miercuri, 29 septembrie 2021

Confesiunile unei suspecte de crimă

 

James Patterson şi Maxine Paetro
Confesiunile unei suspecte de crimă
Editura Meteor Press, 2021

traducere din engleză de Adina Barvinschi



***
Intro
James Patterson a vândut peste 300 milioane de cărţi în toată lumea, în SUA la fiecare 20 de cărţi vândute una e scrisă de el, a fost tradus în 38 de limbi şi scrie în medie cam 9 cărţi pe an.
De-a lungul carierei a câştigat numeroase premii, printre care: National Book Foundation's 2015 Literarian Award for Outstanding Service to the American Literary Community / National Parenting Publications Honors Awards / International Reading Association's Young Adults' Choices Booklist / American Library Association "Teens Top Ten" Pick / London Times Book Sense Children's Pick / Children's Choice Book Awards / National Humanities Medal 2019.

*
Malcolm şi Maud Angel erau infecţi, dar nu meritau să fie ucişi şi scoşi din casă împreună cu gunoiul. Suspecta principală este Tandy Angel, fiica lor de şaisprezece ani. Ea se vede nevoită să lămurească pe cont propriu misterul, deşi nu poate avea încredere în nimeni - poate nici măcar în ea însăşi. În goana ei după adevăr, Tandy va coborî în subteranele fetide ale New York-ului, va scoate la lumină secrete întunecate şi va descoperi lucruri periculoase şi tulburătoare despre familia în care a crescut. Asta pentru că nimeni nu ştie ce-i poate pielea cuiva din neamul Angel.

Fragment
1

Trebuie să împărtăşesc cuiva nişte secrete foarte întunecate şi de ce nu ai fi chiar tu acela - un străin, un cititor de cărţi, dar mai ales cineva care nu-mi poate face niciun rău. Aşa că, acu-i acu, totul sau nimic. Nu sunt sigură că mai izbutesc să-mi dau seama care e diferenţa dintre ele.

În noaptea în care mi-au murit părinţii - după ce fuseseră coborâţi cu liftul de serviciu, vârâţi în saci lucioşi şi negri pentru cadavre - fratele meu, Matthew, a început să urle cât îl ţineau plămânii lui uimitor de puternici.
- Părinţii mei erau infecţi, dar nu meritau să fie scoşi din casă împreună cu gunoiul!

Avea dreptate în privinţa ultimei părţi - şi, după cum s-a adeverit mai apoi, şi a primei.

Te iau însă prea repede, nu-i aşa? Te rog să mă ierţi... E un obicei prost de-al meu.

Când s-a întâmplat totul, dormeam jos, în camera de sub dormitorul părinţilor mei. Aşa că n-am auzit nimic - nici bufnituri puternice, nici strigăte îngrozite, niciun fel de zarvă. M-a trezit urletul sirenelor trecând în viteză prin Central Park West, poate cel mai obişnuit sunet din New York.

În noaptea aceea însă lucrurile stăteau complet diferit.

Sirenele s-au oprit chiar la parter. Iată de ce m-am trezit cu inima gonindu-mi în piept cu o sută de kilometri pe oră. Să fi luat foc clădirea? Să fi făcut vreun vecin mai în vârstă un atac cerebral?

Am ieşit de sub stratul dublu de pături, m-am dus până la fereastră şi am aruncat o privire spre strada aflată cu nouă etaje ameţitoare mai jos. Am văzut trei maşini de poliţie şi poate şi pe a patra, fără însemne, oprite pe Seventy-second Street, chiar în faţa porţilor blocului nostru, exclusivista şi notoria clădire Dakota.

O clipă mai târziu a sunat interfonul, un ţiuit strident care mi-a perforat carnea şi oasele.

De ce ne suna pe noi portarul? Era o nebunie.

Dormitorul meu era cel mai aproape de uşa de la intrare, aşa că am ţâşnit prin camera de zi, am cotit în dreptul rechinilor din acvariul-măsuţă de cafea şi am trecut printre Robert şi televizorul lui pornit non-stop.

Când am ajuns pe hol, am apăsat frenetic butonul interfonului ca să opresc urletul enervant care ameninţa să trezească toată casa.

I-am şoptit răsunător portarului în microfon.
- Sal? Ce se întâmplă?
- Domnişoară Tandy? Doi poliţişti urcă în clipa asta spre apartamentul vostru. N-am reuşit să-i opresc. Au primit un apel la 991. E o urgenţă. Asta mi-au zis.
- E o greşeală, Sal. Aici sus toată lumea doarme. E trecut de miezul nopţii. Cum ai putut să-i laşi să urce?

Înainte să apuce să mai zică ceva, am auzit soneria şi apoi izbituri de pumni în uşă.
- Poliţia! a strigat o voce masculină aspră.

M-am asigurat că lanţul era pus şi am deschis uşa - numai câţiva centimetri.

M-am zgâit prin deschizătură şi am văzut că pe casa scării se aflau doi bărbaţi. Cel mai bătrân era mare cât un urs, dar părea blând şi maleabil. Cel tânăr era slăbănog şi avea un chip aspru şi lipsit de orice expresie, care aducea cu o lamă de topor sau cu... nu, de fapt lamă de topor e tocmai bine.
- Sergentul Capricorn Caputo şi detectivul Ryan Hayes, NYPD, a spus cel tânăr, fluturându-şi legitimaţia. Vă rog să deschideţi uşa.
"Capricorn Caputo?" mi-am zis eu. "Serios?"
- Aţi greşit apartamentul, am răspuns eu. Aici n-a sunat nimeni la poliţie.
- Deschideţi uşa, domnişoară. Chiar acum.
- Îi chem pe părinţii mei, le-am zis eu prin deschizătură.

Nu aveam nici cea mai vagă idee că părinţii mei erau morţi şi că noi aveam să fim singurii suspecţi demni de acest nume într-un caz de dublă omucidere. Era ultima mea clipă de inocenţă.

Dar ce prostii vorbesc? Niciun membru al familiei Angel n-a fost vreodată inocent.

2

- Deschideţi sau colegul meu va sparge uşa! a strigat Faţă-de-topor.

Nu exagerez când spun că toată familia mea urma să primească un apel de deşteptare infernal. Însă tot ce-mi trecea prin cap în clipa aceea era că poliţia nu putea să spargă uşa. Eram în clădirea Dakota. Puteam fi evacuaţi dacă am fi permis cuiva să tulbure liniştea publică.

Am scos lanţul şi am deschis uşa larg. Fireşte că eram în pijama. Una galben-canar cu dinozauri care vânau fluturi. Nu era tocmai ţinuta pe care aş fi ales-o pentru o întâlnire cu poliţiştii.
- Cum te cheamă? m-a întrebat detectivul Hayes, cel cu alură de urs.
- Tandy Angel.
- Eşti fiica lui Malcolm şi a lui Maud Angel?
- Da. Îmi puteţi spune ce căutaţi aici, vă rog?
- Tandy e numele tău adevărat? s-a interesat el, ignorându-mi întrebarea.
- Mi se spune Tandy. Vă rog să aşteptaţi aici. Îi chem pe părinţii mei să vorbească cu voi.
- Venim cu tine, a spus sergentul Caputo.

Expresia sumbră de pe chipul său mi-a dat de înţeles că nu-mi adresase o rugăminte. Am aprins rând pe rând becurile pe drum spre dormitorul părinţilor mei.

Tocmai urcam pe scara circulară şi mă gândeam că părinţii mei aveau să mă ucidă când or să vadă pe cine le adusesem pe cap când poliţiştii m-au înghiontit cu nesimţire şi m-au depăşit. Când am ajuns în dreptul camerei părinţilor mei, becul de pe tavan era aprins şi poliţiştii se aplecau peste patul conjugal.

Chiar şi din spatele lui Caputo şi Hayes, reuşeam să văd că mama şi tata arătau complet aiurea. Cearşafurile şi păturile erau pe jos, iar pijamalele lor erau strânse ghem sub braţ, de parcă ar fi încercat să se dezbrace. Braţul tatălui meu părea dislocat, ieşise din încheietura umărului. Mama zăcea cu faţa în jos peste trupul lui tata, iar limba îi atârna afară din gură. Devenise neagră.

N-aveam nevoie să-mi zică un legist că muriseră. Am ştiut din prima clipă când i-am văzut. Diagnosticul era clar.

Am ţipat şi m-am năpustit înspre ei, dar Hayes m-a oprit imediat. Nu m-a lăsat să intru în cameră. Şi-a pus labele lui mari pe umerii mei şi m-a condus cu forţa înapoi pe hol.
- Îmi pare rău că trebuie să fac asta, a zis el, închizându-mi apoi în nas uşa de la dormitor.

N-am încercat să o deschid. Am rămas pe loc. Nemişcată. Abia mai respiram.

Ai putea să te întrebi de ce nu boceam, nu ţipam sau nu leşinam din pricina şocului şi a groazei. Sau de ce nu fugeam la baie să vomit sau nu mă ghemuiam pe podea, cu genunchii strânşi la piept, hohotind. Sau orice alt lucru pe care s-ar fi cuvenit să-l facă o adolescentă care tocmai văzuse cadavrele părinţilor ei proaspăt ucişi.

Răspunsul e complicat, dar iată modul cel mai simplu în care-l pot formula: sunt foarte diferită faţă de majoritatea fetelor. Din câte îmi dau seama, cel puţin. Pentru mine, o criză de isterie era ceva absolut exclus.

Malcolm şi Maud îmi spuseseră că eram deosebit de inteligentă încă de pe vremea când aveam doi ani şi începusem să vorbesc în paragrafe care începeau cu propoziţii principale. Mai târziu îmi spuseseră că eram o persoană analitică, având foarte bune capacităţi de concentrare, şi că indiferenţa mea în privinţa emoţiilor lacrimogene era o trăsătură de caracter remarcabilă. Îmi spuseseră că dacă preţuiam aceste trăsături aveam să-mi îndeplinesc sau chiar depăşesc potenţialul extraordinar. Şi că ăsta nu era un lucru bun, ci de-a dreptul minunat. De fapt, era singurul lucru care conta în viaţa mea.

Îmi lansaseră o provocare, iar eu o acceptasem.

Iată de ce această catastrofă m-a găsit mai pregătită decât pe cei mai mulţi sau chiar pe oricare alţi copii de vârsta mea.

Da, e adevărat că panica îmi dădea fiori pe şira spinării şi-mi scăpăra din vârfurile degetelor. Eram şocată, ba poate chiar îngrozită. Am înăbuşit însă repede vocea care-mi urla în minte şi mi-am revenit în simţiri, reuşind chiar şi să definesc cele câteva lucruri pe care le aflasem.

Unu: părinţii mei muriseră într-o manieră de nedescris.
Doi: cineva ştia că muriseră şi sunase la poliţie.
Trei: uşile de la apartamentul nostru erau încuiate şi nu se vedeau semne evidente de intrare prin efracţie. În afară de mine, acasă se mai aflau fraţii mei, Harry şi Hugo, şi secretara maică-mii, Samantha.

Am coborât şi mi-am luat telefonul. I-am sunat pe unchiul meu, Peter, şi pe avocatul familiei, Philippe Montaigne. Am mers apoi în dormitoarele fraţilor mei şi în cel al Samanthei. Şi am reuşit, nu ştiu nici eu cum, să-i dau fiecăreia vestea inexprimabilă şi oribilă că mama şi tata muriseră şi că era posibil să fi fost ucişi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu