Apicultorul, povestea de detenţie a unor femei irakiene furate de ISIS - SAD, 2021

 Dunya Mikhail este una dintre cele mai cunoscute voci din diaspora irakiană. Cunoscută ca poetă, scriitoare şi jurnalistă, în prezent este lector de arabă la Universitatea Oakland din Michigan. S-a născut şi a crescut în Irak într-o familie caldeo-catolică. A absolvit Universitatea din Bagdad. Mihail a lucrat ca jurnalist, editor de secţiuni literare şi traducător pentru The Baghdad Observer. Onorurile sale includ Bursa Guggenheim, bursa Knights Foundation, Bursa Kresge şi Premiul pentru drepturile omului al Naţiunilor Unite pentru libertatea scrisului. Ea este co-fondatoare a forumului mesopotamian pentru artă şi cultură din Michigan. Dunya va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival aici).

 

Ilinca Bernea: Eşti autoarea unei cărţi documentar despre povestea de detenţie a unor femei irakiene furate de ISIS, numită The Beekeeper / Apicultorul. A fost foarte apreciată atât de critici, cât şi de public. Din 2014, Daesh (ISIS) brutalizează poporul yazidi din nordul Irakului: provocând distrugeri, ucigându-i pe cei care refuzau să se convertească la islam şi înrobind tinerele fete şi femei. Cum ai intrat în legătură cu ele?
Dunya Mikhail: Când am auzit că s-a deschis o piaţă unde se cumpără şi vând femei, am urmărit informaţiile pe această temă zi şi noapte. Am chemat prieteni şi rude acasă (în Irak), deoarece nu-mi venea să cred că se întâmplă asta sub soare. Un prieten de-al meu care era jurnalist mi-a dat câteva numere de telefon ale femeilor care au scăpat din captivitatea Daesh. Erau femei yazidi şi limba lor era kurda, pe care nu o înţeleg. Le-am auzit vocile, dar nu am înţeles ce îmi spuneau până când într-o zi o femeie i-a cerut verişoarei sale care vorbea arabă să traducă între noi. Am descoperit că traducătorul (Abdullah) şi-a salvat vărul şi multe femei din zonă. Prin urmare, conversaţiile noastre telefonice au continuat timp de peste un an. El este apicultorul din cartea mea.

I.B.: Nu ţi-a fost frică să o publici? Nu a fost periculos şi pentru tine?
D.M.: Ar fi mai periculos să nu publici o asemenea carte. Să stai mut în faţa unei astfel de catastrofe. Teroriştii vor să rămânem tăcuţi, dar trebuie să scriem. Nu am altceva decât stiloul meu cu care să ajut.

I.B.: Spune-mi mai multe despre cele care ţi s-au confesat.
D.M.: Au fost atât de puternice şi curajoase! Au supravieţuit pentru că au stat una cu cealaltă şi au fost solidare. Nu este uşor pentru o femeie din ţara mea să spună că a fost violată, dar femeile pe care le-am intervievat îmi povesteau prin ce au trecut în timpul captivităţii lor, poate pentru că şi-au dat seama că nu mai este ceva personal. Era o durere colectivă dublată de conştiinţa morală că trebuie împărtăşită, pentru ca lumea să fie conştientă de cele întâmplate. În timpul captivităţii, tăcerea a fost o piesă de rezistenţă în faţa teroriştilor, dar după ce şi-au câştigat libertatea înapoi, a fost necesar să se audă vocea lor.

I.B.: Cât de greu ţi-a fost să fii în contact cu suferinţa lor?
D.M.: Am fost atât de tulburată... dar în loc să plâng am scris poezii ca să fac faţă poveştii lor.

I.B.: Acestor femei le este greu să se integreze acum în societate? Să se căsătorească, de exemplu, sau să aibă o viaţă normală? Sunt stigmatizate moral de cei din comunităţile lor?
D.M.: Dimpotrivă, au fost primite cu braţele deschise. Şeicul Yazidi Baba a emis o declaraţie conform căreia aceste femei care se întorseseră din captivitate sunt sfinte, nu păcătoase. Cu toate acestea, nu sunt sigură că ar putea avea o viaţă normală. Ceea ce am simţit (din unele dintre mărturisirile lor faţă de mine) este că înăuntrul lor ceva a fost spart şi avariat pentru totdeauna. Este greu să uiţi ce s-a întâmplat cu ele şi cu cei dragi. Există o altă problemă: copiii pe care le-au avut femeile respective cu răpitorii lor. Emoţiile lor oscilează între bucuriile şi emoţiile maternităţii şi amintiri îngrozitoare.

I.B.: Există vreo istorisire care te-a impresionat mai mult?
D.M.: Sunt fascinată de mărturisirile şi curajul lor, dar povestea lui Helen (nu este numele adevărat) mi-a rămas întipărită în mine aproape obsesiv, aşa că am rescris-o sub formă de roman. Este vorba despre cel de debut intitulat Tatuajul cu pasăre / The Bird Tattoo (click aici pt detalii).

I.B.: Ai vorbit cu cei care l-au salvat? Cine sunt aceşti oameni?
D.M.: Da. Sunt apicultorul şi reţeaua sa. Unii dintre ei obişnuiau să facă contrabandă cu ţigări şi au trecut la contrabandă cu femei. Unii dintre contrabandişti au fost deghizaţi în membri Daesh pentru a putea transfera femeile în siguranţă. Jumătate dintre salvatori erau femei. Puteau pătrunde mai uşor în casele unde celelalte erau captive.

I.B.: Cât de greu este să fii în Irak în prezent scriitoare sau artistă?
D.M.: În zilele noastre în Irak este dificil pentru toată lumea, bărbaţi şi femei.

I.B.: Care a fost cea mai provocatoare interdicţie pentru tine?
D.M.: Să fiu o scriitoare care ia în serios libertatea de gândire a fost o provocare. A fi femeie a fost o încercare de zi cu zi. De la a nu putea merge pe bicicletă, la a nu îmi fi permis accesul în unele cafenele destinate exclusiv bărbaţilor, la a nu mi se permite să călătoresc singură le-am trăit pe toate.

I.B.: Şi cea mai supărătoare?
D.M.: Cel mai supărător a fost momentul în care am absolvit şcoala secundară din Bagdad. Legea guvernamentală nu mi-a permis să învăţ în străinătate, deoarece "femeile nu au voie să studieze peste graniţe în timpul războiului", aşa mi s-a spus. Am fost admisă la Wayne State University din Michigan, dar m-au oprit să ajung acolo 15 ani. Chiar şi atunci (după 15 ani) am constatat că aveam nevoie de un mahram (o călăuză de gen masculin) pentru a călători. Partea bună era că existau excepţii de la acea lege. Ca poetă, eram scutită de aplicarea ei.

I.B.: Există vreun context social, istoric, în care condiţia femeilor era concepută pe alte coordonate?
D.M.: Da. Sunt fascinată mai ales perioada sumeriană din Mesopotamia, când societatea era matriarhală. Sumerienii practicau echitatea de gen. Aveau zei şi zeiţe, preoţi şi preotese, conducători bărbaţi şi femei. Numele de familie ale nou-născuţilor au fost înregistrate după numele mamelor şi bunicilor lor. Terenurile şi proprietăţile au trecut din generaţie în generaţie pe linie maternă. Sumerienii au inventat scrisul şi primul lor autor (deci primul scriitor din lume) a fost o femeie. Se numea Enheduanna. Ea i-a dedicat poeme zeiţei Inanna numind-o Doamna cu inima cea mai mare. Inanna, care era cea mai îndrăgită zeiţă a sumerienilor, era una a libertăţii, şi nu a fost considerată periculoasă pentru asta.

I.B.: Cine sunt eroinele tale feminine?
D.M.: Enheduanna, pe care am menţionat-o mai sus.

I.B.: Care a fost cea mai satisfăcătoare experienţă pe care ai avut-o ca scriitoare?
D.M.: Scrisul în sine a fost întotdeauna răsplata mea, dar a vorbi despre femeile captive şi a le ajuta să rupă tăcerea a fost împlinirea mea, ca femeie.

I.B.: În ce măsură războiul şi interdicţiile impuse de diferite regimuri abuzive ţi-au modelat personalitatea şi obiectivele?
D.M.: Am fost conştientă de mine ca femeie încă din copilărie. Am auzit că una dintre rudele mele a fost dezamăgită să afle că tatăl meu, care era un bărbat bun şi onorabil, avea o fiică şi nu un fiu ca prim copil. Tatăl meu m-a numit Dunya (adică "Lumea" în arabă) şi mi-a spus că am însemnat lumea pentru el, dar acea poveste a neliniştii rudei la naşterea mea m-a transformat într-o feministă chiar înainte să ştiu ce înseamnă feminismul.

I.B.: Te consideri umanistă?
D.M.: Scrisul este o luptă pentru umanitate. Pentru mine, umanismul nu este o filozofie, ci o condiţie a vieţii.