, capătul estic al Uniunii Europene.
Practic, am crescut jumătate din timp printre moldoveni de-ai noştri şi jumătate printre rakeţii moldoveni de peste Prut care se ocupă cu tot felul de lucruri, mai mult sau mai puţin dubioase. Am avut tentaţia să mă apuc şi eu de aşa ceva, am avut o perioadă, prin liceu, uşor teribilistă, peste care am trecut, din fericire. A fost un fel de plăcere vinovată, de-a lungul căreia simţeam, totuşi, mereu, că locul meu nu e acolo.

M.B.: Cum e acum situaţia în Huşi faţă de perioada copilăriei tale?
D.H.: E la fel. Şi la noi, şi în Republica Moldova. Ştiu că nu sună frumos, dar lumea e destul de întunecată şi tristă. La Huşi, nu se simte că a venit UE. Când mă duc la mine în sat, de Crăciun şi de Paşti, capăt o energie extraordinară pentru că, pe de o parte, stau cu familia, şi, pe de alta, pentru că îmi reamintesc de unde am plecat, văd, din păcate, la ce nu am să mă întorc, văd pentru ce mă lupt aici, la Bucureşti. Nu că nu mi-ar fi drag locul natal, dar ştiu cât de greu e traiul prin zona aceea. Chestia asta mă impulsionează mai mult decât orice altceva, dându-mi tăria să nu mă plâng aproape niciodată.

Copilărie straşnică

M.B.: Cum ţi-a fost copilăria?
D.H.: Am avut o copilărie straşnică. Spartană, chiar. Ai mei au fost destul de duri cu mine când eram mic. În general, oamenii din partea aia a ţării sunt foarte stricţi şi foarte direcţi, ce e în guşă e şi-n căpuşă. "Denis, mamă, tu trebuie să înveţi să te descurci, noi nu avem ce să-ţi dăm în afara sprijinului emoţional. Financiar, după cum vezi, situaţia e cum e. Dacă vrei să faci ceva, noi te susţinem, dar totul depinde de tine. Ai nevoie de credinţă, respect, loialitate faţă de oamenii cu care lucrezi şi perseverenţă".

M.B.: Visai de mic să devii actor?
D.H.: Pe vremea aia, marea mea dorinţă era să devin cel mai tare bunic din lume. Mă uităm la bunicul meu, care a crescut orfan, cu mare admiraţie. De la el mi se trage modul pragmatic, eficient de a duce lucrurile la bun sfârşit, de a realiza ceva în viaţă, de a ajuta atunci când e necesar. Despre actorie, nu ştiu ce să spun. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat! Se zice că nimic nu e întâmplător. Om trăi şi-om vedea. Până atunci, eu încerc de toate, fac de toate, bucurându-mă de fiecare moment.

Box, atletism, tenis

D.H.: Taică-miu a cochetat cu boxul, iar eu am preluat pasiunea de la el. De aici şi cei 4 ani de box pe care i-am făcut. După aia, m-am apucat de atletism, eram foarte bun la viteză, alergam 50 de metri în 5,6 secunde. Cu tenisul e poveste lungă. Eram înnebunit după Federer şi îi urmăream toate meciurile difuzate pe TV. Dintre boxeri, acum sunt mare fan Manny Pacquiao şi Vasili Lomacenko. Am fost un copil cu multe visuri. Credeam c-am să ajung boxer sau tenismen, dar, până la urmă, iată-mă actor!

Ani de teatru de liceu

D.H.: În liceu, am fost într-o clasă de mate-info la Colegiul Naţional Cuza Vodă din Huşi şi am activat într-o trupă de actori amatori, Alexandru Giugaru, tot din Huşi, condusă de regizorul Vlad Baba. Făceam naveta în fiecare zi, de la Râşeşti, 18 km dus, 18 km întors. În fiecare zi, mă trezeam la 5 dimineaţa, la 5 şi un sfert eram în staţia de autobuz, la 6 fără un sfert ajungeam în oraş. Înainte de şcoală, care ţinea de la 7 şi jumătate la 1 şi jumătate, mai copiam teme, fiindcă nu prea aveam timp să le fac acasă. După şcoală, mă plimbam prin oraş, dădeam ture singur, în timp ce colegii mei mergeau acasă să mănânce. La 3, mă revedeam cu ei şi, până la 6-7, aveam repetiţii. Acasă, ajungeam pe la 9 seara.
Am făcut asta vreme patru ani, timp în care nu beam, nu mâncam, mă neglijam aproape complet. Nici acum nu ştiu cum am rezistat. Era, însă, o bucurie enormă să fac teatru. Deşi la vârste fragede eram o fire introvertită, mereu am visat să fiu popular!
Repetam câte un spectacol în fiecare an şcolar, pe care apoi îl jucam de vreo 10-12 ori. În plus, mergeam şi pe la oamenii de afaceri din oraş, "Cioc-cioc, am vrea şi noi o mică sponsorizare pentru teatru". Şi luam 3 milioane de la unul, 2 milioane de la altul, până la urmă strângeam pentru un mic turneu. Aşa am văzut prima dată Bucureştiul, în turneu cu trupa Alexandru Giugaru.

"Denis! Denis!"

D.H.: Tot în liceu, în paralel cu activitatea din trupei de teatru, îmi scriam propriile texte, mai adunam câţiva colegi şi făceam spectacole de tipul Vacanţa Mare. Cream tot felul de personaje care erau intervievate de reporteri. Repetam la Casa de Cultură şi jucam în sala Primăriei. Sala, care are cam 350 de locuri, era mereu arhiplină la spectacolele noastre. Băgam cam 500 de oameni. La final, aplaudau, strigau, scandau numele noastre, era nebunie.
Privind retrospectiv, nu făceam noi mare lucru, dar ei erau foarte încântaţi de faptul că nişte liceeni cu spirit de iniţiativă, dintr-un oraş aşa mic, se adunau şi încercau să creeze din nimic nişte spectacole pentru publicul huşean. Poate de asta am reuşit să ajungem atât de mult la sufletele lor.
Eu, împreună cu directorul Casei de Cultură şi câteva doamne profesoare de română din liceu, mă ocupam de promovare, de vânzare de bilete (costau 5 lei), de tot. Produceam cam 7-8 spectacole diferite în fiecare an şcolar, pe care le jucam de mai multe ori. Banii de bilete îi împărţeam fiecăruia după gradul său de implicare.

Denis Hanganu (foto: Alberto Groşescu)

Tentaţia unei cariere în armată

D.H.: În clasa a 12-a, tata a vrut neapărat să dau la Academia de Poliţie sau la SRI, iar mama mă vedea deja preot. Tata, însă, fiind o persoană autoritară, m-a cam speriat cu felul în care punea problema. Aşa că, am tot amânat, m-am tot gândit, am tras de timp şi, până la urmă, am ales să dau la teatru. Probabil că dacă ai mei nu erau atât vehemenţi cu preferinţele lor în ceea ce priveşte facultatea, n-aş fi zis nu unei cariere în armată! Am şi acum momente când parcă îmi surâde gândul ăsta.
Îmi place lumea în care sunt acum, cunosc o mulţime de oameni extraordinari, doar că eu, fiind crescut într-un sistem valoric foarte bine pus la punct şi foarte mult bazat pe performanţă, mă adaptez puţin mai greu într-o lume în care nu contează atât de mult cât de bun eşti, ci, mai cu seamă, cât de bine poţi rezista în această cursă de anduranţă. Zic asta pentru că noi, actorii, suntem asemeni unor cai frumoşi de cursă lungă. Mie-mi place să cred că sunt pregătit pentru cursa asta. Din nefericire, postura tinerilor actori în România nu arată deloc bine, nici acum şi nici în viitorul apropiat.

"De prin anul II de facultate, am înţeles cum stau lucrurile, am început să merg la cât mai multe casting-uri, să cunosc lume, să-mi întreţin relaţiile. Aş fi ipocrit să nu recunosc că sunt mulţumit de parcursul meu de până acum, dar sunt totuşi conştient că e doar o etapă şi că vor urma multe altele."

Actor de Iaşi versus actor de Bucureşti

D.H.: La facultatea de teatru de la Iaşi, am intrat primul. Apoi, mi-a venit un gând să dau şi la Bucureşti. Iniţial, mi-a fost frică de Bucureşti, am zis mai întâi să fiu sigur de admiterea la Iaşi. Din fericire, am intrat şi la Bucureşti printre primii şi am decis să rămân aici.

