Dacă ar fi ştiut...

 

Lisa Jackson
Dacă ar fi ştiut...
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro
 

Primul volum din trilogia Familia Cahill.

Totul a început într-o noapte pe o porţiune întunecată de autostradă din nordul Californiei. Orbiţi de farurile din faţă, şoferii a două vehicule părăsesc şoseaua, lăsând în urmă o femeie moartă şi alta în comă. Când supravieţuitoarea se trezeşte, memoria i-a pierit şi faţa i-a fost reconstruită chirurgical. Membrii familiei îi spun că se numeşte Marla Cahill... dar toţi îi sunt necunoscuţi.
Aflată în convalescenţă în vila ei izolată din San Francisco, Marla aşteaptă ceva care să-i declanşeze revenirea memoriei, totuşi are sentimentul profund că ea nu este femeia despre care spune toată lumea. Ea mai ştie, de asemenea, că se află în pericol. Şi pe măsură ce teama îi creşte, un ucigaş aşteaptă momentul perfect pentru a lovi - momentul în care Marla îşi aminteşte!

Fiori reci de oroare i se furişară încet în sus pe şira spinării când îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar o singură clipă din anii ce însemnau viaţa ei. Era ca şi cum ea n-ar fi existat niciodată.

Lisa Jackson este cel mai incitant nume nou din literatura de suspans romantic. Dacă ea ar fi ştiut... trebuie citită cu toate luminile aprinse. (Bookcrazy Reviews)

Un roman care te ţine cu sufletul la gură o capodoperă ce opreşte inima, cu tot atâtea întorsături cât străzile din San Francisco. nu-l rataţi! (Old Book Barn Gazette)

Prolog

Nordul Californiei, autostrada 17

- E maşina următoare... vine în maşina următoare, un Mercedes negru coupé model S500 - se-ndreaptă spre sud, exact aşa cum am plănuit.

Ghemuit în tufe, în ceaţa care se târa încetişor peste solul umed, bărbatul se străduia să audă glasul neliniştit printre pârâiturile walkie-talkie-ului său.
- Am crezut că are un Porsche.
- Conduce un Mercedes! se răsti glasul furios. Mai ai vreo nouăzeci de secunde.
- Am înţeles.

Cu ochii mijiţi, îşi concentră toată atenţia asupra şoselei ce şerpuia printre canioanele şi dealurile din această parte a Californiei. Prin ceaţă şi neguri, auzi într-adevăr torsul lin al unui motor bine reglat. Da, automobilul suia panta. Se apropia.
Ea se apropia.

Inima îi bătea tot mai tare. Îşi amintea parfumul pielii ei. Privirea din ochii ei. Profunzimea trădării ei.
Merita asta din plin, javra ipocrită! Îi părea rău doar că femeia n-avea să ştie niciodată cine fusese instrumentul morţii ei.

Adrenalina îi pulsa prin sânge.
- Să nu ratezi, îl instrui glasul. E unica noastră şansă.
- Ştiu, ştiu.
- Face o sută de miare.
Face mult mai mult, se gândi el, dar nu zise nimic. Mult, mult mai mult.
- O să am grijă.

Închise walkie-talkie-ul, îi strânse antena şi-l îndesă într-un buzunar din interiorul jachetei. Transpiraţia îi furnica pielea capului şi i se prelingea pe ceafă, deşi nu erau nici cinci grade în porţiunea asta de pădure. Îşi trase cagula peste faţa deja vopsită cu negru şi începu să alerge peste covorul de frunze umede; vechii bocanci de armată erau încă rezistenţi, iar costumul de camuflaj îi asigura o acoperire perfectă în noaptea înceţoşată.

Ramurile îl izbeau peste faţă. Aerul era rece şi mirosea a pământ umed şi a încă ceva - propria lui teamă. Teama că va da greş. Teama că poate ea va supravieţui. Că va ajunge să râdă de el.
Nu! Nici vorbă de aşa ceva!

Undeva în apropiere ţipă o bufniţă, abia auzindu-se peste bubuiturile inimii sale. Apoi un uruit de treaptă inferioară de viteză şi de motor greu... nu de Mercedes. Venea din direcţia opusă. Simţi cum i se usucă gura.

Calm, îşi reaminti când ieşi din pădure în curba stabilită a şoselei. Se rugă cerului ca vehiculul celălalt, părea un camion, să fie la câţiva kilometri depărtare, apoi traversă asfaltul strecurându-se pe furiş ca un soldat de comando. Îşi privi ceasul. Încă treizeci de secunde. Blestematul de Mercedes se auzea mai aproape. Scrâşni din dinţi; văzu o fulgerare de faruri prin ceaţă şi printre copaci.

Haide, nemernico, hai odată!

Dinspre sud răsună mai sonor camionul - părea că are semiremorcă şi accelerează. Rahat!

Bărbatul se ghemui pe şoseaua îngustă, poziţionându-se între serpentinele abrupte. Concentrându-se, auzi ţiuitul cauciucurilor Mercedesului cântând pe asfaltul umed. Mai repede, îl îndemnă în gând şi miji ochii. Poţi s-ajungi înaintea camionului. Trebuie!

Automobilul se auzea mai aproape.
Bun!

Îşi privi din nou ceasul şi cadranul luminos îi număra practic bătăile inimii. Totul mergea aşa cum fusese plănuit, cu excepţia camionului. Numai câteva secunde... Îşi umezi buzele cu vârful limbii, anticipând momentul.

Frânele scârţâiră în noapte. Se auzeau prea aproape. Prea aproape, fir-ar a naibii! Întoarse capul spre sud, către vuietul ce sosea. Motorul vehiculului cu optsprezece roţi ezită o clipă când şoferul schimbă viteza şi încetini.

Toţi muşchii îi erau încordaţi în timp ce asculta atent. Nu putea să rişte un martor. Transpiraţia i se prelingea pe spinare.
Putea să abandoneze. Mai era încă timp.
Dar când ar mai fi avut altă şansă?

O sută de miare. Şi-i doar începutul.
În plus, merită asta... şi practic ţi-a căzut în poală.

Motorul camionului mugi sonor, reverberând prin pădurea de conifere şi stejari. Un vehicul cu optsprezece roţi care gonea în jos pe panta abruptă.

În direcţia opusă, Mercedesul, dacă informaţia primită era corectă, torcea urcând panta, iar şoferiţa habar nu avea că se apropia de moarte.

Bărbatul răsufla acum în gâfâieli scurte. Calmează-te. Gândeşte-te că este un exerciţiu - aşa cum ai făcut cu ani în urmă, când erai în unitatea specială. Poţi s-o faci. Câteva secunde şi poţi pleca spre casă. Inima îi bătea ritmic; mâinile erau scăldate în sudoare sub mănuşile mulate pe piele.

Două faruri apărură de după curba de jos. Frânele camionului scârţâiră de sus.

Acum! Sări în picioare şi rămase în mijlocul benzii ce urca panta. Mercedesul acceleră, îl prinse în lumina farurilor, iar el dezveli oglinzile pe care şi le prinsese de curea.

Şoferiţa călcă violent frâna.

Cu un scârţâit, roţile Mercedesului se blocară. Automobilul viră la dreapta, intră pe pietrişul de pe acostament şi derapă. O întrezări pe femeie, cu o expresie îngrozită pe faţa frumoasă, ţipând şi trăgând de volan. Pe scaunul din dreapta ei mai era cineva. Rahat! Ar fi trebuit să fie singură. Fusese asigurat că va fi singură!

Sări pe banda ce cobora. Evită cu numai câţiva centimetri să fie izbit de aripa maşinii germane. Se împiedică şi căzu. Oglinzile de pe curea se crăpară, împrăştiind cioburi. La naiba! Nu mai avea timp să facă nimic. Icnind, se ridică în picioare. O luă la fugă. Spre pădure.

Şterge-o de-aici!

Camionul apăru de după curbă, îl ţintui în farurile sale uriaşe, inundând asfaltul umed cu o lumină aproape orbitoare. Sări şi zări chipul panicat al şoferului. Avea barbă şi era voinic, ca un urs; urla, fără să poată acoperi zbieretul frânelor. Optsprezece roţi groase scârţâiră asurzitor, arzând cauciucul. Cabina se roti şi se îndoi din articulaţie la nouăzeci de grade faţă de remorcă.

Rahat, rahat, rahat! Fugi!

Se rostogoli peste parapet şi se năpusti spre adăpostul stejarilor şi al brazilor înalţi. Ateriză brutal, glezna i se răsuci şi durerea îl arse fulgerător, dar nu se putea opri. Nu acum. Inima îi bubuia furios. Transpiraţia îi şiroia pe faţă, pe sub mască. Cu coada ochiului văzu cum Mercedesul raşcheta parapetul de pe partea opusă a şoselei, lăsând în urmă o jerbă de scântei. Cu un zbieret de agonie, tabla lustruită se despică.

Bărbatul alergă în jos pe deal şi auzi geamătul metalului care cedă când Mercedesul lovi parapetul slăbit, apoi trecu prin el şi se repezi în copaci.

Aşa cum fusese plănuit.

Însă camionul, blestematul de camion, scăpase de sub control şi cobora acum pe deal.

Bărbatul fugea, deşi glezna îi urla de durere, iar plămânii îi luaseră foc. Tirul vuia în jos. Roţile erau blocate. Metalul ţipa. Întreaga pădure se cutremură când monstrul pe optsprezece roţi trecu prin parapet, urmându-şi calea, un gigant metalic furios care-l urmărea, tone de metal contorsionat ce distrugeau totul în cale. Cu inima bubuindu-i, bărbatul încercă să iuţească ritmul picioarelor. Tirul mugi.

Fugi, fugi! Glezna îl durea îngrozitor şi plămânii erau gata să explodeze.

Se rostogoli, ignorând agonia tendoanelor vătămate, şi alergă în zigzag printre copaci. Unde naiba era Jeepul lui? Unde? Încercă disperat să evite traiectoria monstrului ucigaş, blocat ca un briceag pe jumătate deschis. Plonjă cu capul înainte peste un buştean căzut, după care se strădui să se ridice dintre ramurile ţepoase ale rugilor de muri ce i se agăţaseră de haine. Spera cu disperare să poată ajunge la timp în Jeep, să plece şi să se îndepărteze de dezastru.

Solul se cutremură.
Picioarele îi zburară de sub el şi se prăbuşi cu faţa în jos pe pământ.

Ca un fulger orbitor, un glob de foc se ridică dintre copaci, dilatându-se apoi roşu-strălucitor şi portocaliu. Noaptea se transformă brusc în zi.

Vuiete chinuite, oribile, agonizatoare ce aveau să-l bântuie de-a pururi sfredeliră văzduhul când camionul explodă şi scânteile căzură ca ploaia peste pădure, pârlindu-i părul, cagula şi jacheta. Printre copaci răbufni fumul, mirosind a motorină şi cauciuc ars. Preţ de o clipă, bărbatul crezu că o să moară.
Dumnezeu era martor că o merita.

Apoi îşi zări maşina. De parcă îi fusese adusă direct din infern. În lumina sălbatică a flăcărilor, îşi văzu Jeepul din ale cărui geamuri fumurii se reflectau văpăi roşii ca sângele. Era acolo unde-l lăsase, pe drumul forestier abandonat.

Se ridică, clătinându-se, trase fermoarul buzunarului şi bâjbâi după chei. Ajunse la maşină şi deschise portiera. Reuşise. Aproape. Fumul îl îneca atunci când se aruncă înăuntru. Tremura din tot corpul şi glezna îi pulsa, dar întoarse cheia şi motorul porni. Pădurea era scăldată într-o lumină nepământeană. Ca precauţie, păstră cagula pe cap şi trase portiera, închizând-o.

Băgă în viteza întâi şi acceleră. Roţile se învârtiră în gol în făgaşele săpate în noroi.
- Haide, haide!
Jeepul zvâcni în faţă. Se legănă. Noroiul zbura de sub roţi.
La naiba, avea nevoie de o ţigară. Trebuia neapărat să fumeze.
În cele din urmă, blestematele de roţi făcură priză cu solul. Privi în oglinda retrovizoare şi văzu urmările, foc şi fum, ridicându-se în vălătuci prin noaptea ceţoasă.

E moartă. Ai omorât-o. I-ai trimis sufletul ca smoala drept în iad.
Şi o merita din plin!

Deschise radioul. Prin difuzoare, pulsând peste ţiuitul motorului Jeepului, glasul lui Jim Morrison cânta cunoscutele versuri:
Come on baby, light my fire...

Da, da, cum să nu! Căţeaua n-avea să mai stârnească niciodată pasiunea cuiva.

Capitolul 1

Nu putea să vadă, nu putea să vorbească, nu putea... oh, Doamne, nu putea să-şi mişte mâna. Încercă să deschidă ochii, dar pleoapele nu i se clinteau. Cântăreau o tonă şi păreau lipite peste ochii ce ardeau cu o durere îngrozitoare, arzătoare.
- Doamna Cahill?
Doamna Cahill? Simţi o atingere, degetele reci ale cuiva pe dosul mâinii ei.
- Doamna Cahill, mă puteţi auzi?

Vocea era feminină, blândă şi suna de parcă venea de la foarte mare distanţă... atât de departe, dintr-un punct aflat dincolo de durere. Eu? Eu sunt doamna Cahill? Ceva nu era în regulă, dar nu ştia ce anume.
- A sosit soţul dumneavoastră, să vă vadă.
Soţul meu? Dar eu n-am... oh, Doamne, ce mi se-ntâmplă? Înnebunesc?

Degetele se îndepărtară şi femeia care vorbise oftă adânc.
- Îmi pare rău, nicio reacţie.
- Este-n spitalul ăsta de aproape şase săptămâni.

Noul glas aparţinea unui bărbat. Vorbea apăsat. Dur. Nemulţumit.
- Şase săptămâni, pentru numele lui Dumnezeu, şi n-a dat niciun semn de revenire.
- Nu-i adevărat. Acum respiră singură, am observat mişcări ale globilor oculari în spatele pleoapelor, a tuşit şi a încercat să caşte - iar toate astea sunt semne bune, sunt indicii că nu există leziuni ale trunchiului cerebral...
Dumnezeule, ei vorbesc despre leziuni cerebrale!
- Atunci de ce nu se trezeşte? întrebă bărbatul.
- Nu ştiu.
- La naiba, zise el mult mai încet.
- Trebuie să-i acordăm timp, vorbi femeia cu blândeţe. Nu putem fi siguri, bineînţeles, dar există chiar posibilitatea ca ea să ne audă acum.
Da, da, vă pot auzi, dar eu nu sunt doamna Cahill. Nu sunt căsătorită şi mor de durere. Pentru Dumnezeu, să m-ajute cineva! Dacă ăsta-i un spital, trebuie s-aveţi codeină sau morfină sau... sau măcar o aspirină. Se simţi învăluită în ceaţă şi dori să-i cedeze cu totul, să nu simtă iarăşi nimic.
- Marla? Sunt eu, Alex.

Glasul baritonal era mult mai aproape. Mai răsunător. Ca şi cum ar fi stat la numai câţiva centimetri depărtare. Simţi din nou o apăsare pe braţ când bărbatul o atinse şi ar fi vrut să-l anunţe că-l auzea, însă nu se putea mişca deloc. Mirosul de colonie o izbi şi, instinctiv, simţi că era scumpă. Totuşi cum ar fi putut şti aşa ceva? Degetele ce-i atingeau pielea erau netede, mătăsoase... Degetele lui Alex. Degetele soţului ei.
Dumnezeule, de ce nu-şi putea aduce aminte?

Se strădui să-şi amintească faţa lui, culoarea părului, lăţimea umerilor, măsura pantofilor, orice detaliu, oricât de banal, însă nu izbuti. Glasul nu-i trezea amintiri. Percepu un iz slab de fum care-l înconjura atunci când mâneca lui atinse încheietura ei şi îi simţi lâna aspră a sacoului, dar numai atât.
- Iubito, te rog, trezeşte-te. Îţi ducem dorul - şi eu, şi copiii...

Glasul i se întrerupse, gâtuit de emoţie.
Copiii?

Nu! Era imposibil ca ea să aibă copii şi să n-o ştie. Sau era posibil? Chiar dacă zăcea pe jumătate sedată şi în comă pe un pat de spital, o femeie ar fi trebuit să ştie imediat aşa ceva. Cu siguranţă că intuiţia, instinctul animalic al femelei din ea ar fi ştiut că era mamă. Prizonieră, nemişcată, în bezna asta, nu ştia nimic. Dacă ar fi putut măcar deschide ochii... şi totuşi căldura confortabilă a acestei stări de inconştienţă era seducătoare... În curând avea să-şi amintească... Era doar o chestiune de timp...

Fiori reci de groază o trecură pe şira spinării când îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar o singură clipă din anii ce însemnau viaţa ei. De parcă nici n-ar fi existat.
E un coşmar. Asta-i singura explicaţie.
- Marla, te rog, trezeşte-te. Întoarce-te la mine, la noi, şopti răguşit Alex şi, în adâncul inimii ei, femeia dori să simtă ceva, o frântură de emoţie pentru străinul acela fără chip care susţinea că era partenerul ei de viaţă.

Degetele lui netezi se împletiră printre ale ei şi femeia simţi o presiune pe dosul palmei - o strângea uşor tubul perfuziei. Dumnezeule, era de-a dreptul patetic, ca o scenă desprinsă dintr-un film siropos despre al Doilea Război Mondial!
- Cissy îţi duce dorul, şi micul James...

Glasul bărbatului se frânse din nou şi ea încercă să dezgroape măcar un firicel de tandreţe din subconştient, o fărâmă de iubire pentru bărbatul acesta pe care nu-l putea vedea şi pe care nu şi-l putea reaminti. Vidul care era trecutul ei nu-i oferea niciun indiciu despre aspectul lui Alex Cahill, cum îşi câştiga existenţa sau cum făcuse dragoste cu ea... cu siguranţă, asta ar fi trebuit să-şi amintească. Şi ce era cu copiii ei? Cissy? James? Prin minte nu-i fulgeră nicio imagine de ţânci angelici, rumeni în obraji şi cu năsucuri umede, ori de adolescenţi deşiraţi, luptându-se cu ravagiile acneei, dar apoi începu să se scufunde. Poate că-i puseseră ceva în perfuzie, pentru că se simţea detaşându-se de corp... plutind... Trebuia să se concentreze.
- Cât va mai dura? întrebă bărbatul, desprinzându-şi mâna din a ei.
- Nimeni nu poate spune. Vindecarea unor asemenea traume durează, răspunse asistenta şi vocea i se auzi de la mare depărtare, ca printr-un tunel. Comele durează uneori numai câteva ore, însă alteori... mult mai mult. Zile. Săptămâni. Nimeni nu poate să prezică. Ar putea dura chiar şi mai mult...
- Ajunge! o întrerupse Alex. Aşa ceva nu se va întâmpla. Se va trezi.

Glasul îi era ca de oţel. Era un bărbat obişnuit să dea ordine.
- Marla?

Probabil că se întorsese din nou spre pat, deoarece vocea îi era mai tare. Nemulţumită, nerăbdătoare.
- Pentru Dumnezeu, nu mă poţi auzi?

Se strădui din toate puterile să se mişte. N-a putut. Era ca şi cum ar fi fost legată de pat, ţintuită de salteaua cu cearşafuri scrobite şi inconfortabile. Nu putea să clintească nici măcar un deget, totuşi asta nu conta...
- Vreau să vorbesc cu doctorul.

Alex era tăios. Energic.
- Nu văd niciun motiv pentru care să n-o pot lua acasă, pentru a fi îngrijită acolo. Pot să angajez tot personalul necesar. Infirmiere, asistente, sanitari. Orice este necesar. În casă există loc arhisuficient pentru asistenţă medicală non-stop.

Urmă o pauză lungă şi Marla simţi dezaprobare nerostită din partea asistentei - de fapt, era doar presupunerea ei că femeia era o asistentă - când se strădui să-şi mişte o parte a corpului pentru a le arăta că putea să audă în ciuda durerilor.
- O să-l anunţ pe domnul doctor Robertson că doriţi să vorbiţi cu el, zise asistenta cu glas care nu mai era protector şi răbdător, ci devenise ferm, profesional. Nu sunt sigură că este acum în spital, dar voi avea grijă să primească mesajul.
- Te rog!

Marla îşi pierdu din nou cunoştinţa şi pierdu secunde, poate chiar minute. Ca printr-o ceaţă inertă, auzi iarăşi voci ce-i întrerupseră somnul.
- Cred că doamna Cahill ar trebui să se odihnească acum, spunea asistenta.
- Nu rămânem mai mult de un minut.

Un alt glas feminin. Mai vârstnic. Rafinat. Plutea, suprapunându-se peste sunete de paşi sacadaţi şi apăsaţi, în dezacord cu vârsta vocii.
- Suntem din familie şi aş dori să rămân câteva clipe singură cu fiul meu şi cu nora mea.
- De acord, însă pentru binele doamnei Cahill, vă rog să nu staţi mai mult.
- Aşa vom face, draga mea, încuviinţă femeia mai vârstă şi Marla simţi o atingere de piele uscată şi rece pe dosul palmei. Haide, Marla, trezeşte-te! Cissy şi micul James îţi duc dorul şi au nevoie de tine. Urmă un chicotit, apoi: Deşi detest s-o admit, Nana nu-i tocmai la fel ca mama lor.
Nana? Bunică? Soacră?

Se auzi un foşnet de haine, apoi tălpi silenţioase traversară podeaua şi se deschise o uşă - probabil că asistenta plecase.
- Uneori mă-ntreb dacă se va mai trezi vreodată, mormăi Alex. Dumnezeule, am nevoie de-o ţigară.
- Trebuie să ai răbdare. Marla a suferit un accident oribil, după care au urmat chinurile operaţiilor chirurgicale. Se vindecă încet.

Doamne Dumnezeule, totuşi ea de ce nu-şi putea aminti nimic? Urmă alt suspin prelung şi serios şi o atingere blândă de degete pe dosul mâinii Marlei. Un norişor de parfum... îl putea recunoaşte, totuşi nu-i putea atribui un nume.

De ce se afla în spital? Despre ce fel de accident vorbeau? Marla se strădui să se concentreze, să se gândească, însă efortul nu-i provocă decât o durere îngrozitoare de cap.
- Sper doar să nu fi rămas desfigurată, urmă femeia vârstnică.

Cum? Desfigurată? Dumnezeule, nu! Desfigurată? Pentru o secundă, Marla fu smulsă din negura în care zăcea. Gâtul, deja scorojit de sete, aproape că i se strangulă de frică şi-şi simţi stomacul parcă răsucit şi legat cu gumilastic. Se strădui să-şi amintească cum arăta, dar nu conta... Inima îi bubuia de spaimă. Cu siguranţă că cineva urmărea undeva monitoarele şi putea să vadă că era conştientă, că răspundea, totuşi nu auzi paşi repezi intrând pe uşă şi nimeni nu strigă: Reacţionează! Uitaţi, se trezeşte!
- A avut medicii cei mai buni din stat. Poate... poate că n-o să arate aşa cum ne aşteptăm, dar va fi bine, va fi frumoasă.

Alex încerca parcă să se convingă singur de ceea ce spunea.
- Aşa a fost mereu, răspunse femeia care-şi spusese Nana. Să ştii, Alexander, că uneori frumuseţea unei femei poate fi un blestem.

Bărbatul care era soţul ei râse stânjenit.
- Nu cred că ea ar fi de acord.
- Nu, bineînţeles. Dar n-a trăit destui ani ca să-nţeleagă asta.
- Mă-ntreb pur şi simplu ce-şi va aminti când se va trezi.
- Sper că totul, zise Nana, dar în cuvintele ei exista o încordare, o nelinişte evidentă.
- Da, timpul va spune.
- Avem realmente noroc că n-a murit în accident.

După o ezitare foarte scurtă, soţul ei răspunse:
- Şi încă ce noroc! Nici măcar n-ar fi trebuit să fie la volan. Ce naiba, abia ieşise din spital.

Alt spital? Totul redevenea înceţoşat, cuvintele se auzeau ca prin apă. Oare auzise bine?
- Sunt foarte multe întrebări, şopti soacra ei.
Da, foarte multe, dar eu sunt prea obosită ca să mă gândesc la ele acum... sunt foarte obosită.

* * *

Fluierând ascuţit spre câinele lui şchiop, Nick Cahill opri motorul vasului Notorious şi aruncă o parâmă în jurul priponului înnegrit de pe doc, unde-şi amara barca de pescuit.
- Haide, Durule, hai acasă, rosti el peste umăr, în vreme ce barca se legăna pe valurile din Golful Oregon.

Ploaia cădea din cerul plumburiu şi vântul se înteţise, astfel că stropii îi biciuiau faţa. Creste înspumate dansau în contrapunct cu pescăruşii ce dădeau roată pe cer, ţipând. Izurile distincte de motorină, lemn putred şi sare se amestecau în aerul vântos de noiembrie din Oregon.

Ridicându-şi gulerul jachetei, Nick luă găleata cu crabi vii şi păşi pe chei tocmai când câinele ţâşni pe lângă el ca un fulger alb-negru. Durul, o corcitură de ciobănesc, ateriză pe scândurile lunecoase şi, cu labele trosnind la încheieturi, sui scara către parcarea de pe promontoriu. Nick îl urmă mai încet, pe lângă stâlpii deformaţi, acoperiţi de scoici şi strangulaţi de alge.
- Te caută cineva, mormăi Ole Olsen, bătrânul excentric din fereastra magazinului de momeli aflat pe palierul intermediar al scării.

Arătă din bărbie spre vârful treptelor, dar fără să ridice ochii la Nick, ci continuând să lege o muscă, aşa cum făcea mai mereu.
- Pe mine? se miră Nick.

În cei cinci ani de când era aici, nimeni nu trecuse vreodată prin port să-l caute.
- Da, aşa a zis.

Aşezat pe taburetul său, înconjurat de momeli şi de lăzi frigorifice în care ţinea râme şi Royal Crown Cola, Ole era un reper fix al portului de pescari. Chiştocul stins al unei ţigări îi era înfipt mereu într-un colţ al gurii, un cerc de păr roşu, care începuse să încărunţească, îi înconjura creştetul chel al capului, iar pliuri de piele îi ascundeau ochii mai eficient decât ochelarii cu lupe integrate pe care-i purta cocoţaţi pe vârful nasului.
- I-am spus c-o să lipseşti ceva vreme, dar a zis c-aşteaptă. Reteză cu dinţii un capăt de fir şi examină o bucăţică de puf portocaliu care acoperea un cârlig şi pe care urma s-o transforme în curând într-o muscă pentru somoni. M-am gândit că dacă vrea s-o facă n-am cum să-l opresc.
- Cum îl cheamă?
- N-a zis, da' o să-l vezi imediat.

Ole ridică în cele din urmă ochii şi privi peste jumătăţile de lentile ale ochelarilor. Cu chipul încadrat de rafturi cu ţigări, tabele de maree şi zeci de muşte colorate pe care le legase chiar el, adăugă prin fereastra deschisă:
- Nu-i de pe-aici. Mi-am dat seama imediat.

Umerii lui Nick se încordară.
- Mulţam.
- Cu plăcere, zise Ole şi încuviinţă scurt din cap în aceeaşi clipă în care Durul lătră ascuţit.

Nick sui scara şi traversă întinderea acoperită cu pietriş pe care camioane, trailere şi rulote parcaseră fără a ţine seama de vreo regulă. În mijlocul lor, arătând ca proverbialul diamant scânteind într-un morman de pietre, se afla un Jaguar argintiu, al cărui motor torcea încet; plăcuţele de înmatriculare din California anunţau un intrus din sud. Motorul se opri brusc. Portiera şoferului se deschise şi ieşi un bărbat înalt în costum cu vestă, pantofi brogue lustruiţi şi pardesiu.

Alex Cahill în carne şi oase.
Grozav. Pur şi simplu... grozav.

Îşi alesese o zi tare a naibii să apară.
- Era şi timpul, rosti Alex de parcă aşteptase de multe ore. Am crezut că poate ai murit acolo.

Arătă din bărbie, scurt, către ocean.
- N-ai avut noroc de data asta.
- Poate data viitoare.
- Poate.

Ochii pătrunzători ai lui Alex, mai mult cenuşii decât albaştri, fulgerară.
- Aşadar, tot un ticălos obraznic ai rămas.
- Mă perfecţionez. Nick nu se sinchisi să zâmbească. N-aş vrea să dezamăgesc.
- Rahat, Nick, asta-i tot ce-ai făcut mereu.
- Probabil.

Într-o fracţiune de secundă, Nick trase concluzia că probabil murise mama lor. Nu ar fi existat niciun alt motiv pentru care Alex să se fi deranjat într-atât încât să-şi tocească, oricât de puţin, anvelopele lui de trei sute de dolari. Şi totuşi gândul acela era greu de crezut. Eugenia Haversmith Cahill era cea mai dură femeie care păşise vreodată pe planeta asta pe tocuri înalte de zece centimetri. Nu! Se răzgândi imediat. Nu se putea ca mama lor să fi murit. Eugenia avea să trăiască mai mult decât ambii ei fii.

Continuă să meargă spre camioneta sa şi puse găleata în benă, alături de trusa de scule şi roata de rezervă. În jurul parcării, un gard cândva vopsit şi brazi contorsionaţi de anii de vânt şi ploi formaseră o baricadă fragilă ce separa portul de un magazin de antichităţi cu ferestrele astupate cu scânduri care fusese închis în cei cinci ani de când Nick locuia în Devil's Cove.

Alex îşi înfundă pumnii în buzunarele pardesiului care avea probabil eticheta vreunui designer la modă de care Nick nu auzise niciodată. Şi nici nu-i păsa. Totuşi era vorba despre ceva.
- Uite care-i treaba, zise Alex, am venit aici fiindcă am nevoie de ajutorul tău.
- De ajutorul meu? repetă fratele lui cu un surâs sceptic. Poate c-ar trebui să fiu măgulit.
- E ceva serios.
- Bănuiesc.
- E vorba de Marla.

Nemernicule! Sub pielea ponosită a jachetei sale, umerii lui Nick se gârboviră. Indiferent despre ce era vorba nu avea să se lase fraierit. În niciun caz de Marla.

Niciodată n-avea să se mai întâmple asta.
- A suferit un accident.

Nick simţi un ghem în stomac.
- Ce fel de accident?

Nick îşi încleştase maxilarele atât de tare, încât îl dureau. Nu avusese niciodată încredere în fratele lui mai mare. Şi dintr-un motiv bine întemeiat. De când îl ştia, Alex Cahill slujise altarul dolarului, îngenunchease ori de câte ori auzise o cotă NASDAQ şi-şi prezenta frecvent omagiile sfinţilor protectori ai oraşului San Francisco, elita numită "de bani gata". Iar asta era de două ori mai valabil pentru frumoasa şi arivista lui soţie, Marla.

Fratele său nu era decât un memento amar al propriului său flirt cu Dolarul Atotputernic. Şi cu Marla.
- E rău, Nick..., zise Alex şi lovi o pietricică rotundă cu vârful pantofului lustruit.
- Dar trăieşte.

Trebuia să ştie măcar asta.
- Abia. În comă. Este... ei bine, s-ar putea să nu reziste.

Stomacul lui Nick se chirci şi mai mult.
- Atunci de ce eşti aici? N-ar trebui să fii alături de ea?
- Am fost. Dar... N-am ştiut cum altfel să dau de tine. Nu mi-ai răspuns la mesaje şi... ei bine...
- Nu citesc prea des e-mailurile.
- Asta-i una dintre probleme.
- Doar una.

Nick se rezemă de aripa înnoroită a Dodge-ului, spunându-şi să nu se lase păcălit. Fratele lui era un ticălos convingător, un bărbat care putea, cu un zâmbet aparent sincer, cu o strânsoare fermă de mână şi cu o privire studiată, să scoată vesta de salvare de pe cineva care se îneca. Mai mare decât Nick cu trei ani, Alex era şlefuit, rafinat şi educat la Stanford. Pentru lucrarea de licenţă studiase la Harvard, unde învăţase toate chiţibuşurile legii.

Nick nu se sinchisise cu aşa ceva.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă el acum, străduindu-se să rămână calm.
- Accident de maşină.

Spre meritul lui, Alex izbuti să pălească în ciuda pielii bronzate. Băgă mâna în buzunarul pardesiului, scoase un pachet de ţigări şi-i oferi una lui Nick, care clătină din cap, deşi i-ar fi plăcut să simtă fumul umplându-i încet plămânii, ameţeala uşoară pe care i-o dădea nicotina.

Alex îşi aprinse bricheta şi inhală profund.
- Marla conducea maşina altei femei. Asta s-a-ntâmplat acum şase săptămâni, în dealurile de lângă Santa Cruz, pe o porţiune mizerabilă de şosea. Era însoţită de proprietara Mercedesului, Pamela Delacroix.

Urmă o pauză. Un oftat adânc, care exhală fum. O şovăială suficient de lungă cât să indice alte veşti proaste. Nick îşi adună forţele. În aceeaşi clipă, în parcare apăru în viteză un Jeep decapotabil murdar, care împroşcă apa din toate băltoacele înainte de a derapa, oprindu-se lângă parapet. Două tineri gălăgioşi de vreo douăzeci de ani coborâră şi luară din spate undiţe, lansete şi o geantă frigorifică. Coborâră zgomotos scara.
- Continuă, se adresă Nick fratelui său.
- Din păcate, Pam a murit.

Un fior de răceală îl străbătu pe Nick.
- Dumnezeule!
- A fost omorâtă pe loc. A fost implicat un alt vehicul, un camion cu remorcă ce mergea în direcţia opusă. Şoferul lui, Charles Biggs, se afla de şaisprezece ore la volan şi se zice că ar fi fost pe metadonă sau pe nişte droguri din astea. Cine poate şti? Poliţia nu spune nimic. E posibil ca şoferul să fi adormit la volan. Nimeni nu ştie cu certitudine. Doar Biggs, iar el este în secţia pentru arşi. Arsuri pe mai bine de şaizeci la sută din corp, plus leziuni interne. Este un miracol că mai rezistă, dar nimeni nu se aşteaptă să scape cu viaţă.

Nick îşi şterse ploaia de pe faţă şi se uită spre ocean.
- Însă Marla a scăpat.
- Dacă-i poţi spune aşa.
- Fir-ar să fie!

Nick simţi acum acut nevoia unei ţigări. Îşi înfundă adânc pumnii în buzunarele jachetei şi se avertiză în gând să nu-şi creadă fratele. Fiind mai mare şi mai isteţ, Alex se amuzase în copilărie să-şi bată joc de naivitatea lui. Întotdeauna avusese de plătit un preţ. Iar azi suspecta că va fi la fel.
- Aşadar, şoferul a dormit la volan şi tirul a intrat pe banda Marlei?
- Asta-i una dintre ipoteze. Alex trase din Marlboro. Poliţia şi companiile de asigurări o investighează. Au trebuit să închidă şoseaua. Vehiculele nu s-au ciocnit între ele, cel puţin aşa cred ei. Mercedesul a ajuns de o parte a şoselei, iar tirul de cealaltă parte, pe coasta dealului. Ambele vehicule au trecut prin parapete, ambele s-au lovit de copaci, dar camionul a explodat înainte ca şoferul să poată ieşi din cabină.
- La naiba, mormăi Nick. Amărâtul...

Alex pufni scurt, aprobator.
- Spitalul a roit de poliţişti, care au pus întrebări tuturor şi au aşteptat-o pe Marla să-şi revină, ca să povestească şi versiunea ei. Făcu o grimasă posomorâtă spre apele golfului. Bănuiesc că ar putea fi acuzată de omor prin imprudenţă, dacă ea a intrat pe sens invers. N-am... încă n-am avut acces la aspectele legale. Deocamdată. Asta... e... în fine, e un coşmar. E foarte greu pentru toţi.

În privinţa asta, Nick îl credea. Dacă situaţia n-ar fi fost aşa, Alex n-ar fi făcut niciodată drumul până aici. La naiba! Ploaia îi curse pe faţă când deschise portiera camionetei, întinse mâna, găsi resturile unui six-pack de Henry's, smulse o cutie de bere din gulerul comun de plastic şi i-o aruncă lui Alex, apoi îşi deschise şi el una.
- Dacă Marla scapă cu viaţă...
- Dacă, Alex? Dacă? Ea este femeia cea mai puternică pe care o cunosc. O să scape cu bine. Ce naiba, n-o înmormânta deja! E soţia ta!

O clipă de tăcere. Acuzaţii nerostite. Amintiri ce nu aveau niciun drept să fie evocate - seducătoare, erotice şi arzător de intense. Nick îşi simţi gâtul uscat, aproape scorojit pe dinăuntru. Vântul îi biciuia faţa. Bău cu lăcomie, în timp ce Durul îi scâncea la picioare. Însă gândurile lui porniseră deja după colţurile întunecate pe care le evitase atâţia ani, pe poteca îngustă ce ducea direct la soţia fratelui său. Apărură imagini interzise, imagini tabu ale unei femei superbe, cu râs melodios şi sclipiri neastâmpărate în ochi. Auzi clipocitul blând al apei pe cheiul de jos şi traficul de pe autostradă, mugetul surd al oceanului ce izbea coasta de cealaltă parte a digului, ţipetele pescăruşilor şi totuşi nimic nu era la fel de sonor ca bubuiturile inimii sale.

Nick încuviinţă din cap spre Alex, încurajându-l să continue. Mai trase o înghiţitură, străduindu-se, dar nereuşind, s-o alunge pe Marla din minte. Ploaia îi picura de pe vârful nasului. Se gândi să-i propună lui Alex să stea în camionetă, dar n-o făcu.
- Dacă ea scapă, atunci există o probabilitate să nu-şi mai amintească nimic sau ca porţiuni din memorie să fie pierdute. Eu nu-nţeleg foarte bine treaba cu amnezia, dar e ciudată. De-a dreptul stranie.

Alex fuma în ploaie şi părea că ignoră faptul că se uda până la piele. Părul şaten îi era lipit în şuviţe pe scalp, iar pantofii din piele italienească se îmbibau cu ploaia de Oregon din balta care i se formase la picioare.
- Dumnezeule, Nick, ar trebui s-o vezi. Sau poate că nu... Glasul lui Alex tremură evident şi el şovăi o secundă, trăgând cu atâta nesaţ din Marlboro, încât vârful ţigării se înroşi în lumina slabă. N-ai recunoaşte-o. Eu n-am recunoscut-o şi trăiesc cu ea de aproape cincisprezece ani. Dumnezeule! Suflă fumul printr-un colţ al gurii, deschise cutia de bere şi bău adânc. Era atât de frumoasă... adică, îţi aminteşti şi tu...

Glasul i se frânse, ca măcinat de durere.

Nick nu-l credea şi, sorbindu-şi berea, încercă să alunge imaginea unei femei care aproape îi distrusese viaţa. Se uită la podul suspendat ce trecea peste gâtul îngust al golfului şi permitea traficului să se desfăşoare de-a lungul coastei neregulate a Oregonului, graţie autostrăzii 101, dar în minte o vedea pe Marla... Marla cea superbă, mereu gata să se distreze şi să râdă.
- Cu excepţia pierderii de memorie, va fi bine?
- Vrei să zici cu excepţia faptului că nu va mai arăta la fel?
- Nu contează.
- Pentru ea va conta.

Nick pufni.
- Vă puteţi permite chirurgie estetică. Eu mă refer la leziuni cu efecte mai grave.
- Nu ştim.
- Şi-şi va recâştiga până la urmă memoria?

Alex ridică din umeri şi privi spre ocean.
- Aşa sper.

Pentru o fracţiune de secundă, doar cât o bătaie de inimă, Nick simţi un fior mărunt de milă pentru soţia fratelui său.
- Timpul ne va lămuri.
- Aşa zic ei.
- Dar va fi schimbată.
- Păcat, rosti el sarcastic în timp ce studia pietrişul saturat de apă şi bălţile noroioase ce începuseră să curgă în pârâiaşe spre faleză.
- Aşa este.

Nick termină berea, strivi cutia în pumn şi o aruncă în bena camionetei. Imaginea Marlei îi reveni în minte pe aripi interzise. Alex nu exagera. Marla Amhurst Cahill era o femeie superbă. Seducătoare. Nebunatică. Incredibil de sexy. Cu o piele mătăsoasă, arzătoare sub degetele unui bărbat, şi un zâmbet ademenitor ce o făcea de ruşine pe Marilyn Monroe. Avea arta de a se insinua în sângele unui bărbat şi de a dăinui acolo. Ani la rând. Poate pentru totdeauna.

Nick se întoarse brusc.
- Treci la subiect, Alex. De ce-mi spui toate astea?
- Pentru că faci parte din familie. Eşti singurul meu frate...
- Rahat.
- Am crezut că vrei să afli.
- Nu-i numai atât, rosti Nick convins. Altfel n-ai fi venit cu maşina tocmai până aici... şi după şase săptămâni.

Alex încuviinţă lent din cap şi colţurile gurii i se strânseră într-o grimasă ce trăda îngrijorare.
- Ea este... nu poate să vorbească, maxilarele i-au fost prinse cu sârme şi nu s-a trezit, dar a gemut şi a încercat să spună câteva cuvinte. Inspiră adânc, cutremurându-se din tot corpul. Singurul cuvânt pe care l-am înţeles a fost "Nicholas".
- Hai, lasă-mă.

Briza izbi faţa lui Nick, care se simţea furios.
- Are nevoie de tine.
- Ea n-a avut nevoie niciodată de nimeni.
- Noi am crezut...
- Noi?
- Mama şi cu mine, şi... în sfârşit, am spus-o şi medicilor. Am crezut că tu ai putea s-ajungi la ea.
- Tu şi mama, mormăi Nick. Rahat!
- Merită o încercare.

Nick privi către chei, unde ambarcaţiunile păreau deprimante, bărcuţe mici cu pânze, cu catarge scheletice, care se ridicau ca zeci de degete osoase în rugăminţi disperate către un cer indiferent. Gândul de a o revedea pe Marla îl strângea de beregată.
Şi îi intră în minte sfredelitor.

Alex îşi aruncă ţigara pe pietriş, unde sfârâi şi se stinse lângă cauciucul unui Buick vechi.
- Mai e ceva, zise el.
- Altceva?
Acum vine adevărul, se gândi Nick neliniştit şi simţi că fusese păcălit şi lăsase ca laţul familiei să-i fie trecut peste cap.
- Am nevoie de o favoare din partea ta.
- Alta? Pe lângă vizitarea Marlei?
- Aia nu-i o favoare, ci o obligaţie.

Nick ridică din umeri. N-avea chef de discuţii în contradictoriu.
- Spune.
- E vorba de afacere... Din cauza accidentului, am probleme cu concentrarea, pentru că-mi petrec tot timpul la spital cu Marla. Iar când nu sunt acolo, trebuie să mă ocup de copii.
- "Copii"? repetă Nick. La plural?
- Ah, poate că n-ai ştiut, da. Cu câteva zile înainte de accident, Marla a născut. De fapt s-a-ntâmplat în ziua când a fost externată din spital. Alex tăcu, băgă mâna în buzunarul hainei după o batistă şi-şi şterse faţa. Copilul e bine, slavă cerului. Micuţul James este pe cât de bine poate fi fără mama lui.

Glasul lui Alex avea o undă de mândrie, dar mai era şi altceva... îngrijorare? Despre ce naiba era vorba?

Nick îşi frecă ţepii ce-i acopereau bărbia, vârful unui deget îi alunecă peste cicatricea sa, o rană cu care se alesese la vârsta de unsprezece ani, mulţumită lui Alex, şi simţi că povestea era mult mai complicată - că existau omisiuni evidente peste care fratele lui trecuse cu uşurinţă.
- Copilul nu era cu Marla?
- Nu, slavă Domnului! Acum e acasă cu o bonă. Cât despre Cissy, ea e adolescentă şi, în fine, ştii şi tu cum sunt ei. În zilele astea s-a cam închis în sine. E bineînţeles tulburată că mama ei continuă să fie în spital, e îngrijorată, totuşi... Ridică din umeri şi o expresie de acceptare calmă îi apăru pe trăsăturile sale aristocratice. Uneori mă gândesc că o preocupă mai mult dacă va fi invitată la balul de iarnă decât dacă mama ei va supravieţui. Totul e o mască, ştiu prea bine. Cissy e îngrijorată în felul ei, dar asta a fost dintotdeauna relaţia ei cu Marla.
- Din ce în ce mai bine, murmură Nick.
- Nu-i aşa? replică Alex, apoi pufni şi-şi îndepărtă şuviţele de păr ud din ochi.
- Mă surprinde că Marla a mai avut un copil - nu credeam că se dădea în vânt după copii.
- A mai evoluat, replică Alex privindu-l încruntat.

Lui Nick i se părea totuşi ciudat ca Marla să mai nască un copil la atâţia ani după primul. Era mult prea preocupată de propria-i persoană. Încăpăţânată. Egocentrică. O afurisită de prinţesă. Pufni, coborî privirea spre barca lui şi se gândi că, numai cu o jumătate de oră mai devreme, unica lui problemă fusese rezolvarea unei dureri de cap cauzată de prietenia prea apropiată de o sticlă de Cutty Sark cu o seară în urmă. Dar asta... la naiba! Miji ochii spre norii ce se rostogoleau la orizont.

Alex îşi drese glasul.
- Deci - bun, uite care-i treaba, Nick, în clipa de faţă am nevoie de ajutorul tău.
- Ce fel de ajutor? întrebă Nick bănuitor.

Funia aspră a laţului familiei Cahill se strângea în jurul gâtului său, în timp ce burniţa continua neabătut.
- Tu eşti un specialist în rezolvarea problemelor corporaţiilor.
- Am fost, cândva.
- Şi încă eşti.
- Nu. Aia a fost cu ceva timp în urmă, Alex. De atunci am făcut multe altele. Acum pescuiesc. Sau încerc.

Alex se strâmbă şi privi peste portul pescăresc, după care se uită la găleata din bena camionetei fratelui său. Nu părea convins.
- Acum câţiva ani, ai salvat câteva corporaţii din pragul falimentului, iar în clipa de faţă, crede-mă sau nu, mi-ar fi de folos genul acesta de expertiză. Cherise şi Monty nu sunt încântaţi că au fost îndepărtaţi din corporaţie. Au senzaţia că, dacă sunt din familia Cahill, atunci ar trebui să le revină o felie de tort.
- Cherise şi Monty... Grozav!

Situaţia părea şi mai complicată. Tipic pentru familia Cahill. Se rezemă de camionetă şi Durul se culcă la picioarele lui, ridicând ochii şi aşteptându-se să fie mângâiat pe cap. Nick se conformă.
- Mda, mă rog, toată mizeria aia cu unchiul Fenton şi cu copiii lui ar fi trebuit clarificată cu mult înainte ca eu să fac parte din consiliul de administraţie, rosti Alex. Tata s-a înţeles cu fratele lui, dar copiii lui Fenton par să fi uitat asta. Cel puţin, Cherise. Ea a fost cu scandalul. Probabil din cauza ticălosului ăla de soţ al ei. Un predicator, Dumnezeule! În fine, asta-i poveste veche de acum. A naibii de veche. Sau aşa ar trebui să fie.
- Tata l-a tratat pe Fenton aşa cum i-a tratat pe toţi, zise Nick amintindu-şi de tiranul care le fusese tată; Samuel Jonathan Cahill fusese un ticălos puritan de mâna întâi. Adică i-a tratat în felul lui. Punct!
- Nu contează. Ideea e că Fenton a fost plătit cu ani în urmă pentru partea lui din corporaţie. Şi cu asta, basta! Cherise şi Monty îşi pot purta singuri de grijă. Eu am şi aşa destule probleme.

Nick auzise argumentul ăsta toată viaţa. Se plictisise de el, dar nu putea să joace rolul avocatului diavolului, mai ales când era implicat fratele lui.
- Nu-i poţi învinui că sunt supăraţi c-au fost îndepărtaţi. Amândoi au crezut că deveniseră milionari, însă afurisitul lor de tată a stricat totul.
- Eu nu-i învinuiesc pentru nimic. De fapt, puţin îmi pasă de ei. Monty n-a muncit o singură zi în viaţa lui, iar Cherise n-a făcut nici ea prea multe, decât să colecţioneze foşti soţi, iar acum a devenit o nebună religioasă. Eu am încercat să mă lămuresc cu ea, ba chiar i-am găsit un job ultimului soţ - care era predicator. Rahat, a fost un dezastru complet! Alex flutură cu mâna prin aer. Nu contează. Mi-aş dori ca Cherise şi Montgomery să dispară pur şi simplu amândoi. Definitiv.

Îşi termină berea cu un gest dezgustat, apoi se şterse la gură.
- Dumnezeule, ce mai lipitori! Nişte lipitori sugătoare de sânge. Alex ieşi din băltoacă şi se rezemă de aripa îndoită a Dodge-ului. Iar dacă se simt neglijaţi, ei bine, aşa cum se spune, "asta-i viaţa".

În glasul lui nu se simţi nici măcar o fărâmă de compătimire.
- E însă prea frig ca să stăm aici în ploaia asta şi să discutăm despre ei. Sunt pur şi simplu nişte mizerabili neînsemnaţi.
- Ei nu gândesc probabil la fel.
- Nu-i treaba mea. În plus, nu ei sunt motivul pentru care am venit aici.
- Marla este motivul.
- Parţial.

Alex îl privi drept în ochi pe fratele său.
- Am ajuns aşadar la subiect, aşa-i? întrebă Nick.

Vântul îşi schimbă direcţia şi şuieră peste parcare.
- Da, aşa-i. Am ajuns. Glasul lui Alex era foarte serios - acum era vorba despre afaceri. Cahill Limited are nevoie de o perfuzie.
- Sau de un glonţ în cap.
- Nu glumesc. Cute mici şi albe îi încadrau gura lui Alex, iar pentru o fracţiune de secundă păru realmente disperat. Şi n-ar fi rău să dai dovadă de un pic de solidaritate de familie. Ar fi utilă pentru toţi. Pentru mama. Pentru mine. Pentru copii. Pentru Marla.

Nick şovăi.
- Mai ales pentru Marla.

Brusc, laţul devenise atât de strâns, încât nu putea să respire. Durul râcâi cu labele treapta maşinii şi Nick deschise larg portiera, astfel încât ciobănescul ud să poată sări înăuntru. Însă decizia fusese luată deja. Atât el, cât şi Alex o ştiau.
- Va trebui să găsesc pe cineva care să aibă grijă de câine şi de cabana mea.
- O să plătesc pentru orice neplăceri...
- Las-o baltă.
- Dar...
- Aici nu-i vorba despre bani, da?

Nick sui în maşină, îl împinse pe Durul către locul lui de pe scaunul din dreapta şi băgă cheia în contact. Ştiind că făcea o greşeală pe care avea s-o regrete tot restul zilelor sale, rosti:
- Bine, o să vin. Furios pe sine şi pe loialitatea lui înverşunată şi prostească, adăugă: O să mă uit pe registrele tale blestemate, o să fiu drăgălaş cu mama şi-o s-o vizitez pe Marla, dar tu nu-mi datorezi niciun bănuţ. Ai înţeles? O să vin la San Francisco, pentru că aşa sunt eu bun la suflet şi o să plec când o să am chef. Înţelegerea asta nu-i pe termen nedeterminat.
- Bunătatea sufletului tău este un concept interesant, comentă Alex ignorându-i celelalte griji.
- Nu-i aşa? Nick prinse mânerul portierei. Vântul şi ploaia biciuiau interiorul Dodge-ului. Asta-i oferta mea cea mai bună, Alex. Unica mea ofertă. Voi fi acolo până la sfârşitul săptămânii. Acceptă sau nu.

Apăsă după aceea pe acceleraţie, răsuci cheia în contact şi nu mai aşteptă un răspuns. Motorul tuşi, hârâi, apoi porni. Furios pe lume în general şi pe sine în particular, Nick trânti portiera şi porni ştergătoarele de parbriz. Nimic din ceea ce fratele său putea spune n-ar fi contat în vreun fel sau altul.

Fie că-i plăcea sau nu, era în drum spre San Francisco.
- La naiba! mormăi când ştergătoarele începură să înlăture picăturile de ploaie şi băgă în marşarier.

De sub roţi ţâşni pietrişul, iar pe scaunul din dreapta sa Durul aproape că-şi pierdu echilibrul.
- Scuze, rosti Nick, apoi băgă în viteza întâi şi privi furios prin parbrizul înceţoşat.

Alex rămase în parcarea presărată de băltoace, cu pardesiul fluturat de vânt şi având pe chip o expresie la fel de aspră precum cea a unui antreprenor de pompe funebre. Nick porni dejivrarea care şuieră astmatic, după care răsuci butoanele radioului, dar nu auzi decât pârâituri.

Se gândi la Marla şi măruntaiele i se strânseră din nou. Încă o dorea. După cincisprezece ani. Cincisprezece ani nenorociţi. De atunci prin viaţa lui trecuseră peste zece femei, însă niciuna dintre ele, absolut nici una nu lăsase urme la fel de adânci, de-a dreptul cicatrici pe suflet, cum lăsase ea. Miji ochii, uitându-se în oglinda retrovizoare, şi o privire albastră şi aspră îl fulgeră.
- Eşti un prost, Cahill, mârâi el încet. Un prost şi jumătate.