Katia Pascariu: Ştiu că eşti din Mangalia. Cum e? Nu-ţi lipseşte marea?
Anka Levana: Marea îmi lipseşte, oraşul mai puţin. Eu sunt foarte ataşată de Bucureşti, iubesc foarte tare oraşul ăsta.
K.P.: De când eşti în Bucureşti? De la facultate, nu?
A.L.: Am venit în Bucureşti cu puţin timp înainte de facultate, nu-mi plăcuse deloc liceul şi eram foarte dezorientată, nu ştiam ce să fac, şi m-am gândit să plec în Israel. Apoi mi-a trecut (râde). Şi am zis că trebuie sa dau la o facultate, să rămân în Bucureşti, şi era destul de târziu, cred că final de august, se cam terminaseră sesiunile de admitere, şi am dat la economie. Am intrat pentru că aveam notă foarte mare la Bac şi se făcea o medie, altfel, eu cu matematica... dezastru absolut. Şi-am făcut un an de economie după care am zis că aş vrea să dau la actorie.
K.P.: Dar până atunci te gândiseşi vreun pic?
A.L.: Mă gândisem la modul că până atunci făcusem pian, vioară, balet, pictură, eram clar pe partea de creaţie. Dar cu actoria a fost o chestie spontană, am zis să văd cum e, ce e. Şi mama mi-a zis că dacă vreau să fac actorie, să rămân şi la economie, să am şi o facultate serioasă. Că dacă nu merge cu actoria...
K.P.: Să cazi pe moale!
A.L.: Da, exact!
K.P.: Şi ai terminat şi economia?
A.L.: Da, nu vrei să ştii cum am terminat-o, majoritatea examenelor mele începeau cu "Nu mai bine vă zic o poezie? Un monolog?" Nu înţelegeam nimic, nimic, cred că mă treceau din milă. Cel mai cumplit a fost la licenţă. Am învăţat 500 de grile pe de rost, nu se putea altfel. La oral a fost ok, mi-am făcut un monolog... am luat 10.
Dar, cumva, economia m-a ambiţionat să fac actorie, eu fiind un om total lipsit de ambiţii. Aşa mi-am dat seama cât de bine e să faci lucruri care îţi plac, care vin din tine, pe care le simţi, care te fac fericit. Când ajungeam la actorie mi se părea un vis frumos, ziceam "Doamne, ce bine e!"
K.P.: Era ceva nou pentru tine?
A.L.: Era ceva cu totul nou, eram fascinată, descopeream tot timpul lucruri noi, eram într-o continuă mirare.
K.P.: Ce profesori ai avut?
A.L.: Sebastian Papaiani şi Dan Damian.
K.P.: Ce frumos... Papaiani! Şi cum a fost?
A.L.: Am fost ultima generaţie la Dan Damian, astfel încât am fost nepoţii lui, copiii lui, ne-a iubit şi ne-a cocoloşit foarte mult. Şi chiar a fost foarte mişto. În primul an eram 30 şi ceva, în al doilea an am rămas jumătate şi am terminat 8 oameni, fix cei care eram prietenii cei mai buni. A fost cea mai frumoasă perioadă de şcoală din viaţa mea.
K.P.: Şi cum te-ai descurcat cu două facultăţi?
A.L.: Trei ani au fost cumpliţi, cu câte două sesiuni. Începusem şi colaborarea cu Teatrul Evreiesc, colaboram şi la Opereta, a fost o perioada interesantă. Bine, cred că e şi vârsta, la 20 de ani ai energie să le faci pe toate.
K.P.: Deci tu lucrezi la Teatrul Evreiesc încă din facultate?
A.L.: Da, din anul doi de facultate.
K.P.: Ataşamentul tău faţă de Teatrul Evreiesc are legătură cu apartenenţa ta la comunitate?
A.L.: Cred că are legătură. Când am terminat facultate, la final, ne-a întrebat domnul profesor unde ne dorim să jucăm. Şi colegii mei au zis că vor la Bulandra, la TNB, iar eu am zis că aş vrea la TES. Şi s-au uitat toţi ciudat la mine, nici nu ştiam cum să le explic dar acolo mă vedeam. Avea ceva foarte intim pentru mine, era ca şi când aş merge acasă, sau la bunici.
K.P.: Poate are legătură cu atmosfera care era atunci?
A.L.: Da, fiind o trupă mică cu oameni care sunt prieteni între ei şi care îşi petrec şi timpul liber împreună, poate aşa s-a creat impresia asta că e o casă în care locuiesc nişte oameni, aşa, un soi de familie. Aşa gândeam când am terminat facultatea. Am zis că vreau la TES şi sunt la TES.
K.P.: Da, păi mi se pare un câştig pentru ei. Faptul că ai rezistat atât de mult şi că ai jucat foarte mult. Dar ţi-ai dorit vreodată să renunţi? La actorie?
A.L.: Nu m-am gândit să renunţ, m-am gândit la ce aş vrea să fac pe lângă actorie. De exemplu, aş vrea să scriu teatru. Eu tot ce văd şi tot ce aud, în viaţa de zi cu zi, în capul meu, se transpune în teatru. Aud tot felul de discuţii şi în mintea mea e "mamă ce bine ar suna replicile astea pe scenă".
K.P.: Cred că e şi asta o meserie care trebuie învăţată. Sunt şi cărţi, sunt şi cursuri... ai toate şansele. Deci n-ai avut regrete.
A.L.: Nu, deloc. Bine, nici n-am stat, s-au tot legat lucrurile. Eu mă ghidez mult după treaba asta, dacă văd că se leagă lucrurile, că totul merge bine într-o direcţie, fără obstacole, înseamnă că e o alegere bună, că lucrul ăla trebuie să se întâmple. Nu sunt genul de om care să forţeze lucrurile. Deloc.
K.P.: Şi ce îţi place cel mai mult la actorie? La meseria asta?
A.L.: Îmi place faptul că îmi stârneşte curiozitatea, că fiecare proiect e o nouă provocare, că mă surprinde permanent. Eu consider că încă nu mă cunosc în totalitate, iar în meseria asta tot descopăr lucruri noi. Pe mine m-a schimbat actoria cum nu m-ar fi schimbat toată armata israeliană. Am intrat un om şi am ieşit alt om. Complet diferit. Nu ştiu, poate sună penibil, dar actoria a făcut din mine om. Până sa dau la actorie eram o sălbatică.
K.P.: Aoleu, adică?
A.L.: Nu ştiam să relaţionez cu oamenii, eram hipersensibilă dar nu voiam să fiu hipersensibilă şi-atunci tot timpul bravam, nu lăsam foarte multe lucruri din mine să se vadă. Aveam un soi de protecţie pe principiul "nu e bine să fii aşa". E şi presiunea asta tâmpită a societăţii că n-o să faci nimic în viaţă dacă eşti sensibil şi vulnerabil. Şi, cumva, ăia 4 ani de facultate, când descoperi că de fapt lucrurile alea din tine sunt bune şi că poţi să le foloseşti şi că poţi să emoţionezi oameni cu ceea ce ai în tine, mie mi-au dat foarte multă încredere, pe care n-o aveam deloc. Şi m-au disciplinat foarte mult. Enorm. Poate pentru că până la actorie nu mi-am găsit o motivaţie atât de puternică sau ceva care să-mi placă atât de mult.
K.P.: Da... cred că atunci funcţionează, când e ceva ce te leagă, care e o chestie foarte intimă şi nu e ceva exterior. Şi mi se pare că ai o experienţă foarte mare, rară pentru un om tânăr, de muncă dedicată într-un teatru. E ceva mai puţin specific actorilor tineri, după părerea mea. Adică e un ataşament foarte sincer care se vede.
A.L.: E un ataşament sincer. Aici am jucat mult, am legat prietenii, nu ştiu, aşa am simţit eu să fac lucrurile.
K.P.: Ai vreo super-întâmplare de pe scenă?
A.L.: Multe!!! Am jucat cu lanterne un întreg spectacol când a picat lumina, am jucat cu alarma de incendiu pornită, cu trei oameni în sală, cu sala peste capacitate, nu cred că mă mai şochează nimic. Cea mai urâtă întâmplare a fost când a căzut o actriţă în fosă, în timpul spectacolului, şi nu se mai trăgea cortina. Noi dansam, doamna urla din fosă, iar publicul nu înţelegea dacă e pe bune sau e regie. A fost ca un coşmar.
K.P.: Apropo de coşmar, visezi lucruri legate de teatru? Ai panicile actorului?
A.L.: Da, visez multe lucruri legate de teatru. Cel mai urât vis e că sunt la cabină, în timpul spectacolului, şi că urmează scena mea dar nu pot să ajung, alerg aşa, în reluare, mă lupt cu nişte forţe supranaturale să pot să ajung la scenă.
K.P.: Nu pot să cred! Ce tare!
A.L.: E groaznic! Cred că mă obsedează.
K.P.: Ce-ai face dacă n-ai fi actriţă?
A.L.: Dacă n-aş fi actriţă aş fi vlogger de călătorie. Îmi place foarte mult să călătoresc, să descopăr locuri noi, oameni, culturi. Cred că asta aş face, aş filma şi aş vorbi foarte mult, aş face multe recomandări.
K.P.: Dar asta ştiu că faci oricum. Te-ai apucat de un blog, călătoreşti mult.
A.L.: Da, dar e un blog strict pe Bucureşti, cu recomandări pentru Bucureşti.
K.P.: Şi cum îţi planifici călătoriile? Te documentezi temeinic?
A.L.: Da, da, temeinic (râde). De exemplu, de 5 ani ne propunem să mergem la Istanbul, de Crăciun, şi-n fiecare an Istanbulul se transformă în alt oraş, Lisabona, Amsterdam, Santo Domingo... Vedem unde se leagă lucrurile. Dacă nu se leagă lucrurile înseamnă că nu trebuie să mergem. Cam ăsta este principiul.
K.P.: Mi se pare un principiu sănătos, te ţine cu zâmbetul pe buze. Tu eşti un om tonic şi vesel, pare că te trezeşti fericită dimineaţa. Ai lucruri de care ţi-e frică?
A.L.: Da, da, am! Mi-e frică de război. Foarte tare. Nu ştiu de ce, că n-am trăit nici unul, dar mă uit de-a lungul istoriei şi văd că în vreme de război oamenii n-au mai fost oameni. Cred că războiul scoate tot ce-i mai urât şi mai rău din omenire. Mi-e frică de dezumanizare. Deci asta e o frică. Ah, şi îmi e frică de ANAF.
K.P.: Dar n-ai făcut nimic rău!
A.L.: Asta încerc să le explic şi lor, mi-aş dori să putem colabora cumva, că nu-s de rea credinţă, dar nu mă descurc. În fiecare an am probleme că am uitat nu ştiu ce hârtie şi hârtiuţă, sau de completat un formular care se tot schimbă, cum se schimbă legile în ţara asta. Când primesc un plic de la ANAF mă ia cu frisoane, mai aşteaptă şi câte cinci ani să-ţi trimită o amendă, de la o sumă derizorie ajungi să plăteşti o grămadă de bani.
K.P.: Deci ţi-e frică de război şi de ANAF. Altceva? Vreo altă calamitate? Un cutremur, ceva?
A.L.: Nu (râde). A, ba da! Şi de injecţii mi-e frică. Copil de doctori.
K.P.: Bun. Dacă ar fi să încheiem cu un tablou, o imagine frumoasă, cum se vede Anka Levana, dacă se vede, în primul rând. Până la ce vârsta te vezi trăind?
A.L.: Mult.
K.P.: Mult? Bun! Atunci putem să construim o imagine cu tine bătrână. Unde eşti? Cum eşti? Şi ce e în jurul tău?
A.L.: Sunt...
K.P.: Zi-mi câţi ani? Peste sută?
A.L.: Să nu exagerăm. Sunt un om vicios. Să nu abuzăm de genetică (râde). Mă văd o "babă nebună" în sensul cel mai mişto posibil, ceva aşa, à la Vivienne Westwood, musai cu părul mov-lila şi cu bicicletă galbenă. Îmi plac femeile care îmbătrânesc şi sunt din ce în ce mai excentrice, îmi dau o stare de bine.
K.P.: Tot ce nu şi-au permis o viaţă întreagă...
A.L.: Da, exact! E complicat acum, mă uit aşa, prin prisma meseriei eu nu pot să mă vopsesc lila, că am de jucat personaje de la 1800. Sau să-mi fac multe tatuaje, deşi iubesc tatuajele.
K.P.: Dar unde eşti? Eşti în oraş? Eşti în natură?
A.L.: Cred că încă călătoresc, încă descopăr. Încă mă gândesc unde să mă aşez.
K.P.: Deci încă în căutări. Dar mai curajoasă fizic.
A.L.: Da, fizic voi fi mai bine ca babă, asta e clar. Nu ştiu, n-am un loc anume, am un spirit foarte nomad în mine, mă simt acasă peste tot şi nicăieri. E un sentiment foarte ciudat. Nu mi s-a întâmplat să găsesc un loc şi să spun că acolo aş vrea să trăiesc până la adânci bătrâneţi. Cred că toată planeta asta e o casă.
Anka Levana
Data naşterii: 28 mai 1984 A absolvit Facultatea de Actorie din cadrul Universităţii Hyperion în 2008, la clasa Sebastian Papaiani / Dan Damian. În prezent lucrează cu Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti. Printre numeroasele roluri de pe scena Teatrului Evreiesc de Stat s-a remarcat în spectacole precum Corp străin, regia: David Schwartz, Bucureşti '41 Tur-Retur, regia: Alexandru Berceanu, Yentl, regia: Erwin Simsensohn, Frau Hess şi grădinile ei şi Păpuşarul, regia: Alexander Hausvater sau Magicianul din Lublin, regia: Cătălina Buzoianu. De asemenea, a colaborat şi cu Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian în spectacolul de balet Roşu şi Negru, regia şi coregrafia: Adina Cezar, dar şi cu Teatrul Metropolis în rolul Ninocica Ananici în spectacolul În rolul victimei, regia: Felix Alexa. În plus, Anka a avut şi câteva roluri în filme şi seriale: în Micul Spartan, în regia lui Dragoş Iuga, în Susking, regia Rudolf van der Berg, Rămâi cu mine, regia: Constantin Popescu şi Mihai Bauman, The Sister's Brothers în regia lui Jacques Audiard. Anka Levana a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2018, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2018 sunt: Alina Mîndru (Teatrul Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, Opera Naţională din Iaşi, Teatrul LUNI de la Green Hours - Bucureşti), Anka Levana (Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian, Teatrul Metropolis), Csaba Ciugulitu (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Daniel Popa (actor independent - colaborări cu Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul Bulandra, Teatrul Act), Denis Hanganu (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis şi ARCUB), Elena Purea (Compania Liviu Rebreanu - Teatrul Naţional Târgu Mureş), Éva Imre (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Marius Turdeanu (Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, Teatrul Ariel din Târgu Mureş, Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Teatrul de Stat Ioan Slavici din Arad), Tudor Tăbăcaru (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Naţional Chişinău) şi Vlad Nemeş (Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, Teatrul Act din Bucureşti, Teatrul Apolo111 - Bucureşti).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu