marți, 28 septembrie 2021

Nu există noi fără natură - România sălbatică

 

România Sălbatică - un film de Dan Dinu şi Cosmin Dumitrache

Dan Dinu şi Cosmin Dumitrache sunt realizatorii celui mai amplu proiect de documentar dedicat naturii din ţara noastră - România sălbatică. După sute de ore de filmare şi mai bine de 10 ani de pre-producţie filmul prezintă imagini în premieră pentru România, din regiuni spectaculoase şi greu accesibile, precum şi poveşti unice despre biodiversitatea ţării.
România sălbatică a avut premiera mondială în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), 2021, unde a cucerit şi Premiul Publicului şi a fost lansat pe 17 septembrie 2021 în cinematografele din întreaga ţară, distribuit de Transilvania Film. România sălbatică este o producţie NTD Film, co-produsă de Libra Films şi Avanpost Media. 

Crăiţa Nanu: Cum a început totul şi în ce punct aţi realizat că va deveni un film?
Dan Dinu: A început de la un proiect fotografic - practic, am plecat să documentez parcuri naţionale şi naturale în ideea de a strânge o bază de date cu aceste imagini şi a le dona parcurilor, a le dona ONG-urilor de mediu, să aibă şi ei mai mult material cu care să promoveze aceste locuri foarte faine. Undeva, pe parcurs, după vreo trei ani, am primit un mail de la Cosmin. A zis: "Ştii, eu fac filme şi vreau şi eu să te ajut!" Aşa am început cu un mic serial, ne-am făcut un pic mâna, am făcut tot felul de lucruri aşa pe parcurs.
Cosmin Dumitrache: Noi eram totuşi hotărâţi că începem să facem filmul. Într-un an de zile voiam să facem filmul, dar nu, clar nu aveam experienţă la momentul respectiv şi a fost aşa, ceva heirupist, hai să facem, hai să ne apucăm, hai să mergem să filmăm, vedem noi ce iese. Şi pe parcurs am început uşor-uşor să adunăm material, să adunăm şi experienţă, să cumulăm mai multe zone... Între timp au venit şi proiectele mai mici care ne-au sudat mai bine şi au contribuit la acumularea experienţei, şi apoi am tot lungit-o aşa cu proiecţele şi diverse filmuleţe de scurtmetraj şi din 2018 am zis "Gata! Punem punct, terminăm cu tot ce am făcut până acum şi ne apucăm să facem filmul pentru care ne-am întâlnit iniţial.".
Dan Dinu şi Cosmin Dumitrache

C.N.: Proiectele astea mici despre care vorbiţi, erau legate tot de România Sălbatică?
D.D.: Cu o singură excepţie, da. Toate au fost legate de România şi sălbăticia ei, toate au fost filmate în România iar la un moment dat, pe parcurs, chiar cu un an înainte de a începe lucrul mai serios la România sălbatică, am avut ocazia să ne întâlnim cu cineva de la Ambasada SUA care ne-a propus, văzând ce facem în România, să mergem acolo să facem un film despre parcurile lor naţionale şi să le promovăm în România dar, mai important, să vedem ce fac ei bine, ce fac ei rău, ce putem învăţa de acolo. Un fel de know-how despre cum fac ei lucrurile în America. Şi am mers, şi am făcut un film de o oră.

C.N.: Şi aţi învăţat ceva de acolo?
D.D.: Da, foarte multe. De la cât de important e să reuşeşti să-ţi gestionezi numărul de spectatori înainte să fie nebunie şi să îi ai pe toţi, până la a înţelege că atâta timp cât parcurile în sine, pământul efectiv este sub tutela statului, este mult mai uşor de gestionat. Sunt chestii care la noi sunt greu de aplicat pentru că în România, în mare parte parcurile sunt pe proprietatea diverselor persoane care au acolo pământul respectiv şi atunci este mai greu să îi convingi pe toţi să facă un lucru sau un alt lucru. La ei nu este aşa. La un moment dat au zis, "până aici au fost proprietari, de aici încolo cumpărăm tot!", iar cei care nu au fost de acord au fost forţaţi să vândă. Bine, asta se întâmpla la 1900 şi ceva, deci puteai să faci lucrul ăsta.
România Sălbatică - Luncă inundată - Parcul Natural Balta Mică a Brăilei (foto: Dan Dinu)

C.N.: Revenind la filmul vostru, primul gând pe care-l am este cât de extraordinar mi s-a părut că aţi ajuns atât de aproape de ele. Cum aţi reuşit?
D.D.: A fost o muncă complicată. Animalele din România nu se compară cu multe dintre animalele din alte ţări pe care le-am vizitat din punct de vedere al apropierii. Este mult mai greu să te apropii de un animal din România. Cu mici, foarte mici excepţii, e foarte greu. Trebuie să depui un efort considerabil, să stai la pândă foarte mult, trebuie să găseşti ACEL animal, ACEL exemplar. Nu vorbim despre specii. Trebuie un exemplar care este prietenos şi care te acceptă. Îţi dau exemplu cu vulpea care apare în film - de obicei, dacă încerci să filmezi o vulpe pe câmpurile unde-şi vânează şoarecii iarna, opreşti maşina pe marginea drumului, te-a văzut de la o distanţă de câteva sute de metri şi fuge. Ei bine, vulpea aia a stat cu noi trei zile, în fiecare zi.
C.D.: La 15 metri a stat în faţa noastră. Se juca, vâna, n-avea nicio treabă.
Vulpea curioasă - România Sălbatică (foto: Dan Dinu)

C.N.: Care au fost animalele care v-au încântat cel mai tare din tot ce aţi filmat?
D.D.: La mine a fost simplu. Practic tot proiectul ăsta am încercat să fotografiez carnivore mari - lup, urs şi râs. Cu ursul a fost cel mai simplu, la un moment dat am reuşit lucrul ăsta. Cu lupul am încercat, am încercat şi am tot încercat, deşi l-am văzut o dată nu am reuşit oricât de mult efort am depus. Iar cu râsul a fost la fel, până în ultimul moment. În ultima săptămână în care îmi propusesem să închid totul pentru că trebuia să printez şi albumul de fotografie, ne-am dus în Piatra Craiului pentru ultimele două zile şi am stat în fiecare zi câte 12 ore la pândă într-un cort mic de camuflaj, în frig - era prin februarie, pe ninsoare. A fost complicat, că n-ai ce face, stai pe un scaun mic şi atât. După 12 ore într-o zi şi alte 12 ore în a doua zi, în ultimul moment, în ultima secundă, a venit un râs care s-a aşezat în faţa noastră la trei metri, s-a uitat la noi, ne-a oferit un super-portret, cel care de altfel e şi pe afişul filmului, după care şi-a văzut de treabă liniştit. Aceeaşi poveste: trebuie să găseşti animalul care să te accepte, dar ca asta să se întâmple uneori trebuie să umbli ani de zile.
C.D.: Da, povestea asta a fost chiar ca-n filme, în ultima secundă. Pentru mine cocoşul de munte a fost o experienţă unică, senzaţională. Eu nici nu mai văzusem până atunci pe viu un cocoş de munte şi dintr-o dată am asistat la un super spectacol de rotit într-o zonă cu mulţi cocoşi, efectiv toate simţurile erau la maxim. Mergeam acolo cu noaptea în cap, ne băgam în cortul de camuflaj când era încă întuneric şi auzeam cocoşii cum cântau prin copaci şi apoi se auzea fâlfâit de aripi şi cum începeau să aterizeze şi după ce ateriza unul, iar începeau şi auzeai încă unul şi încă unul. Era beznă, nu vedeai nimic şi tot încercai să te uiţi, să-i distingi. Apoi, după ce se lumina, începeai să-i vezi cum îşi desfăşurau rotitul care e un eveniment extrem de special şi foarte fain. E o întreagă secvenţă despre asta în film.
Cocoşul de munte - România Sălbatică (foto: Dan Dinu)

C.N.: Am văzut-o, zici că-i regizată. Chiar m-am întrebat dacă e făcută la montaj sau chiar aţi surprins toată nebunia aia pe bune?
D.D.: Cam tot ce-i acolo este filmat în acelaşi loc timp de o săptămână. De fapt nu, timp de două zile, pentru că după aia s-a schimbat vremea. A venit zăpada şi nu se mai potriveau cadrele.
C.D.: Noi avem încă o secvenţă cu cocoşi şi pe zăpadă, dar n-am mai băgat-o. O păstrăm pentru filmul următor.

C.N.: Cât material aţi avut la final, cât nu vedem noi?
D.D.: Material brut... am avut în jur de 100 de ore, din care ne-a ieşit un montaj de 2 ore. Am folosit tot ce era mai spectaculos, tot ce aveam poveste. Cel mai greu, sau unde filmezi cel mai mult, e acolo unde vrei să spui nişte poveşti. Asta e partea interesantă la un film - spectatorul vede momentele alea ca atare, dar tu filmezi fracţiuni din acele momente, nu poţi să vii cu camera în toate locurile să filmezi în acelaşi timp. Însă l-am montat în aşa fel încât să spunem exact povestea a ce se întâmpla acolo. Inclusiv cu acel cocoş tânăr care încearcă să înveţe, să prindă rostul, inclusiv cu certurile, cu momentele de intimitate. Asta a fost ideea, să avem poveşti mici spuse aşa cum se întâmplă să le vezi în natură şi care, în final, să se unească într-o poveste mare care este România Sălbatică.
C.D.: Da, asta am încercat la toate secvenţele - să intrăm cât mai în detaliu în viaţa animalelor şi să arătăm poveştile cât mai diversificat, cât mai unic. Să nu fie neapărat descriptiv, ci să fie mai intim.
Parcul Natural Grădiştea Muncelului - Cioclovina - decor în România sălbatică (foto: Dan Dinu)

C.N.: Spuneţi că multe dintre zonele astea sălbatice sunt sălbatice pentru că sunt inaccesibile. Poate să coexiste în proximitate turistul cu animalele astea? În ce măsură le face rău? Care ar trebui să fie procentul de zone care să fie total inaccesibile?
D.D.: Nu ştiu dacă e vorba de un procent, mai degrabă de cum te comporţi. Animalele te vor accepta, animalele au unde să se ducă. România, din fericire, mai are încă zone unde animalele pot să se retragă. Mai degrabă e chestia despre cum te comporţi. Dacă tu te comporţi corect faţă de animale şi nu le agresezi în niciun fel, atunci şi ele o să vină mai aproape şi o să te lase să le vezi. Dacă tu te comporţi agresiv şi le goneşti de acolo, păi nici tu şi nici cei care vin după tine nu or să vadă nimic. Un foarte bun exemplu este Piatra Craiului unde acum circa 10 ani, când am mers acolo pentru prima dată, nu te puteai apropia de o capră neagră. O vedeai de la foarte mare distanţă. Iar acum, când este un parc naţional foarte bine pus la punct - nu se mai vânează, nu se mai braconează - caprele au ajuns să stea lângă tine, la câţiva metri şi nu au niciun fel de problemă să se comporte natural lângă tine. În alte zone (Făgăraş, Bucegi), o să le vezi că fug de tine, nu stau. Piatra Craiului este un munte dificil, atrage turişti... hai să le spunem mai formaţi, adică oameni de munte, care înţeleg ce înseamnă să depui un efort până acolo să intri în lumea animalelor şi oameni care nu vor speria animalele alea fără un motiv. Iar asta contează foarte mult!
C.D.: Iar acuma făcând o comparaţie cu parcurile americane, că tot am vorbit de ele - potecile de acolo erau atât de stricte tocmai pentru că veneau animalele. Nu trebuia să te mai duci tu după ele să le cauţi, ele erau pe marginea drumului şi nu se speriau.

C.N.: Terminaţi filmul cu un soi de îndemn despre Lanţul Făgăraş, să fie transformat într-un parc naţional. Puteţi să spuneţi mai multe despre asta?
D.D.: E un proiect de zece ani acolo, un proiect în care cei de la Conservation Carpathia se străduiesc să declare acel masiv arie naturală protejată.
C.D.: Culmea e că e cel mai mare şi impunător masiv montan din România şi nu are un statut de arie protejată!
D.D.: De fapt nu este atât de important Făgăraşul în sine, ci ce se va întâmpla după ce va fi şi el un parc naţional. Avem pe de o parte Piatra Craiului, Bucegi - alte două parcuri protejate, avem Făgăraşul, avem Masivul Leaota care este protejat prin faptul că e inaccesibil, apoi în capătul Făgăraşului avem Buila-Vânturariţa, Cozia - alte două parcuri, după care mai departe urmează Retezat, Cheile Caraşului, Cheile Nerei, practic de aici până la Porţile de Fier există un culoar de arii protejate destul de mari. Şi de fapt asta este miza cea mare, nu să declari o arie, ci să legi ariile între ele. În momentul în care faci asta, vei avea acolo un nucleu de sălbăticie care practic va fi un nucleu genetic pentru toată Europa. Pentru că în Europa nu va exista o suprafaţă atât de mare de rezervaţie, în special în zona forestieră. Atunci creezi cu adevărat o zonă de impact, un adevărat refugiu pentru animale.
Valea Topologului, Munţii Făgăraş (foto: Dan Dinu)

C.N.: Întorcându-ne la film - e un proiect la care aţi lucrat 10 ani. Cum a fost cu finanţarea?
C.D.: E simplu, n-a fost. Ne-am autofinanţat, am mai lucrat pe lângă şi am mai produs resurse pe care le-am folosit şi în drumeţiile în care am filmat. Practic documentarul ăsta a fost făcut în timpul liber.
D.D.: În prima parte a proiectului a fost o mică finanţare care a avut legătură cu proiectul foto. După care am avut nişte mici finanţări care ne-au acoperit aşa, nişte deplasări. Dar în acelaşi timp proiectul ăsta ne-a făcut un pic cunoscuţi şi ne-a adus alte proiecte din care am generat nişte bani, proiecte tot de film de natură. Putem să spunem da, că acest proiect s-a autofinanţat, dar nu am făcut un calcul să vedem unde atârnă balanţa. Mi-e frică să-l fac, sincer, pentru că s-ar putea să nu fim încântaţi.

C.N.: În ce măsură speraţi ca documentarul să joace şi rol educativ?
D.D.: El a fost gândit în primul rând ca un proiect educativ, care să rămână şi pentru generaţiile viitoare.
Omul trebuie să respecte natura, să nu o mai denigreze. Noi zicem des: "Vai, avem o ţară frumoasă, dar ne-au furat-o străinii!". Nu ne-a furat-o nimeni, doar că noi nu avem suficient respect pentru natura de aici. În momentul în care vom avea respect şi vom şti cum să o protejăm şi vom fi suficient de optimişti să facem asta, n-o să mai cădeam în scenariul ăsta.
C.D.: Sperăm că generaţiile tinere vor avea o dragoste şi un respect mai mare pentru natură, iar noi încercăm să contribuim la dezvoltarea educaţiei oamenilor pentru natură.
D.D.: Nu poţi milita pentru protecţia naturii fără să încerci să faci educaţie în sensul ăsta şi fără optimism. Iar din păcate românul duce uneori lipsă de amândouă. Suntem foarte negativişti uneori şi ne gândim că totul este pierdut. Nu este! Cine vrea să se convingă, să vină la film să vadă. Şi vor mai descoperi şi alte lecţii pe acolo, despre cât de multe avem în comun cu animalele şi totuşi cât de prost gestionăm noi anumite lucruri. Deşi noi ne considerăm cea mai evoluată specie, uneori greşim arogant fără să ne dăm seama. Adică ne-am arogat planeta asta cu totul, dar nu ne gândim că de fapt nu există "NOI" fără natură. Natură fără noi... poate exista bine-mersi.
Parcul Naţional Ceahlău (foto: Dan Dinu)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu