Daniel Nicolescu, directorul ICR Lisabona
Oltea Şerban-Pârâu: Stau de vorbă cu domnul Daniel Nicolescu, directorul ICR Lisabona, inspirată de ecourile unuia dintre episoadele programului "Muzică românească în marile catedrale ale Portugaliei", turneul formaţiei camerale Iulia, Ştefan şi Marin Cazacu String Trio în Portugalia, la Batalha şi Porto, cu concerte incluse în evenimentele dedicate Centenarului Marii Uniri. De unde ideea, care este istoricul acestui program şi ce se anunţă în viitorul apropiat?
Daniel Nicolescu: Programul pe care îl pomeniţi s-a desenat în timp şi a ieşit din stadiul de eboşă în toamna anului 2017. Tocmai proiectaserăm, pentru 2018, câteva concerte în spaţiul unor catedrale lisaboneze, urmând, de altfel, linia anilor precedenţi, când artiştii români repurtaseră succese notabile la Natal em Lisboa, unul dintre cele mai populare festivaluri portugheze, în spaţii sacre precum Basilica da Estrela, basilica São Vicente, Igreja de São Nicolau, Igreja de Santo António sau catedrala Patriarhală a Lisabonei, faimoasa Sé... Văzând câteva dintre filmele realizate de echipa ICR Lisabona în care erau consemnate aceste concerte de excepţie, doamna Preşedinte Liliana Ţuroiu ne-a sugerat să ne extindem ambiţiile şi să încercăm să construim un întreg program dedicat muzicii româneşti în marile catedrale portugheze, nu doar în cele ale capitalei. Am evaluat stadiul parteneriatelor noastre anterioare în teritoriu şi am considerat că un ciclu intitulat "Mari artişti români în marile catedrale ale Portugaliei" ar putea foarte bine ilustra intenţiile noastre celebrative legate de Centenar. Cum miza unei asemenea agregări lua serios în calcul latura simbolică a aşezămintelor de cult pe care urma să le alegem pentru concerte, ne-am gândit că locul cel mai potrivit pentru evenimentul de deschidere al seriei putea fi Mânăstirea Batalha, nu doar cea mai spectaculoasă clădire a goticului târziu lusitan (stilul manuelin), ci şi o efigie întemeietoare, un semnal dăltuit în piatră al independenţei portugheze: clădirea a început să fie construită în 1386 de către regele João I, ca ofrandă adusă Sfintei Fecioare pentru marea victorie a portughezilor în bătălia de la Aljubarrota împotriva castilienilor şi a fost isprăvită în 1563, după aproape două secole. Ei bine, aerul grandios al istoriei din această catedrală a vibrat în sunetul muzicii lui Enescu sau Ciprian Porumbescu, emoţionând un public numeros, venit din întreaga plasă zonală: Alcobaça, Leiria, Pombal sau Fátima. A urmat concertul de la Igreja dos Clérigos, din "capitala Nordului", Porto, cu un succes cel puţin egal, al trio-ului Cazacu. Urmează concertele lui Bogdan Mihăilescu şi Cristina Răducan la Viana do Castelo (19 mai 2018, la Igreja da Misericórdia) şi Evora (23 mai 2018, la Convento dos Remédios). Cam aşa arată viitorul apropiat.
O.Ş.-P.: Evenimentele româneşti incluse în festivaluri portugheze reprezintă una dintre specialităţile ICR Lisabona. Mă gândesc la acţiuni de tipul filmului Scurtcircuit al regizorului Cătălin Saizescu inclus nu de mult în Festivalul de Cinema Itinerant de Limba Portugheză (FESTin) în nou înfiinţata "Mostra Latim", în care prezintă filme produse în ţări de limbă latină. Ce impact au acestea şi care sunt reperele anului 2018 în ceea ce priveşte festivalurile de teatru şi film.
D.N.: Aţi punctat exact. Practic fiecare răspuns din acest dialog face referire la câte un festival la care România, prin ICRL, este parte în Portugalia. O să amintesc câteva dintre ele: IndieLisboa, care se desfăşoară chiar în mai 2018 în perimetrul central al capitalei, Walk&Talk, festivalul de street-art din insulele Açores, la care România a avut un rol mai mult decât avantajos în 2017, când Diana Marinca a fost invitată să curatorieze principala expoziţie a ediţiei, FIMM, festivalul de muzică clasică de la Marvão, Festivalul Internaţional de Teatru de la Almada - unul dintre cele mai importante din Europa şi la care am devenit de ani buni un partener inconturnabil, festivalul filmului de animaţie Monstra, regalul festivalier al scurmetrajelor Curtas Vila do Conde, unde nu am ratat nici o ediţie, şi, în aceeaşi arie cinematografică, PortoPostDoc sau DocLisboa etc. Sigur, nu ar trebui uitate Ziua Europei sau Noaptea Literaturii Europene, în organizarea clusterului EUNIC Portugalia, din care facem parte, şi sub semnul cărora s-au produs pe scene atipice scriitori români cu voci care au iluminat după asfinţit cerul Lisabonei: Lucian Vasilescu, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Nicolae Prelipceanu, Matei Vişniec...
"Trebuie să fii mereu în priză, să scormoneşti printre ofertele pieţii culturale, ca să ai unde "să aşezi" evenimentele proiectate."
O.Ş.-P.: Ca parte a ambiţiosului program de celebrare a Anului Centenarului în Portugalia, ICR Lisabona ştiu că este într-o strânsă colaborare cu Ambasada României. Ce aţi plănuit împreună. Care sunt reperele esenţiale pentru programul Centenar în Portugalia.
D.N.: Nu ştiu alţii cum sunt, dar aici, la Lisabona s-a netezit în decursul ultimilor ani o excelentă pistă de colaborare între misiunea culturală şi cea a diplomatică ale României. Cheile diplomatice deschid multe uşi şi în administraţia culturală locală, iar experienţa organizatorică a ICRL a putut de multe ori aduce un plus de eficienţă acţiunilor comune. Practic toate marile programe şi evenimente ale anului în curs au fost şi vor fi făcute împreună cu Ambasada României. Savoir-faire-ul doamnei ambasador Ioana Bivolaru, dar şi nezdruncinata domniei sale convingere că nimic nu e imposibil ne-au împins să ne forţăm limitele şi să reuşim proiecte ample. Întâi de toate, ar trebui amintită expoziţia Aurul antic. De la Marea Neagră la Oceanul Atlantic, deschisă la Muzeul naţional de Arheologie din Lisabona, în parteneriat cu Muzeul Naţional de Istorie al României, un dialog inedit între nişte rarisime artefacte antice lusitane şi unele descoperite pe teritoriul României, apoi Sezonul cultural românesc de la acelaşi muzeu, care a găzduit, până la sfârşitul lunii aprilie 2018, conferinţe şi concerte de muzică românească, Săptămână Culturală Românească de la Universitatea din Lisabona, aflată în desfăşurare la începutul lunii mai 2018, seria Mari artişti români în marile catedrale ale Portugaliei, expoziţia România în Marele Război, concertele şi manifestările dedicate Zilei naţionale a României. Cred că nota definitorie a acestor programe nu este dată doar de intenţia comemoraţionistă, de recursul la memorie, ci şi de dorinţa de a înfăţişa o cultură vie, dinamică, produsă într-o ţară care nu a încetat să respire cultural şi să pulseze spiritual la cel mai înalt nivel. Cu alte cuvinte, nu doar un Happy birthday! mobilizator, ci un spectacol continuu cu ceea ce avem mai bun de arătat lumii. Misiunea noastră din 2018 este misiunea noastră dintotdeauna, dar activând, în plus, nişte markeri specifici momentului celebrativ şi nişte eforturi sporite în sensul anvergurii.
O.Ş.-P.: Am vorbit deja despre multe evenimente. Nu aveţi o sală proprie a ICR Lisabona. Este acesta un avantaj sau un dezavantaj?
D.N.: Hai să vorbim în abstract, cumva în siajul ultimei părţi a întrebării dumneavoastră. A nu avea sală proprie poate fi, pentru o instituţie cu profilul nostru, un handicap. Pe de altă parte, nevoia te împinge la soluţii inovatoare, te îmboldeşte la agerime şi la aflarea unor dezvoltări alternative. Trebuie să fii mereu în priză, să scormoneşti printre ofertele pieţii culturale, ca să ai unde "să aşezi" evenimentele proiectate. Scenele locale, mai ales cele cu tradiţie, au publicul lor, au vizibilitate, iar eforturile publicitare şi de impact sunt în felul ăsta sensibil diminuate. Cum publicul, în sensul numărului de spectatori / vizitatori şi în acela al calităţii acestora, este principala noastră preocupare, alături, de bună seamă, de valoarea intrinsecă a propriei noastre oferte, ne-am îndreptat fără ezitare şi vom continua să o facem, spre "scenele" mari, cu prestigiu consolidat. Până acum, am izbutit să pătrundem în marile muzee, pe marile scene de concert, în înalte medii academice, fără să plătim vreodată chirie pentru sălile puse la dispoziţie.
Dar asta, atenţie, în condiţiile în care avem sală proprie. Aici, un strop de istorie: în 2015, ne-am mutat din vechiul sediu, aflat în clădirea Institut Français du Portugal, un spaţiu bine poziţionat, avantajos din multe puncte de vedere, pentru misiune (auditoriu, sală de expoziţii, spaţiu larg pentru bibliotecă şi cursurile de limbă română). Cum partenerii noştri francezi au decis să schimbe destinaţia clădirii, am găsit, împreună cu Ambasada României şi graţie implicării personale a dlui ambasador de-atunci, Vasile Popovici, un alt spaţiu, în cel mai popular şi turistic cartier al Lisabonei, Alfama. Am pierdut câteva zeci de metri la capitolul suprafaţă, dar am câştigat nişte serioase lungimi în aria vizibilităţii şi în aceea a adaptabilităţii ansamblului cultural. Un edificiu şic, prietenos în acelaşi timp, care cheamă publicul, care este modulabil (avem o sală-galerie, de fapt trei suprafeţe concatenate, care se transformă în sală de concert sau de conferinţe, cu o capacitate de circa 100 de locuri) şi care deschide miraculoasele drumuri vilegiaturistice din labirintul Alfamei. Ne dorim ca acest loc să devină inconturnabil în concertul cultural al Lisabonei, dar chiar şi atunci vom continua să căutăm parteneriate în afară. Spaţii expoziţionale precum Museu Nacional do Azulejo, Palácio Nacional de Ajuda, Museu Machado de Castro ne-au adus vizitatori de ordinul sutelor de mii pentru evenimente româneşti. Ca să nu mai pomenesc de sălile de la Centro Cultural de Belém de la Fundaţia Gulbenkian sau de cele ale marilor festivaluri portugheze.
Prin urmare, încercă să uităm uneori (da, e o undă de cochetărie aici) că avem sală proprie, una din ce în ce mai frecventată, şi să colaborăm cu scenele care înseamnă aflux masiv de public. Una nu le exclude pe celelalte. Ba, dimpotrivă, aş zice că se completează şi ajută la o guvernare nuanţată a felului în care promovăm cultura română în Portugalia.
"Există multe potriviri de ADN cultural, modele perceptive comune, senzori de sensibilitate artistică similari"
O.Ş.-P.: Care este publicul care vine în general la evenimentele organizate de dvs?
D.N.: Publicul variază în funcţie de profilul artistic al evenimentului, de locul de desfăşurare, de felul în care este integrat evenimentul - festivalier, muzeal. Există desigur şi un public fidelizat al sediului nostru, atunci când desfăşurăm proiecte aici - vernisaje, conferinţe -, un public obişnuit cu o anume atmosferă, cu anumite ritualuri de prezentare a artiştilor şi operelor lor. Dar chiar şi la sediu, în afara momentelor inaugurale, acest public e greu de definit din punct de vedere profesional sau intelectual. Aflat chiar la "porţile Alfamei", cartierul cu cel mai mare aflux turistic din Lisabona, sediul nostru prilejuieşte întâlniri dintre cele mai neobişnuite: localnici, turişti întâmplători sau profesionişti. Există numeroase vizite ghidate prin expoziţiile noastre, în care publicul este recrutat din medii "ţintite" (asociaţii profesionale sau de cartier, organe de administraţie locală) şi vizite neanunţate ale unor trupe de vilegiaturişti care nimeresc, prin toată înghesuiala Alfamei, şi la noi. Relaţia strânsă cu Ambasada României aduce constant, atât la vernisaje cât şi în afara lor, public din mediul diplomatic şi, prin vocaţia de deschidere spre diaspora românească a acesteia, mulţi români sau moldoveni.
O.Ş.-P.: Sunteţi deja de 5 ani la Lisabona. Aţi reuşit o proporţie semnificativă din ceea ce v-aţi propus?
D.N.: Chiar dacă sunt un funcţionar cultural, am avut şi am şansa, prin natura "fişei postului", să fiu, împreună cu toate compartimentele echipei de aici, creativ. Întâlnirea unei propuneri artistice cu un public numeros, deci un pariu cu cotă de risc, căci întemeiat pe gust, pricepere şi experienţă, şi nu doar pe certitudinile cotelor de piaţă sau pe anumite linii impuse de diplomaţie publică, este de fiecare dată perceput ca o "reuşită semnificativă". Există însă nu doar emoţii pozitive în această continuă aventură, desigur. Latura ei provocatoare antrenează şi palpitaţii, aşteptări anxioase şi, până la urmă, şi dezamăgiri.
O.Ş.-P.: După o perioadă semnificativă petrecută aici, cât de mare receptaţi că este apropierea între culturile română şi portugheză la acest moment?
D.N.: Volumul România-Portugalia. 100 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice, publicat de Ambasada României şi de ICR, şi coordonat de lusitanistul, profesorul şi traducătorul Dan Caragea, oferă o perspectivă clară şi asupra componentei culturale a relaţiilor dintre ţările noastre (inspectată, de altfel, de eruditul coordonator şi în protoistoria lor). Există multe potriviri de ADN cultural, modele perceptive comune, senzori de sensibilitate artistică similari - toate puse în evidenţă, cu mult timp în urmă, de Mircea Eliade. Revenind apoi la latinitate, la asemănările de pronunţie, la atât de neechivoc descoperita identitate între dor şi saudade, cele mai echivoce cuvinte / stări sufleteşti posibile, e limpede că există un teren cultural şi de mentalitate comun, a cărui fertilitate se cade exploatată cât mai inovator. Cât anume a reuşit să facă asta ICR Lisabona, în cei 11 ani de activitate, cade în sarcina altora s-o spună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu