Din sentimentul de recunoştinţă vine puterea de a mă autodepăşi şi de a dărui - 10 pentru FILM la TIFF, 2021

 Am cunoscut-o pe Armine cândva în 2003, când eu aveam 9 ani şi ea 11. Făceam ambele baschet. Deşi nu îmi amintesc foarte clar care au fost primele cuvinte pe care ni le-am spus, îmi amintesc un soi de chimie instantă între noi două, fundamentată în "păsare" - acel sentiment de care mulţi copii care au să devină cei mai buni prieteni dau instinctual dovadă din prima clipă. Şi, ăsta ne-a fost destinul până în ziua de azi, cu bune şi cu rele - psiholoaga Bianca şi regizoarea şi actriţa Armine, prietene de suflet.

Aceste trei discipline (psihologia, actoria şi regia) ne-au marcat legătura de la bun început. Ne-a plăcut mereu să analizăm filme şi piese / spectacole de teatru şi să vedem ce traume, algoritmi şi proiecţii sunt în joc acolo sau să căutam în noi motivul pentru care empatizăm cu unele poveşti până la lacrimi, obsesie sau nervi. Lui Armine i-a plăcut mereu să scrie lucrări viscerale (printre preferatele mele numărându-se Ishtar şi Lilith, ambele scurtmetraje despre traume ce deseori se ascund în spatele unor comportamente sexuale şi relaţionări deficitare şi dureroase). I-a mai plăcut şi să joace roluri incomode, atât pentru ea ca actriţă, cât, uneori, şi pentru noi ca spectatori - aici îmi amintesc clar de piesa Azilul de noapte de Maxim Gorki, pusă în scenă, în prima fază, în spatele Hanului Solacolu de pe Calea Moşilor vechi, pe timp de vară, într-o fabrică dezafectată. Asta a însemnat două ore petrecute într-o căldură şi un praf de nedescris, aşezaţi pe nişte taburete făcute din carton, iar apoi o oră afară, în picioare, urmărindu-i pe actori jucând în jurul nostru şi pe acoperiş. Acest masochism, în retrospecţie, mi-a plăcut, pentru că un subiect atât de incomod şi de realist nu putea fi jucat la capacitatea-i maximă cu nişte spectatori care stăteau în puf.

Unde vreau să ajung cu toate aceste relatări este la miezul lui Armine, atât ca femeie, cât şi ca om şi ca artist. Armine nu a fost şi nu va fi niciodată comodă şi uşor de digerat, însă mereu va fi pătrunzătoare şi loială - faţă de oamenii din viaţa ei, consumatorii artei ei şi ea însăşi. Şi, mie personal, asta îmi place de nu mai pot.
 

  

Bianca Elena Ivanof: Mama ta e compozitoare (Mihaela Vosganian), tatăl tău scriitor şi fost politician (Varujan Vosganian), ce te-a determinat să devii actriţă şi regizoare (în detrimentul altor arte pe care le-ai fi putut practica cu la fel de mult succes)?
Armine Vosganian: Ai mei au preferat să mă ia cu ei peste tot, aşa că am văzut multe spectacole de teatru, operă şi balet, de asemenea expoziţii, chiar dacă nu erau pentru vârsta mea. De asemenea, îi imitam pe toţi din familie şi făceam tot felul de scenete cu ajutorul bunicii mele. Ritualul nostru de familie, însă, era să ne uitam la filme şi de aici mi-am căpătat pasiunea. Momentul în care am ştiut că vreau să fac parte dintr-o echipă de filmare, în faţa sau în spatele camerei, a fost când am vizionat două treimi din filmul Angel Heart pe Prima TV. Mama nu a vrut să ne uităm pentru că acest film chiar nu era unul pentru copii, iar eu tot aşteptam să adoarmă ca să pot să mă uit. Când a ajuns tata acasă, m-a trimis la culcare, dar nu înainte să-mi povestească pe scurt cum se termină. Cunoştea filmul în amănunt. N-am putut să dorm încercând să-mi imaginez procesul prin care personajele lui Mickey Rourke şi Robert de Niro ajungeau la finalul povestit de tata. Am văzut Angel Heart de multe ori şi cred că, după familia mea cu care colaborez masiv profesional în prezent, echipei acestui film trebuie să-i mulţumesc pentru alegerea mea.

B.E.I.: Daca ar fi să alegi trei valori pe care le cauţi la oamenii ce iţi devin apropiaţi, care ar fi acelea?
A.V.: Ce admir cel mai mult este autenticitatea, capacitatea unui om de a-şi recunoaşte potenţialul şi limitele. Admir oamenii care nu promit marea cu sarea, ci încearcă să acţioneze. Această valoare presupune un proces de introspecţie zilnică şi oamenii din jurul meu sunt toţi indivizi care lucrează conştient la vindecarea şi dezvoltarea lor. Cred că am ajuns să atrag genul acesta de oameni pentru că încă din copilărie, fiind un copil dificil, mama mă ducea la terapie şi tot felul de cursuri de dezvoltare personală şi aşa am ajuns să fiu genul care preferă să discute cu oameni despre traumele şi visele lor, nu despre vreme.
Un alt atribut esenţial în relaţiile mele este empatia care aproape că poate atinge telepatia în unele momente, în sensul în care soţul şi prietenii mei apropiaţi simt când nu-mi este bine şi viceversa. Este un aspect important şi în procesul profesional, mai ales în proiectele de teatru. Au existat momente când am lucrat cu regizori cărora le lipsea empatia sau o jucau tocmai ca să ne controleze şi s-a ajuns la conflicte foarte mari din care unii actori, inclusiv eu, au ieşit destabilizaţi emoţional şi le-a luat mult să-şi recapete încrederea de a mai urca pe scenă.
A treia valoare poate deriva din cele două, anume altruismul. Apreciez capacitatea oamenilor de a vedea lucrurile în ansamblu şi de a nu se gândi numai la sine. Da, nu putem salva lumea, dar putem încerca să facem cât mai puţin rău în jurul nostru. Oamenii din jurul meu au ţeluri în care vor să aducă bucurie celor din jur. Relaţiile mele nu sunt bazate doar pe divertisment şi din cauza asta am şi pierdut unele prietenii pentru că nu sunt fată de petrecere. După două-trei ore de dansat şi un cocktail, eu mă duc să mă culc. Sunt amuzantă pentru cei foarte apropiaţi, altfel sunt destul de lipsită de umor.

B.E.I.: Ce nu îţi place în branşa ta - regizoare şi actriţă în România?
A.V.: Ambele sunt îndeletniciri dificile, dar care îţi pot aduce mari împliniri sufleteşti. Cu condiţia să poţi să le practici. Peste tot este greu să trăieşti doar din actorie sau doar din regie. Mi se pare mai uşor în România să produci un spectacol independent sau un film decât în Anglia, spre exemplu. Am studiat în Anglia şi am descoperit companii de teatru independent care se chinuiau şi mai mult decât noi, cei de la Teatrul Rampa. Ce ne lipseşte nouă, însă, este uniunea sau sindicatul. Noi nu suntem uniţi în nicio branşă şi vorba "să moară şi capra vecinului" este, din păcate, valabilă în viaţa de zi cu zi. În acelaşi timp, cred că respectul pentru artă, în general, ar trebui indus încă din copilărie pentru că pe an ce trece, aceste meserii sunt percepute ca ceva superficial care poate fi performat de oricine, indiferent de pregătire, ai nevoie doar de un smartphone.

 

 
B.E.I.: Ce eşti dispusă să ierţi?
A.V.: Eu cred în karma, aşa că de fiecare dată când sufăr, mă gândesc întâi cu ce am greşit eu şi ce pot îmbunătăţi. Găsesc circumstanţe atenuante tuturor şi am anduranţă. Mă doare foarte tare când sunt minimalizată sau când o persoană dragă se îndepărtează de mine pe termen lung fără un motiv clar. Au fost câteva prietenii faţă de care am avut răbdare şi am încercat să fiu acolo chiar dacă nu primeam atenţia care simţeam eu că mi s-ar fi cuvenit. După o perioadă lungă, însă, mi se rupe filmul. Unii au reuşit să remonteze, unii nu. În profesie mă doare nerecunoştinţa, mai ales în proiectele care nu sunt remunerate. Îmi este dificil să îmi fac treaba de actor care presupune, în primul rând, să-ţi dai voie să fii vulnerabil. Când simt că atmosfera nu conferă siguranţă, devin un om rece care doar îşi face meseria.

B.E.I.: Ce gen de roluri iţi place cel mai mult să joci şi de ce?
A.V.: Eu caut frumosul în orice şi în roluri găseşti un univers întreg. Am iubit toate personajele pe care le-am creat, chiar dacă metoda mea de lucru este una mentală. De multe ori am primit roluri de vârste, genuri şi specii diferite, adică am jucat femei mai în vârstă, travesti, demoni şi îngeri. Am pregătit mult timp pentru admitere un monolog al lui Mephisto din Faust-ul lui Marlowe şi am sperat să pot dezvolta mai mult acea zonă şi în anul III am primit rolul îngerului răzvrătit din Marisol al lui Jose Rivera. La Teatrul Rampa am început în forţă cu rolurile Vasilisa din Azilul de noapte al lui Gorki şi Mama din Numele al lui Jon Fosse. Aş vrea să menţionez că prin construirea personajelor am reuşit să intru şi în contact cu străbunicii mei armeni, supravieţuitori ai Genocidului, pe care nu i-am cunoscut. Printre proiectele Teatrului Rampa, am dramatizat romanul Cartea Şoaptelor în care, prin ochii de copil ai tatălui meu, se mărturisesc poveştile de viaţă ale multor supravieţuitori. Spectacolul s-a numit Staipelochian şi, împreună cu colegele mele, i-am jucat pe străbunicii mei, Garabet şi Arşaluis Vosganian şi Setrak Melikian.
Un alt demers interesant am alături de regizoarea Marina Hanganu cu care am creat teatru telematic în care personajele erau construite special pentru ca spectacolul să se desfăşoare la telefon sau pe zoom.

B.E.I.: Ce îţi atinge sufletul?
A.V.: Plâng la aproape toate filmele şi spectacolele de teatru pe care le văd când este un moment mai emoţionant. Mi se întâmplă şi la concerte sau slujbe religioase să mă simt copleşită într-un sens pozitiv şi plâng direct. În general, plâng foarte uşor. Când se întâmplă ceva care mă răneşte, prima reacţie este să plâng, nu să ţip de nervi.

B.E.I.: Ai reuşit să intri şi la actorie, şi la regie în paralel - cum a fost acest proces pentru tine?
A.V.: Din adolescenţă am ştiut că vreau să dau la actorie, dar am trăit câţiva ani în iluzia că îmi doresc să joc în limba engleză şi am dat admiteri la Guildhall şi RADA la Londra unde am picat cu graţie. Cei din comisia de la RADA au fost cumsecade şi au petrecut destul de mult timp cu mine după examen, încercând să mă convingă că cel mai bine este să-mi fac pregătirea de bază la UNATC care este o şcoală foarte bună, iar apoi să vin la master la ei. Am renunţat o perioadă să mă mai gândesc la actorie şi, la îndemnul profesorului Laurenţiu Damian care mă cunoaşte de mică, am dat la regie. Eu scriam scenarii de ceva timp şi m-am gândit că poate eşecul din Anglia înseamnă să renunţ de tot la actorie. Cu o lună înainte de admiterea de la UNATC, am realizat că-mi doresc să studiez şi regie de film şi actorie de teatru şi am dat admiterea şi şi. Am intrat şi cu ajutorul profesorilor care au avut încredere în mine, am reuşit să-mi dau ambele licenţe în timp util. Au existat momente în care unii profesori au încercat să mă convingă să renunţ când la una, când la alta, dar până la urmă, văzând că stau în şcoală toată ziua, m-au susţinut. A fost obositor, mai ales când aveam spectacolele cu regizorii de la secţia de regie teatru şi aveam şi filmările mele de dincolo, dar dacă ar fi să iau totul de la început, aş face exact acelaşi lucru pentru că am putut profita de ce are UNATC de oferit. Dacă ziua ar fi avut mai multe ore, aş fi mers şi la cursuri de coregrafie.

B.E.I.: Care este o bucurie de copil pe care încă o ai?
A.V.: Cel mai mult mă bucură dansul. Aşa mă relaxez şi mă simt împlinită în pielea mea. Probabil şi din acest motiv am preferat să nu transform această plăcere în meserie. Mă bucur zilnic când mănânc, dar subiectul mâncării pentru mine este şi o traumă pentru că am fost mai pufoasă în copilărie şi mi se părea că nu mă place nimeni.

B.E.I.: Cum te raportezi emoţional la numeroasele respingeri din domeniul artei?
A.V.: Trebuie să recunosc că am simţit mai multe respingeri ca regizor decât ca actor. Îmi aduc aminte când am primit respingerea de la Cinefondation pentru filmul meu Lilith care a fost propunerea facultăţii London Film School pentru Festivalul de la Cannes. Am simţit că am pierdut trenul şi filmul nu a mai intrat nicăieri de atunci, deşi feedback-ul era destul de bun de la cei care l-au văzut. Ca actor sunt foarte rar invitată la castinguri, aşa că nu am antrenamentul altor colege care fac 10 self-tape-uri pe săptămână.
Eu cred că fiecare avem o misiune şi important este să lucrăm cât mai mult. Recunoaşterea niciodată nu o să fie suficientă pentru un artist. Am o nevoie de validare continuă care poate fi distructivă şi încerc să o domolesc prin muncă. De exemplu, acum mă bucur pentru fiecare oportunitate de a juca, mă bucur pentru fiecare festival mic unde îmi intră filmele şi mă bucur că am ocazia să fac documentare despre diaspora armeană care chiar dacă nu o să intre în festivaluri, o să fie valoroase din punct de vedere sociologic.

B.E.I.: Zi-mi o dorinţă aprigă pe care o ai adânc înfiptă în sufletul tău.
A.V.: În fiecare zi îmi doresc să simt recunoştinţă pentru tot, chiar şi pentru lecţiile de viaţă mai dure. Am observat că, la mine, din sentimentul de recunoştinţă vine puterea de a mă autodepăşi şi de a dărui. Şi în actorie şi în regie cam despre asta e vorba.

 

 
Armine Vosganian
Data naşterii: 22 mai 1992
Studii: UNATC, Bucureşti - Regie de Film şi Tv, Actorie promoţia 2014 (licenţă) / London Film School - Filmmaking promoţie 2016 (master)
Proiecte de teatru (actor):
Teatrul Rampa, Bucureşti - Azilul, regia Mihai Alexandru Ion / Staipelochian, regia Mihai Alexandru Ion / Expoziţia, regia Mihai Alexandru Ion / Kremlinul de zahăr, regia Mihai Alexandru Ion
Teatrul de Comedie, Bucureşti - Magazinul de sinucideri, regia Marina Hanganu
Proiecte de teatru telematic:
Teatrul 7, Bucureşti - str. Popa Rusu nr.30, regia Marina Hanganu
Teatru George Ciprian, Buzău - Tele-city, coordonat de Marina Hanganu / Generaţia 200, regia Marina Hanganu
Performance:
Into myGong Self, concept muzică Mihaela Vosganian, concept coregrafie Liliana Iorgulescu
Dynamic Meditation, concept muzică Mihaela Vosganian, concept coregrafie Liliana Iorgulescu
Proiecte de film (regie): Amintiri din comunitate (serial documentar, în producţie) / Into myGong Self (music video post producţie) / Into myPlanet (music video în producţie) / Ishtar (scurtmetraj, 2020) / Lilith (scurtmetraj, 2019) / Legătura de leuştean (scurtmetraj, 2014) / Când moartea întârzie să apară (scurtmetraj, 2013) / La mulţi ani (scurtmetraj, 2013)

*
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.

Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.