M.B.: Sunt mari diferenţele între cele două facultăţi?
D.H.: Sunt destul de împărţite părerile, dar, da, eu cred că sunt. De aceea am şi optat pentru UNATC, dând credit profesorilor de aici, cărora le sunt şi recunoscător. La Iaşi, mi-ar fi fost mai uşor. În schimb, simţeam că Bucureştiul va fi un fel de provocare. Voiam să le arăt alor mei că pot să reuşesc singur, prin propriile puteri, voiam să îi fac mândri de mine.

Studenţia şi primele roluri

M.B.: La ce clasă ai fost la UNATC?
D.H.: La clasa domnului profesor Adrian Titieni şi chiar mă mândresc cu asta. Acum sunt student la master, tot la UNATC, anul 2. Iniţial, am fost la clasa domnului ministru George Ivaşcu, acum sunt la clasa lui Emanuel Pârvu, a cărui adaptare după O zi de vară de Mrozek va fi examenul nostru de dizertaţie şi va intra în repertoriul Teatrului Metropolis. E o coincidenţă frumoasă cu Mrozek pentru că, în clasa a 12-a, tot pentru un spectacol-adaptare după textele lui, Oraş pe graniţă de Vlad Baba, am luat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal la festivalul "Aplauze" de la Constanţa.

M.B.: Care au fost primele roluri?
D.H.: În anul 1 de licenţă, am dat un casting şi am intrat în trupa de dans a lui Dan Puric de la Teatrul Naţional. În felul asta, am ajuns să joc în spectacolul cu care s-a redeschis Sala Mare a Naţionalului, Înşir'te mărgărite. Apoi am dat alt casting şi am intrat elf în Visul unei nopţi de vară al lui Petrikă Ionescu, tot la Sala Mare. Era simpatic faptul că, în paralel cu figuraţia de la TNB, jucam Oberon, tot în Visul, dar la UNATC, spectacol în anul 3 de facultate.
Tot în facultate, am scos pentru examenul de licenţă Incendii, în regia Irinei Alexandra Banea, spectacol preluat apoi de teatrul Bulandra, unde se joacă şi acum. Sunt, iată, norocos, pentru că ambele spectacolele de absolvire, şi cel de licenţă, şi cel de disertaţie, au fost preluate în repertoriile unor teatre profesioniste.
Ulterior, am mai avut bucuria de a lucra cu Radu Nica şi Florin Fieroiu la Bucureşti. Instalaţie umană, la ARCUB, şi cu Alexander Morfov pentru spectacolul No Man's Land la TNB.

Cum arată viitorul

M.B.: La vară, vei absolvi Masterul. Ce urmează?
D.H.: Printre altele, mi-aş dori să formez o trupa de actori din generaţia mea, din care să fac şi eu parte. Am încredere în abilităţile mele de lider şi de coordonator.

M.B.: Ai vrea să te angajezi într-un teatru de stat?
D.H.: Da. Ar însemna, în primul rând, un minimum de stabilitate financiară, având în vedere că sunt un tânăr actor absolvent şi trebuie să-mi asigur traiul lunar. Există, însă, şi un risc real de a te plafona dacă teatrul respectiv nu are grijă de trupa sa de actori.

M.B.: Tu reuşeşti să te întreţii din ce joci în teatru?
D.H.: Nu. Foarte sincer, nu. Dacă s-ar programa mai des spectacolele în care joc, probabil că aş reuşi. Dar aşa, nu. Observ cu stupoare că, deşi spectacolele au succes la public, se programează rar. Aşa că, pe lângă teatru, fac PR, marketing şi vânzări. Conving oamenii să cumpere abonamente la cinema, oferte de turism ale anumitor agenţii, lucruri de felul ăsta.

M.B.: Te tentează emigrarea?
D.H.: Primul moment când am avut un gând mai serios în sensul ăsta a fost în 2017, când am aflat de faimoasa Declaraţie 600. Până atunci, nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. Între timp, am renunţat la idee. Dacă, totuşi, ar fi să plec, aş face altceva, nu actorie.

Despre realismul din filmele româneşti
"Situaţia reală din seminariile teologice e chiar mai dură decât cea descrisă în Un pas în urma serafimilor. De pildă, în Huşi e seminar, cunosc zeci de seminarişti de acolo. Ştiu cum merg lucrurile în realitate. Şi îmi pun mereu întrebarea dacă problema cea mare e la dascăli sau la elevi."
"Poziţia copilului e un film care reflectă 1 la 1 realitatea cruntă. Lucruri asemănătoare s-au întâmplat şi în satul meu de mai multe ori. De fiecare dată la fel. Vin de la graniţă, pe drumul european, şmecheri din Republica Moldova sau din România, cu maşini scumpe, conduc cu 120 pe oră în localitate şi omoară oameni. La ultima secvenţă din film, când Adrian Titieni, distribuit pe rolul tatălui copilului ucis, spune «Domnule, eu nu vreau decât să se facă dreptate!», plângeam în hohote. Fraza asta am auzit-o de atâtea ori! Culmea e că niciodată nu s-a făcut dreptate, niciodată nu s-a schimbat ceva."

Despre viaţa în Bucureşti
"Ajungând la Bucureşti, văzând cum e viaţa din 2018 în capitala ţării, am început să înţeleg de ce uneori ai mei erau atât de restrictivi şi aspri cu mine. M-a călit creşterea de-acasă pentru orice eventuală problemă aş întâmpina prin Capitală. Eu, de felul meu, sunt pacifist şi recunoscător, dar toate astea până simt că cineva îşi bate joc de mine, mă ia la mişto sau îmi încalcă drepturile. Încă de mic eram foarte vocal la capitolul ăsta.
Spre exemplu, merg mult cu bicicleta prin Bucureşti şi am un palmares destul de bogat de conflicte câştigate cu taximetriştii care aproape că dau peste ţine şi, apoi, în loc să-şi ceară scuze, tot ei sar la bătaie. Am avut şi un accident acum trei ani, mi-am rupt doi dinţi şi am stat cu piciorul două luni în ghips. Din fericire, am scăpat fără operaţie iar problema cu dinţii am rezolvat-o relativ uşor."

Despre compromisuri în teatru
"Eu sunt de acord că arta poate fi exprimată oricum, dar cred că teatrul se poate realiza şi fără mari compromisuri. De pildă, fără dezbrăcatul gratuit pe scenă. Prea multă lume face asta acum."

Omul fără vicii
"Nu am băut şi nu am fumat niciodată. De droguri, nici nu se pune problema. N-a fost ceva impus sau vreun eveniment major care a determinat asta, ci, mai degrabă, o alegere a propriului meu liber arbitru. Alegere determinată, într-adevăr, de educaţia şi formarea mea ceva mai zdravene, dar, tind să cred, bazate pe principii destul de simple şi sănătoase."

Denis Hanganu (foto: Corina Dorina)

Autoportret
"Sunt un tip jovial. Mă comport şi acţionez cu seriozitate şi profesionalism. Încerc tot timpul să nu înşel aşteptările. Probabil că asta e una dintre cele mai mari frici ale mele, să nu dezamăgesc pe cineva."

Denis Hanganu
 Data naşterii: 7 iunie 1994
 Proaspăt absolvent al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, a acumulat multă experienţă pe scena teatrului, în ciuda vârstei fragede.
 Colaborează în prezent cu Teatrul Naţional Bucureşti în spectacolele No Man's Land în regia lui Alexandru Morfov, Referinţele la Dali mă excită, în regia lui Răzvan Enciu, Înşir-te mărgărite, în regia lui Dan Puric şi Visul unei nopţi de vară, în regia Petrikă Ionesco.
 A jucat pe scenele teatrelor Bulandra, Metropolis şi ARCUB, a avut roluri principale în scurtmetrajele O despărţire (r. Alexandru Zepciuc) şi Marea cu sarea (r. Mihai Panaitescu), dar şi roluri episodice în producţii precum Deschide ochii şi Umbre.
 Denis Hanganu a fost selectat în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2018, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2018 sunt: Alina Mîndru (Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, Opera Naţională din Iaşi, Teatrul LUNI de la Green Hours - Bucureşti), Anka Levana (Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian, Teatrul Metropolis), Csaba Ciugulitu (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Daniel Popa (actor independent - colaborări cu Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul Bulandra, Teatrul Act), Denis Hanganu (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis şi ARCUB), Elena Purea (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Éva Imre (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Marius Turdeanu (Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, Teatrul Ariel din Târgu Mureş, Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Teatrul de Stat Ioan Slavici din Arad), Tudor Tăbăcaru (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Naţional Chişinău) şi Vlad Nemeş (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Act din Bucureşti, Teatrul Apolo111 - Bucureşti).