Dacă pasiunea ta este şi munca ta, ce poate fi mai frumos?

 Când voi fi mare, aş vrea să fiu ca Ton Koopman. Excelent, relaxat, împăcat şi conştient că viaţa poate fi, într-o oarecare măsură, aşa cum ţi-o doreşti. Pentru asta, poate, ar trebui să mă nasc în liniştita Olandă, să am în spate o cultură solidă a detaliului care face întregul, să simt că vin din acelaşi spaţiu de identitate care i-a dat pe Rembrandt, Vermeer şi Ruisdael, să nu mă îndoiesc nicio clipă că pot performa, dacă asta este ce vreau cu adevărat. Să îl iubesc pe Bach aproape ca pe un membru al familiei. Să mă apropii de muzică şi cu mirarea unui descoperitor, dar şi cu ştiinţa unui erudit. Să respect partitura, despuiată de artificii stilistice ulterioare. S-o cânt aşa cum a dorit-o Mozart. Sau Haydn. Sau Buxtehude. Sau Couperin. Sau Bach. Să colecţionez cu minuţie de bibliotecar renascentist manuscrise şi note din secolele XVII şi XVIII, iar dincolo de geamul meu, ploaia liniştită olandeză să hrănească florile din ghivece. Să am un festival de muzică barocă, o casă în Dordogne, alta din 1500 la Verona, să mă bucur de soarele şi cafeaua Italiei, de trufele Franţei, de vinurile bune ale lumii şi de prietenia lui Jordi Savall. Să cânt la nesfârşit Suita nr. 3 pentru orchestră de Bach, evident. Să ştiu să cânt la orgă, la clavecin, la fortepiano sau la pian şi, dacă nu, să ştiu să ascult muzica atunci când mi se oferă, cu mintea curăţată de sedimentele trecutului. Să am gravuri şi să le cumpăr atunci când le văd, pe loc, pentru că răspund instantaneu unei nevoi de frumos organice. Să am doctori buni şi moderni, cu care să pot vorbi, nu în sentinţe, ci în fraze. Să fiu un răsfăţat la Pleyel, Musikverein şi Concertgebouw. Să ador zborul cu avionul. Să fiu un rătăcit în contemporaneitate care s-a pus de acord cu timpul istoric şi a ajuns să şi-l trăiască după ritmurile sale. Să am propria casă de discuri. Să predau la Haga şi Leyden şi să hoinăresc prin Amsterdamul ferestrelor luminate seara, când e rece, când canalele se înnegresc, când bicicletele tac, iar librăria medievală Hieronymus Bosch îşi închide poarta. Copiii să spună despre mine că sunt un tată bun, nu neapărat pentru că semăn cu un Moş Crăciun slim cut sau pentru că zâmbesc în timp ce dirijez cu gesturi mari, poate amuzante, uneori, ci pentru că i-am învăţat că viaţa poate arăta şi aşa. I-am învăţat Bach şi cu mine.
 

Marius Constantinescu: Să ne imaginăm o zi ceţoasă şi ploioasă la Amsterdam. Staţi singur la fereastră, cuprins de liniştea momentului. Ce muzică auziţi?
Ton Koopman: Îl aud numai pe Bach. Johann Sebastian Bach e compozitorul meu preferat şi, pentru mine, cel mai mare compozitor al lumii. Gândul meu se îndreptă mereu către el. M-am îndrăgostit de muzica lui încă de când aveam şase ani. Cred că e o dragoste de-o viaţă.
 
M.C.: Mi se pare că Bach este un personaj care zâmbeşte rar şi nu râde aproape niciodată. Unde găsiţi bucuria în muzica lui?
T.K.: Îl cunoaştem pe Bach doar din câteva portrete. Vedem în ele întotdeauna o persoană severă, poate puţin suferindă, preocupată de drumul vieţii sale. Mai există, însă, un portret de tinereţe al lui în Germania, de la douăzeci şi şase de ani. Acela este Bach al meu: zâmbitor, încrezător în cariera lui. Poate că nu se gândeşte la el ca la un geniu, dar, cu siguranţă, ca la egalul celorlalţi. Şi-a început cariera de la mic la mare, de la o biserică mai mică spre una mai importantă. Apoi a mers la Leipzig, în speranţa că va intra în serviciul regelui, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Cred că această primă dezamgire de la Leipzig nu l-a părăsit pe tot parcursul vieţii. Poate că asta se vede şi în portretele sale. Muzica lui Bach are câteva elemente foarte puternice. Unul dintre ele este construcţia. Bach a fost un mare arhitect, care a ştiut întocmai cum să pună piesele cap la cap. În lucrări precum Matthäus Passion, înţelegi că a fost un spirit dominat de emoţie. Sunt melodii şi armonii superbe, care te pot face să plângi sau să zâmbeşti. Bach ne dă voie să simţim aşa, cu condiţia să nu îi abordăm muzica liniar. La fel se întâmplă şi în cazul lui Mozart. Dacă îl vom aborda mereu vesel şi sprinţar, trecându-i cu vederea seriozitatea, vom eluda o latură esenţială. În cazul lui Bach, înseamnă a nu vedea caracterul de divertimento, de bucurie, de plăcere a muzicii cântate în mijlocul elevilor şi familiei. Dacă aruncăm o privire la corespondenţa dintre Bach şi tatăl lui, nu găsim doar schimburi de replici severe, ci şi bucuria de a sta, pur şi simplu, de vorbă. Mai mult, orice persoană importantă care trecea prin Leipzig, îl vizita şi pe Bach. Îi plăcea să le ofere tuturor un pahar de vin. Cred că ne-am cam obişnuit să îl judecăm pe Bach exclusiv după reprezentările sale mai târzii.
 
M.C.: Cum percepea publicul muzica barocă în anii şaizeci, atunci când aţi început?
T.K.: Era aproape o mişcare underground. Publicul era foarte tânăr. În Olanda, cel puţin, era acelaşi public care mergea în cluburi de noapte să asculte jazz şi să fumeze... altceva decât ţigări, trabucuri sau pipă. Aveam, mai ales, studenţi la Universitate care erau sătui de muzica secolului al XIX-lea, în care exista prea multă emoţie impusă. Barocul le oferea alt tip de trăire, în care zâmbetul sau lacrima erau... mai sincere. În felul acesta, numărul celor care se apropiau de muzica veche creştea din în ce. Când am făcut Johannes Passion într-o biserică de patru sute de persoane - nu credeam că vor veni mai mulţi - am avut un public de peste o mie de oameni căţăraţi peste tot. Mirosul joint-urilor era evident... Bineînţeles că şi noi cântam în jeans, pentru că voiam să fim diferiţi de restul muzicienilor clasici. În plus, nu cântam la Concertgebouw, ci în locuri neconvenţionale. De atunci, lucrurile s-au mai schimbat, dar spiritul acelor vremuri şi publicul de atunci ne-au urmat până azi.
 
M.C.: Ştiţi foarte bine că şi azi cei mai atraşi de Baroc sunt tinerii. Cum explicaţi?
T.K.: Poate la fel. Şi noi ne-am îndrăgostit de Baroc, tineri fiind, datorită ritmului şi emoţiei imediate. Nu mai erau emoţiile strămoşilor noştri, oarecum impuse, ci ale noastre, nemijlocite. Iată de ce Barocul e foarte atractiv pentru publicul tânăr. Nu e Mahler, nu e Brahms, nu e Weltschmerz, ci zâmbet sau plâns sincer. În acest moment, mi se pare că avem un public variat. Sunt alături de noi şi cei care ne-au urmărit de la bun început, dar continuă să vină tinerii de azi. Asta e foarte bine, mai ales că orchestrele simfonice se plâng că publicul lor devine din ce în ce mai bătrân. Muzica prezervă o anumită vitalitate, care se oglindeşte şi în performanţele celor care o cântă. Dragostea pentru Bach, Haendel, Telemann, Monteverdi e încă vie. Muzica nu este o slujbă pe care o faci pentru bani, ci din iubire.
 
M.C.: Cât de important este să cântaţi pe instrumente originale?
T.K.: Destul de important. În acest fel, muzica e mai la ea acasă. Dacă foloseşti un oboi sau instrumente cu coarde din acea epocă, ai conştiinţa faptului că pentru acestea a compus autorul respectiv. La sonoritatea lor s-a gândit. Nikolaus Harnoncourt a iniţiat această tendinţă în anii şaptezeci, apoi a încercat apropierea instrumentelor moderne de cele istorice. Eu am preluat de la el acest model. Aţi fi surprins să ştiţi cât de aproape puteţi ajunge, cu instrumente contemporane, de sound-ul celor arhaice. Sunt chiar ansambluri care cântă pe instrumente istorice care îmi plac mult mai puţin decât dacă ar cânta pe instrumente de azi. Nu există, însă, un unic mod de a cânta muzica barocă. Amsterdam Baroque Orchestra foloseşte preponderent instrumente originale, mai ales cele cu coarde, dar, în cazul instrumentelor de lemn, avem copii. Dacă interpretezi prea mult pe un asemenea instrument, rişti să crape. Iată de ce sunt importanţi fabricanţii de copii de calitate. În aceşti patruzeci de ani de când tot cântăm pe instrumente vechi, tehnica s-a îmbunătăţit considerabil, iar diferenţele sunt aproape insesizabile...
 
M.C.:  ... în a face un instrument nou să sune ca şi când ar fi vechi...
T.K.: Da! Gândiţi-vă că nimeni nu ar îndrăzni să plece în turneu cu un clavecin original. Nu ar supravieţui!
 
M.C.: Nu mai vorbim că asigurarea ar fi uriaşă...
T.K.: Absolut. E nevoie de un instrument cu toate calităţile unuia istoric, dar cu stabilitatea dată de tehnica actuală. Când mergi la o orchestră simfonică sau de cameră, eşti obligat să foloseşti instrumentele din dotare. Atunci, încerci să schimbi ceva în modul de interpretare. "Puteţi cânta mai puţin vibrat?", "Arcuşul poate să alunece mai moale?", "Corzile pot fi mai deschise?", "Articulaţia mai precisă?", "Frazarea mai expresivă?"... Şi ieri, la repetiţia cu Virtuozii din Bucureşti, au fost oameni în sală care observau cum se schimbă sunetul. Dacă forţezi o schimbare sau o impui, nu vei obţine nimic. Muzica e armonie. Trebuie să îi determini pe oameni să spună "de ce nu?". Dacă m-ar ruga cineva să dirijez Richard Strauss sau Enescu sau Brahms - habar nu am! - dar ar veni, m-ar lua de mână şi mi-ar explica "Ton, am vrea să faci asta şi asta...", aş mulţumi frumos şi aş încerca să performez alături de ceilalţi muzicieni.
 
M.C.: Aţi spus nu o dată că nu v-aţi aventura mai departe de anul morţii lui Mozart...
T.K.: Am cam minţit... Nu mai e adevărat!
 
M.C.: Pentru cine aţi depăşit graniţa?
T.K.: Mi-a luat ceva timp... Nu aveam nicio tragere de inimă s-o fac, pentru că muzica mea e muzica secolelor XVII şi XVIII. Am devenit, însă, dirijor fix al Orchestrei de Cameră Radio din Olanda. Mi-au spus că şi-ar dori să fiu dirijorul lor nu neapărat pentru interesul meu faţă de muzica veche, ci pentru a putea explora împreună şi câteva aspecte ale secolului XIX. Nu mult, ci doar pentru a vedea cum se întâlnesc două puncte de vedere aparent contrarii. Mi-au oferit tot timpul pentru a repeta, aşa că am încercat o simfonie de Schubert, o simfonie de Mendelssohn, Concertul pentru vioară tot de el, Requiem-ul de Schumann şi aici trag linia. Nu cred că voi merge mai departe. Am făcut o singură excepţie, la Paris, la Salle Pleyel, unde am avut parte de o mare petrecere în onoarea mea. Făcusem opt concerte în nouă zile. Mi-am spus că trebuie să facem ceva special, aşa că am cântat cu Amsterdam Baroque Choir Motetele de Bach în prima parte (cu instrumente istorice), iar în partea a doua Zigeunerlieder de Brahms. Era o partitură la care visam de mult. A fost doar o dată, apoi ne-am întors la repertoriul nostru de identitate. Sunt atât de mulţi muzicieni care cântă la perfecţie creaţia secolelor XIX şi XX. De ce să mă aventurez şi eu, când sunt mult mai mulţi interpreţi care au dificultăţi în muzica secolelor XVII şi XVIII? În acest moment sunt interesat şi de muzica franceză - Rameau - iar orchestrele sunt dispuse să asimileze un anumit discurs sonor pe care îl propun eu. Să înveţi fără a perfecţiona actul muzical e o cauză pierdută.
 
M.C.: Dat fiind că nu există nicio mărturie despre cum cânta un ansamblu acum câteva sute de ani, cum ştiţi că versiunea propusă de un grup sau altul este cea mai apropiată de realitate?
T.K.: Cred că ţine de personalitatea dirijorului sau a celui care este maestro al cembalo... Ştim multe, dar mai ştim şi... cât de puţine ştim despre sunetul acelor vremuri. Întotdeauna încerci să rămâi într-o zonă de siguranţă. Toţi încercăm să fim cât mai creativi cu putinţă şi toţi probăm marea cu degetul, căutând varianta pe care o considerăm fidelă. Nu ştim ce ar fi făcut Bach. Poate că ar fi făcut ceva diferit faţă de noi. Învăţăm, explorăm posibilităţi, interpretăm muzica şi încercăm să înţelegem ce şi-ar fi dorit compozitorul. Putem avea chiar o privire critică asupra felului în care se cânta la vioară, la oboi, care era articulaţia cea bună în secolul al XVII-lea... Ştim multe, dar esenţial este să conştientizăm că nu vom cânta niciodată precum Johann Sebastian Bach. Genii precum Leonardo, Michelangelo sunt oameni prea speciali pentru a fi imitaţi. În Olanda avem o imagine: cea a bunicului care pictează duminica. E, aşadar, un pictor de duminică, care copiază un tablou de Rembrandt sau de Tiţian. Toată lumea îi spune "bunicule, ce frumos!", dar toţi cred, în sinea lor, că Tiţian... era mai bun.
 
M.C.: Faceţi şi operă barocă?
T.K.: Da, câteodată. Am un festival în Franţa, unde am făcut King Arthur de Purcell. Superbă muzică, mi-a plăcut mult! Altfel, trebuie să recunosc că opera e mai anevoioasă, pentru că solicită mult timp. Agenda mea e făcută pe trei ani în avans. O operă e propusă, de obicei, cu un an şi jumătate înainte şi solicită cam şase săpătmâni de pregătire... Mi-ar plăcea mult să fac o producţie de Orfeu de Monteverdi. E un vis al meu şi mi-aş face timp pentru un asemenea spectacol. Am mai dirijat Haendel, Gluck, Telemann, dar nu atât de mult ca alţi colegi ai mei.
 
M.C.: Aveţi o agendă foarte încărcată. Aţi venit la Bucureşti pentru două concerte, separate de câteva zile, în care veţi dirija alte concerte, la Amsterdam şi în Italia. Cum faceţi să vă reînnoiţi această energie şi să mergeţi mai departe?
T.K.: Sunt un... olandez zburător, cum ar spune Wagner! Dacă pasiunea ta este şi munca ta, ce poate fi mai frumos? Pe de altă parte, când eşti în turneu ca dirijor, viaţa e foarte uşoară. Ai o repetiţie, apoi restul zilei liber, din nou o repetiţie, iarăşi liber, iar în ziua concertului doar acesta şi, eventual, o repetiţie generală. Foarte mult timp liber! Încerc să îl umplu studiind clavecinul şi orga. Duminică am cântat la Lübeck doar Bach şi Buxtehude la orgă. Apoi, la Amsterdam, am de făcut trei partite de Bach la clavecin. Sunt ocupat, dar îmi place. Am şaizeci şi şase de ani, deci sunt tânăr. Dacă m-aş opri din muncă sau aş ieşi la pensie - mai am şi la Conservator şi la Universitate încă cinci ani de predat - nu mă văd stând la geranium (aşa spunem noi, olandezii, ferestrelor cu flori), să privesc ce se întâmplă pe stradă. Vreau să mă bucur cât mai mult de activitate şi să îmi păstrez vivacitatea.
 
M.C.: Dar cum rămâne cu somnul şi odihna?
T.K.: Multă vreme am dormit trei-patru ore pe noapte. Pe lângă concerte, studiez, cercetez, predau, ţin conferinţe şi prelegeri, scriu articole, deci trebuie să mă păstrez mereu informat. La fiecare doi ani mă duc la doctor şi îl întreb dacă e totul în regulă. Am un doctor nou - cel vechi a murit - care m-a întrebat, înainte de a începe, cât de mult dorm şi la ce vârstă vreau să ajung? I-am răspuns că dorm patru ore pe noapte şi că aş vrea să ating suta. El mi-a răspuns "bine, minus douăzeci!". "Mulţumesc mult! Ce ar trebui să fac?". El mi-a răspuns: "Cu energia ta şi cu stilul tău de viaţă, ar trebui să dormi cel puţin şase ore pe noapte". Încerc, dar nu-mi iese de fiecare dată. Oricum, mai mult de atât nu pot niciodată. Când sunt în turneu, ca acum, în Bucureşti, îmi iau şi multe cărţi cu mine. Ştiu că nu le voi putea termina pe toate, ceea ce mă întristează.
 
M.C.: Sunteţi interesat şi de arheologia muzicală? Vă place să descoperiţi partituri noi?
T.K.: Da. Am o mare colecţie. Biblioteca mea este plină cu ediţii istorice. Am peste zece mii de manuscrise şi volume dinainte de 1800, ca şi partituri originale de Haydn, Mozart, Bach. Le folosesc, dar am şi o bibliotecară, aşa că nu trebuie să îmi mai fac griji pentru obţinerea unui microfilm sau copierea unui document. Are un master în muzicologie, deci chiar ştie despre ce e vorba.  Mai mult, soţia mea este clavecinistă, cântă la fortepiano şi îmi preia o mare parte din obligaţii. Copiii noştri sunt copii buni şi încercăm să fim o familie frumoasă de mulţi ani. Dacă îţi plănuieşti viaţa temeinic, ai timp să faci multe lucruri. Dacă îţi şi plac, e limpede că rămâi tânăr!
 
M.C.: În istoria artei, Epoca de Aur olandeză este una dintre cele mai bogate perioade. Îmi puteţi descrie mediul muzical al timpului?
T.K.: Nu e foarte uşor... Religia era calvinistă, ceea ce înseamnă că muzica nu era admisă în biserică, nici măcar orga. Sigur, se făcea muzică în casele particulare, dar nici curtea de Orania nu era foarte interesată în creaţia secolului al XVII-lea. Lucrurile s-au mai schimbat o sută de ani mai târziu, dar în perioada barocă se compunea mai ales muzică vocală - madrigale, muzică pentru basso continuo sau pentru lăută. Prima noastră operă a fost o lucrare de mici dimensiuni şi, oricum, apărută pe la 1680, foarte târziu în comparaţie cu celelalte ţări europene. Mulţi muzicieni au venit, însă, în Olanda, pentru a-şi face un trai, în particular organişti, după ce orga a fost din nou acceptată. Majoritatea operelor care se prezentau erau franceze, mai ales Lully, dar, în general, opera nu era bine văzută de diriguitorii vremii. Vezi Doamne, putea să le dea idei greşite oamenilor: că poţi omorî pe cineva, că te poţi îndrăgosti de a doua soţie... Opriţi opera! Timp de zece ani, nu am mai avut parte de acest gen. Apoi a venit alt cleric, la fel de încuiat şi, din nou, deloc operă! Şi în secolul al XVIII-lea, când lucrurile se mai schimbaseră, diferenţele faţă de celelalte ţări erau încă mari. Iată motivul pentru care am avut câţiva compozitori buni, dar care au plecat în străinătate. Lumea artistică a picturii, a arhitecturii, a scrierilor olandeze din secolul al XVII-lea a ajuns la un nivel foarte înalt şi la o intensitate mult mai mare decât viaţa muzicală. Trebuie să recunoaştem asta. Pe de altă parte, în picturile timpului, vedem foarte multe personaje care cântă.
 
M.C.: V-aţi început vreodată drumul spre abordarea unei partituri de la o asemenea sursă, de la un tablou, de la o imagine a acelei epoci?
T.K.: Am spus că sunt un colecţionar de cărţi vechi. Ar fi trebuit să spun că sunt şi un colecţionar de gravuri de epocă. Tocmai m-am interesat dacă în Bucureşti există vreun magazin de unde să cumperi articole muzicale de dinainte de 1800 şi nu este, din păcate. În mod normal, dacă sunt liber după-amiezele, merg în oraş şi caut magazine specializate. Colecţia de gravuri este la fel de mare ca şi colecţia de cărţi! Sigur că majoritatea sunt legate de muzică, instrumente muzicale, iar vreo zece-douăzeci la sută sunt pe teme generale. Erau, pur şi simplu, frumoase, nu foarte scumpe şi simţeam nevoia să le am!
 
M.C.: Vă simţiţi apropiat de acea perioadă? Vă întreb pentru că mi se pare că v-aţi potrivi foarte bine în rama unui portret de Rembrandt sau Gerrit Dou...
T.K.: Mi-ar fi plăcut să trăiesc în acea perioadă! O singură observaţie: în timpurile noastre, medicamentele ne pot vindeca... un pic mai bine decât atunci. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în secolul al XVII-lea, dar într-un context bun, cu un doctor priceput şi nu prea sărac. Cred că dacă erai sărac în vremea aceea, erai... foarte sărac! Să trăiesc în acea societate aleasă, cu un medic conştiincios, o, ce mi-ar mai fi plăcut!
 
M.C.: Şi să păstraţi acea linişte pe care o putem găsi numai într-o natură moartă olandeză, cu fructele şi pocalurile de argint măiestrit aranjate... Iată ceva ce nu mai putem găsi astăzi, o armonie muzicală pe care cred că am pierdut-o...
T.K.: Da. Dar am recuperat-o chiar prin muzică. Ea e singura care îţi poate oferi această linişte dincolo de timp, un zbor eteric spre oriunde. Nu sunt o persoană negativistă. Îmi place foarte mult să zbor, să ajung în trei ore de la Amsterdam la Bucureşti. Iată o altă parte a vieţii mele care îmi place foarte mult. Dacă am timp să vizitez muzeele, sigur că mă duc, dar îmi plac şi multe alte lucruri din sfera frumosului. Îmi plac vazele greceşti, o frumuseţe pe care o contemplu cu drag. Nu prea mă interesează secolul al XIX-lea şi deloc secolul XX. Poate într-o altă viaţă...
 
M.C.: Dintre ceilalţi muzicieni baroci, cu cine vă place să colaboraţi cel mai mult?
T.K.: Ar fi greu să aleg pe vreunul dintre colegii mei dirijori. Sigur că ne cunoaştem bine, ştim fiecare ce facem, fiecare şi-a creat propriul ansamblu şi s-a specializat pe un anumit repertoriu. Unul dintre cei pe care îi apreciez cel mai mult este Jordi Savall. Mi-e prieten de peste patruzeci de ani, îl cunosc cam de când o ştiu şi pe soţia mea. Jordi e un mare muzician şi, la fel ca mine, iubeşte cu patimă muzica, nu o consideră un job.
 
M.C.: Şi el caută şi descoperă în permanenţă...
T.K.: Da. Cu Jordi e foarte plăcut să stai, să bei un pahar de vin şi să discuţi despre muzică. El a mai descoperit ceva, eu am mai găsit ceva... Colecţionează cărţi vechi, la fel ca mine - la început chiar colecţiona mai însufleţit decât mine... Sigur că este o mare bucurie să fac muzică împreună cu soţia mea. Ea a studiat clavecinul cu mine. Lumea se gândeşte că între discipol şi profesor ar trebui să fie o distanţă de zece, douăzeci, patruzeci de ani... De ce doar patru? Pentru că eu mi-am făcut studiile foarte devreme, iar ea a studiat pianul înainte. Cântăm foarte mult împreună la două clavecine, sau la două orgi, sau la clavecin şi fortepiano... Săptămâna trecută am fost supervizorul unei înregistrări cu lied-urile lui Schubert, pe care a făcut-o cu Klaus Mertens la un fortepiano original. Nu prea am timp să supervizez înregistrări, dar pentru ei am făcut-o. M-am cam trezit fiind... dirijor şi făcându-le sugestii. Mi-au spus să îi las în pace, iar rezultatul a fost... excelent.
 
M.C.: Cât de importantă este pentru un ansamblu baroc sala în care cântă?
T.K.: Foarte importantă. Într-o ambianţă uscată, instrumentele vechi tind să sune mai încordat. Coardele naturale se dezacordează mult mai repede decât cele de metal. Câteodată trebuie să cântăm în săli de două mii-două mii cinci sute de locuri - succesul muzicii vechi este mare, iar organizatorii vor cât mai mulţi oameni, ca să câştige bani. Pentru noi, ideală este o sală frumoasă, de o mie de persoane, cu o acustică bună. Sălile din timpul lui Bach nu erau niciodată mai mari. În ceea ce priveşte bisericile, gândiţi-vă că un trompetist care avea două pasaje dificile într-o cantată de Bach nu putea reveni asupra lor. Îi ieşeau cum îi ieşeau şi nu putea decât să spere că data viitoare va fi mai bine. Studiul instrumentelor vechi e încă în progres. Sunt foarte puţini instrumentişti capabili să cânte al doiea Concert Brandenburgic pe o trompetă barocă. De aceea muzicienii baroci şi cei moderni sunt mult mai sudaţi pe anumite elemente. Multor orchestre (inclusiv Royal Concertgebouw) le place mai mult să asculte o simfonie de Haydn cântată de noi decât de ele însele. Au ceva special instrumentele vechi.
 
M.C.: Care este cel mai frumos loc în care aţi cântat?
T.K.: Pare aproape, dar cred că unul dintre cele mai frumoase este chiar Concertgebouw Amsterdam. Musikverein din Viena nu e rea deloc. Dacă ne gândim la orgă, contează în ce biserică este, dar preferata mea este la Ottobeuren, în Sudul Germaniei.
 
M.C.: Probabil că este cel mai greu de învăţat instrument, echivalentul unei orchestre întregi - orga. Ce exigenţe speciale presupune?
T.K.: Cred că a cânta la clavecin e mai greu decât la orgă. La clavecin auzi fiecare detaliu, pe când la orgă, din cauza magnitudinii, anumite amănunte se pierd. Sigur că la orgă trebuie să cânţi şi cu picioarele, dar eu am fost organist de la unsprezece ani, aşa că m-am obişnuit.
 
M.C.: Nu-mi pot imagina un copil cântând la orgă...
T.K.: Da! Am început să cânt în biserică. Nu puteam să ajung la pedale şi trebuia să fac eforturi. M-am dus la un profesor de orgă şi l-am rugat să mă înveţe, iar el s-a uitat la mine şi mi-a spus că sunt prea mic! Abia la şaisprezece ani m-a primit şi a fost uimit că ştiam deja să cânt, fiind un autodidact. La paisprezece am cântat prima dată la un clavecin, pentru că profesorul meu de la şcoală avea unul acasă. Am avut noroc... Vin dintr-o familie săracă. Am avut norocul să întâlnesc oameni valoroşi şi să cânt pe instrumente bune. Am avut un dirijor în biserică, iar el m-a provocat mereu să fac lucruri noi. Când am intrat la Conservator, am considerat că este momentul să studiez atât orga şi clavecinul, dar să am şi o bază teoretică, aşa că m-am înscris şi la Universitate, la muzicologie. De altfel, sunt şi profesor la Conservatorul din Haga. Predau clavecinul împreună cu soţia mea (singur nu aş avea când). În plus, predau muzicologie la Universitatea din Leyden. Între ele, mai dau şi lecţii private de orgă.
 
M.C.: Ce proiect v-ar plăcea să desăvârşiţi dacă aţi avea banii suficienţi lui?
T.K.: Am început să înregistrez două dintre Simfoniile Londoneze ale lui Haydn. Aş vrea să le termin. Dacă aş putea, mi-ar plăcea să fac integrala simfoniilor de Haydn. Integrala Mozart am făcut-o de mai multe ori, nu neapărat pe CD. În 1991, am făcut toate simfoniile lui Mozart pentru televiziunea japoneză. Sunt concerte live, bine documentate. Haydn mi-e foarte drag. Dacă înregistrăile mele cu Buxtehude vor fi gata - trebuie să mai iasă încă opt CD-uri - vom vedea. Mi-ar mai plăcea foarte mult să fac oratoriile lui Haendel. Operele au fost abordate de mulţi, dar la oratorii încă mai e loc pentru contribuţii noi. Ştiţi, cu orchestra mea cânt singur la clavecin. Nu dirijez decât atunci când formaţia este extinsă sau există şi un cor. Asta am făcut în cantatele lui Bach şi ale lui Buxtehude. Îmi place să fiu membru al ansamblului, primus inter pares, nu dirijorul sever care semnalizează fiecare greşeală. Din greşeli se învaţă. Când cânt cu orchestra mea, relaţia este cu totul privilegiată, pentru că ne cunoaştem de peste patru decenii. Mai sunt, însă, şi alte orchestre cu care lucrez de multă vreme, Tonhalle Zürich şi Concertgebouw, unde cânt la fel de relaxat, pentru că toţi mă cunosc foarte bine şi ştiu ce îmi place. Câteodată e nevoie doar de un schimb de priviri ca să ştim ce avem de făcut.
 
M.C.: Unde în lume vă place să găsiţi inspiraţie şi idei pentru noi proiecte?
T.K.: Nimeni nu mă crede când spun că sunt un om leneş. Chiar sunt. Muncesc foarte mult, dar îmi iau şi vacanţe. Am colegi care nu fac pauze niciodată, pentru că se tem să nu piardă vreun concert. În vară mi-am luat o lună liberă în Franţa. Încerc ca la fiecare două luni muncite să îmi iau o săptămână liberă. Avem o casă foarte frumoasă de pe la 1500 la Verona, cu terase mari, foarte aproape de centrul oraşului. Exact vizavi este un bar care face o cafea excelentă. Avem un clavecin acolo, aşa că soţia mea şi cu mine putem studia. În plus, pregătim lucrări noi. Ne întâlnim cu familia şi cu prietenii şi asta ne inspiră. Ştiţi, trebuie să faci pauze din când în când, altfel te goleşti. Vara fac un festival în Franţa, în Dordogne, unde am o casă, de asemenea. Întotdeauna după festival am o lună liberă. Îmi place să redevin muzician după. Timp de trei săptămâni nu studiez nimic, iar în a patra revin uşor, uşor. Până atunci citesc, mă gândesc la diverse chei de abordare a muzicii pe care o propunem. Să ştiţi că mai sunt şi alte aspecte: a fi la conducerea unei orchestre şi a unui cor presupune şi lucrul cu colaboratori, programarea activităţii, cum să obţii finanţări şi sponsorizări pentru înregistrări... După vacanţă, primele mele concerte au fost cu orgă, la Copenhaga şi la Bologna. Acum am de dirijat câteva concerte, apoi din nou orgă, după care intru în studio pentru a imprima partitele de Bach la clavecin. Era un proiect din 1998, dar nu am avut timp. Înregistrările cu orgă pe care le-am făcut pentru Teldec trebuiau să fie gata. A fost nevoie să imprim patru CD-uri pe an. E adevărat, e uşor să cânţi muzică pe care o cunoşti la perfecţie, dar repertoriul e mare şi nu îţi poţi permite să lâncezeşti în doar câteva titluri. Şi atunci e nevoie de studiu în permanenţă. Bine că le fac anul ăsta.
 
M.C.: Nu e amuzant că prenumele Dvs. reprezintă epitomul oricărui început în muzică? Ton.
T.K.: Aşa este. Vine de la Antonius. Compania mea discografică, Antoine Marchand, este traducerea în franceză a numelui meu, Ton Koopman. În niciun caz nu am vrut eu să se cheme aşa, nu sunt aşa de egocentric. Am băut un pahar de vin cu colaboratorii mei şi am spus "nu, aşa ceva nu se poate"... După mai multe pahare de vin, nu mi s-a mai părut o idee atât de rea.
 
M.C.: Se pare că muzica a fost destinul Dvs. încă din prima zi de viaţă...
T.K.: Da. Am fost mereu foarte norocos. Ca să intri la Conservator pe vremea mea, trebuia să dai o audiţie. Aveam neapărat nevoie de bursă, pentru că părinţii mei erau prea săraci că să-şi permită. Mă gândeam să studiez istoria, pentru că ştiam şi latina şi greaca veche. Mi-am spus că voi deveni muzician dacă voi reuşi să obţin acea bursă. Am obţinut chiar două. Încă din Conservator mi-am format primul ansamblu de muzică de cameră, prima orchestră barocă şi aşa a început totul. Dacă ar fi să aleg o nouă viaţă, aş alege-o tot pe a mea.