Cel mai mult îmi repugnă indiferenţa oamenilor faţă de propria lor ţinută etică

Nicolae Coande: Domnule Patapievici, îmi amintesc că aţi debutat prin 1991 cu o proză în Contrapunct, revista condusă pe atunci de poetul Liviu Ioan Stoiciu. Eraţi, dacă nu mă înşel, recomandat de Alex Leo Şerban şi, dincolo de rigoarea formulei prozastice, nimeni nu bănuia explozia de mai târziu. Acela a fost debutul dumneavoastră absolut? Dacă nu s-ar fi produs ruptura de sistem din '89 cât aţi fi amânat să debutaţi publicistic?
Horia-Roman Patapievici:: Am fost debutat în Contrapunct în 1992 de Alex Leo Şerban. Revista era condusă, pe atunci, de Hanibal Stănciulescu. Este, în orice caz, debutul meu real. Cel absolut trebuie căutat prin 1972, cu trei poezii, în Tribuna. Pentru Marina Crainic, mama lui Dan Waniek, prietenul căruia i-am scris lunga scrisoare îndrăgostită numită Zbor în bătaia săgeţii, am mai compus două eseuri despre Eminescu, apărute, cred, în România pitorească, unde aceasta lucra. Mama lui Dan era uimită că cineva care scrie aşa de bine ca mine (îi dădusem să citească două din romanele scrise în 1988 şi îi plăcuseră) poate să fie complet necunoscut. Aşa că se zbătea să mă facă, şi altora decât prietenilor mei, cunoscut. Prin ea am cunoscut-o în primele zile din ianuarie 1990 pe Christa Richter, pentru care am scris evocarea nopţii petrecute la Jilava. Textul a apărut, tradus de în germană de ea, în Neue Literatur (originalul a fost publicat în româneşte abia în 1996, în Politice). Cam acestea sunt peripeţiile mele literare. Ah, uitam! Puţin a lipsit ca o cărticică a mea intitulată A treia ruptură: istoria eşecului modernizării României (scrisă pentru un prieten din Germania în iarna '90-'91) să nu apară în Germania în toamna lui 1992. Dar debutul meu conştient şi voit a fost însă în 1992, cu proza Cristache - un portret. Atunci am hotărât să păşesc în spaţiul public. A fost o decizie complet diferită de cea care a stat la originea scrierii evocării ocazionale În preajma ştreangului (istoria unei nopţi) sau a eseurilor despre Eminescu, asemănătoare, ca destinaţie dacă nu în intenţie, catrenelor pe care le compuneam la petreceri, spre epatarea adulţilor aflaţi prin preajmă.
 
N.C.: Culegerea de eseuri Cerul văzut prin lentilă (Nemira, 1995) a primit premiul pentru debut al USR. Nu aţi venit la festivitatea de decernare a premiilor şi unii au văzut în asta o frondă la adresa instituţiei scriitorilor. Nici mai târziu când aţi primit premiul aceleiaşi uniuni pentru Omul recent (Humanitas, 2001) nu aţi venit să vă ridicaţi premiul. Oamenii îşi imaginează tot felul de lucruri, în genere dintre cele mai negative: aţi fi preferat să nu fiţi premiat decât să vi se facă onoarea recunoaşterii oficiale?
H.-R.P.: Când s-a decernat premiul US pentru debut (pentru Cerul văzut prin lentilă), tocmai eram foarte bolnav (găzduit de un prieten, pentru refacere, undeva în afara Bucureştilor, într-un loc pentru mine simbolic, casa de vacanţă a lui Tudor Vianu, unul din maeştri adolescenţei mele). Eram, deci, indisponibil. Când a avut loc festivitatea decernării premiului pentru eseu, acordat Omului recent, nu eram în ţară. Eram, iarăşi, indisponibil. Nu trebuie supra-interpretat. Dacă aş fi dorit să-mi semnalez vreo distanţă, nu aş fi ezitat s-o fac publică.
 
Mă simt jupuit de lucrurile de care mă ating
 
N.C.: Cărţille pe care le-aţi publicat până acum - patru la număr - vi se reeditează şi au succes de public. Totuşi, undeva mărturiseaţi că vă îndoiţi că aveţi publicul care trebuie şi că, uneori, aveţi impresia că sunteţi "cumpărat" mai mult pentru renume decât pentru că aţi avea cititori care să înţeleagă corect cele scrise. Sunteţi dezamăgit de nivelul receptării publice a cărţilor dumneavoastră?
H.-R.P.: Cum aş putea să nu fiu, de vreme ce sunt continuu dezamăgit şi iritat de ţara mea şi de poporul meu? Sunt, din păcate, un om cu multe aşteptări prost plasate. Sufăr de tot ce mă contrariază. Sufăr de cei pe care-i detest, sufăr de cei pe care-i iubesc, sufăr de ţara mea şi sufăr de mine însumi. Adeseori mă simt jupuit de lucrurile de care mă ating. Ştiu că mulţi dintre cei care îmi cumpără cărţile o fac pentru a regăsi în ele acest ton de sinceritate a jupuirii, care este şi al sensibilităţii lor ascunse şi de absenţa căruia în spaţiul public se simt continuu frustraţi, deoarece ar putea fi, dacă l-ar întâlni mai des, un garant al bunei credinţe, care, printre noi, vai, nu prea există. În rest, cea mai vândută carte a mea (15.000 de exemplare în şase luni), Omul recent, a fost şi un răsunător eşec de critică. Nu mă pot plânge de publicul meu. Ca şi mine, este făcut după chipul şi asemănarea României.
 
N.C.: Poate că întrebarea anterioară conţinea o anumită doză de prolixitate, aşa că voi încerca să devin mai precis. Ce vă interesează mai mult: reacţia publicului, fie el şi amator, sau a criticii profesioniste?
H.-R.P.: Mă interesează ambele reacţii. Sunt însă sensibil în special la reacţiile inteligente sau la cele de tot prosteşti, acelea care trădează o maladie a spiritului. Bunăoară, mă dau în vânt după indignarea pe care cărţile mele o stârnesc printre proştii cu diplomă (de 'cretinii educaţi', cum îi numea Nietzsche), pentru care cărţile mele sunt inculte, lipsite de bibliografie, diletante etc. Reacţia de alergie a acestora la scrisul meu vine din sentimentul că le încalc teritoriul academic, că studenţii lor mă citesc pe mine în loc să-i citească pe ei şi aşa mai departe. Or, aş dori să vă spun că eu nu scriu în tradiţia cărţilor universitare. Cărţile mele se adresează publicului general cultivat şi caută să stârnească reflecţia liberă, deoarece ele însele au pornit de la o astfel de reflecţie. Pe scurt, îmi plac reacţiile inteligente, dar ştiu să savurez minunatele reacţii tâmpite, în special prostia îngâmfaţilor. Când sunt trufaş, îmi imaginez că scrisul meu îi separă pe proşti de inteligenţi şi că acţionează asupra înţepenirii scrobite asemenea unui turnesol.
 
N.C.: Numiţi câţiva dintre detractorii inteligenţi ai cărţilor dumneavoastră, dincolo de insatisfacţia de a fi fost răstălmăcit.
H.-R.P.: Liviu Andreescu (spre deosebire de tatăl său, Gabriel Andreescu, care este doar un fanatic), Ştefan Borbely (categoria "pesamment universitaire"), Corneliu Bîlbă (categoria "tip strălucit"), Răzvan Codrescu (categoria "consideraţii inactuale"). Mai sunt cei care, în mediul universitar, deşi nu scriu despre mine, mă citesc cu o aviditate rece, străbătută de ura că sunt mai talentat decât ei şi că, fiindu-le inferior, le fur totuşi studenţii.
 
Ca formulă morală, sunt un libertarian
 
N.C.: Omul recent a fost - şi este - o carte mult discutată şi destul de controversată. Există voci (Mircea Cărtărescu, de exemplu) care afirmă că volumul dumneavoastră a fost apărat în "spirit reacţionar şi excesiv" şi că astfel s-a depăşit "cu mult virulenţa atacurilor iniţiale". Dl. Cărtărescu mai crede că sunteţi un "conservator nobil, necesar", în deosebire de centrul neo-liberal de putere culturală care ar fi Observatorul dlui Lefter şi care ar fi puternic contestat deoarece este "una din foarte puţinele enclave autentic deschise către Occident pe care le avem în România de azi". Sunteţi un conservator, domnule Patapievici?
H.-R.P.: Depinde ce înţeles daţi cuvântului conservator. Ca formulă intelectuală, eu sunt un Old Whig, de felul lui Edmund Burke care înţelege că Revoluţia Franceză (pe care o detest) introduce în lumea imperfectă în care trăim un principiu ilimitat al răului, care este departe de a se fi epuizat. Ca formulă morală, sunt ceea ce în Statele Unite se numeşte un libertarian, adică un liberal clasic. Ştiu sigur ce detest. În sosul postmodern care azi face furori în mediile noastre intelectuale, detest relativismul, detest conformismul colectivist numit 'corectitudine politică', detest oportunismul 'drepturilor omului', detest obscurantismul 'progresiştilor', detest laxismul moral, detest ura faţă de Dumnezeu şi dispreţul faţă de omul religios. Nu gust avangarda, nu cred în valoarea a mai mult de jumătate din artiştii moderni, poeţii mei de căpătâi sunt anticii, Dante şi Pound. Sunt foarte modern, aşa cum medievalii erau moderni. Sunt un om cu mintea şi exigenţele unui teolog secular din secolul al XVII-lea, cu moravurile şi frivolitatea unuia din veacul al XVIII-lea, care face politica unui liberal din secolul al XIX-lea, animat de curiozitatea şi îndrăznelile imprudente ale unuia din secolul al XX-lea, un om cu nostalgiile unui om religios aproape complet secularizat. Pentru 'progresişti' sunt cu siguranţă un 'conservator', deoarece ei numesc 'conservator' tot ceea ce ei detestă, iar eu îi detest pe ei. Prin urmare, nu sunt un 'conservator', sunt un adevărat conservator, adică un liberal care a înţeles oroarea Revoluţiei Franceze.
 
N.C. : Atunci ce fel de conservatori sunt cei cu care aveţi zilnic probleme la CNSAS?
H.-R.P.: Ei, aceia sunt conservatorii cu care 'progresiştii' noştri se acomodează perfect. Vedeţi discursul de placid triumfalism al progresistului Ion Bogdan Lefter, care susţine că suntem bine (politic vorbind), că s-au făcut progrese, că discursul anticomunist ar trebui să fie evacuat, ca isteric. Aprecierea lui Mircea Cărtărescu, potrivit căreia Observatorul d-lui Lefter ar fi "una din foarte puţinele enclave autentic deschise către Occident pe care le avem în România de azi", ignoră faptul că d-l Lefter însuşi este complet lipsit de spirit critic, ilustrând perfect oportunismul profitabil al timpurilor noi, şi că, atâta timp cât Lefter va imprima ideologia revistei, în ciuda strălucirii unor semnături, aceasta va rămâne într-un minorat servil, care e tipic formatului spiritual de redusă anvergură al directorului publicaţiei. Calificarea că ideologia Observatorului ar fi liberală mă face să râd. S-ar recunoaşte Benjamin Constant sau Murray Rothbard în campaniile stângiste ale revistei? Să fim serioşi! Observatorul este pur şi simplu stânga marxist-postmodernă, relativistă, puternic ideologizată de opţiunea ascetic-puritană pentru corectitudine politică, feminism şi multiculturalism ca dogme de nedepăşit ale gândirii 'progresiste' - formula standard a mediilor intelectuale de stânga din Statele Unite. Acesta nu este liberalism: e conformismul stângist al lumii intelectuale dominante azi în lume. În raport cu acest mainstream ideologic, care prezintă radicalismul de stânga ca fiind centrul însuşi al oricărei gândiri politice acceptabile, tot ce nu seamănă cu el ajunge să pară fascism!
 
N.C.: Aţi declarat într-un recent interviu că România este sub o dictatură "soft" şi aţi făcut un scurt portret în aqua-forte autoritarului nostru premier. Vă rog, dezvoltaţi puţin cele spuse atunci (nu ştiam că o dictatură poate fi soft sau hard, ori e dictatură ori nu e!)?
H.-R.P.: Ce înseamnă 'dictatură'? Înseamnă că societatea nu mai dispune de mecanisme capabile să controleze puterea politică. Acest fapt se poate realiza prin întreţinerea unui climat de violenţă instituţională - aceasta e dictatura 'hard'. Dar se mai poate realiza şi în absenţa violenţei, ca la noi, acum. E dictatura 'soft'. De ce avem, totuşi, de-a face o dictatură? Pentru că societatea nu controlează puterea, doar pare că o poate face. Puterea se preface că e controlată, societatea se complace în aparenţa că o poate face. Dar nu o poate controla. Puterea, la noi, e discreţionară. Poate oricând deveni malignă, dacă ar dori-o. Dar nu îi convine să devină (în primul rând din motive internaţionale). E mai profitabil să păstreze aparenţa democraţiei, decât să se declare o putere autoritară, dictatorială, cum de fapt este. Ceea ce vreau să spun este că societatea nu are nici un mecanism prin care să forţeze puterea, de exemplu, să renunţe la baronii ei locali sau să dea în vileag numele foştilor ofiţeri de securitate care se află acum în capul bucatelor (în economie, administraţie, finanţe, bănci etc.). Dacă îi convine, aruncă maselor capul câte unui Moţoc. Dar nu masele o forţează. Ea vrea. - Aceasta este dictatura soft.
 
N.C.: De ce credeţi că Poliţia Română n-a reuşit nici până astăzi să-i prindă pe cei care v-au spart apartamentul?
H.-R.P.: Nu ştiu, iar ipoteze prefer să nu fac - hypotheses non fingo, cum spunea Newton.
 
Cel mai mult iubesc lumina de la îngeri
 
N.C.: Sunt sigur că printre numeroşii dumnevoastră cititori sunt şi unii care cunosc faptul că scrieţi poezie. Din câte ştiu eu, fragmente din poemele dumneavoastră aţi publicat doar în Vatra, la rubrica "Tolle, lege". În general, pare-se că vă feriţi să publicaţi poezie în reviste de specialitate. De când datează primele dumneavoastră poezii şi de ce nu vă grăbiţi să publicaţi un volum?
H.-R.P.: În general, nu mă grăbesc să public nimic. Pentru vârsta mea, cred că am scris destul de mult. Fireşte, totul este, într-un sens, neîncheiat. Dar, nădăjduiesc, nu descheiat, adică lipsit de ţinută. În privinţa poeziilor din Vatra, s-a stabilit cu timpul, nu ştiu cum, un soi de pact cu Cistelecan, căruia o dată pe an îi dau un poem. Public poezie numai în Vatra, deoarece pentru mine scrisul continuă să fie legat de prieteni, iar poezia, pentru mine, înseamnă ochiul lui Cis. Nu prea ştiu ce înseamnă, în cazul poeziei, reviste de specialitate. Şi nu mă feresc.
 
N.C.: Cum vi se pare poezia română de astăzi şi care poet român contemporan lecturat în adolescenţă nu vă dezamăgeşte nici astăzi?
H.R.P.: Am relaţii complicate, adică schimbătoare, cu poeţii noştri. Singurii poeţi care nu m-au dezamăgit niciodată, indiferent de vârsta când i-am citit întâia dată şi pe care de atunci îi recitesc mereu, au fost anticii, Dante şi Pound.
 
N.C.: Ce îndrăgiţi cel mai mult, domnule Patapievici, şi ce vă repugnă cel mai tare pe lumea asta?
H.-R.P.: Îmi iubesc prietenii şi preţuiesc prietenia. Dar cel mai mult iubesc lumina de la îngeri. Îmi displace mârlănia şi dispreţuiesc oportunismul. Dar cel mai mult îmi repugnă indiferenţa oamenilor faţă de propria lor ţinută etică. Dar de urât, ca modern, cred că urăsc cel mai mult chipul pe care l-a luat Satana în lumea noastră - colectivismul.