Nikolaj Znaider, este, până acum, preferatul meu dintre
interviurile speciale. Patruzeci de minute de discuţie cu substanţă
despre muzică, despre umilinţă, despre binefacerile anonimatului (zice
cu modestie el, unul dintre cei mai căutaţi şi cunoscuţi violonişti ai
lumii), despre modele, sfârşituri şi începuturi de concert, despre un
unic drum continuu.
Marius Constantinescu: Un copil-minune al viorii vine la Festivalul Enescu in postura de dirijor. Când aţi decis că vioara nu mai era de ajuns?
Nikolaj Znaider: Cu mai multă vreme în urmă. De fapt, ţine de dezvoltarea mea personală, de un fel de evoluţie. Când ajung undeva pentru prima dată ca dirijor, toată lumea este surprinsă să descopere şi această latură a mea. Cu toate acestea, eu am luat dirijatul în calcul de mai mult timp. Dacă vrei să dirijezi bine şi să excelezi, trebuie să demonstrezi aceeaşi seriozitate ca şi când ai lua-o de la zero. Nu poţi pretinde că ai ajuns la un anumit nivel ca violonist şi că poţi s-o iei de acolo. Performanţa într-un domeniu nu garantează performanţa generală, ci trebuie s-o iei de la capăt, cu multă modestie, cu greşeli şi să urci din nou. Fac asta de mulţi ani. Cel mai important de spus este că eu am simţit această necesitate artistică. Nu a fost ceva prestabilit, nu m-am plictisit de vioară şi m-am apucat de dirijat. Am simţit că trebuie să fac asta şi mă bucur că o fac bine.
M.C.: Sunteţi acolo, la pupitru, ca dirijor, dar cred că vi se întâmplă să vă simţiţi şi solistul concertului pe care îl dirijaţi. Cum e, de fapt?
N.Z.: Nu, când sunt la pupitru cu un alt solist violonist, rolul meu este numai cel de dirijor. Asta înseamnă să ajut cât de mult se poate solistul, indiferent de instrumentul la care cântă. E minunat să colaborezi cu cineva. E deja ceva să descifrezi şi să individualizezi o simfonie. Să modelezi, să fii parte a viziunii interpretative a unui solist, asta mi se pare şi mai provocator. Trebuie să fii atent la sensibilitatea lui. Cred că mă ajută faptul că ştiu cum e în ambele tabere. Cu atenţie şi respect faţă de solist, rolul meu este limpede: nu sunt acolo ca să impun cuiva punctul meu de vedere.
M.C.: Deci nu se pune problema spotului de lumină... De fapt, voiam să vă întreb cum v-a influenţat experienţa de violonist în dialogul cu o orchestră simfonică?
N.Z.: Cred că au fost mai multe etape în formarea mea ca muzician. Atunci când mă pregăteam să înregistrez Concertul de Beethoven, o partitură pe care o mai cântasem de atâtea ori, mă gândeam ce să mai fac, ce să mai adaug sau să mai aprofundez şi mi-am dat seama că nu-mi ajunge. Aşadar, mi-am cumpărat un pian, partiturile pentru sonatele pentru pian, am început să le studiez, dar să ascult şi simfoniile... Atunci mi-am dat seama că, dacă îmi voi lărgi orizontul dincolo de vioară, voi spune, într-adevăr, că pot creşte ca muzician. De-a lungul acestui parcurs, am descoperit atât de multe lucrări muzicale pe care nu le ştiam atât de bine şi pe care mi le-am dorit să îmi populeze viaţa. Că să revin la întrebarea Dvs., cred că muzicienii din orchestră au, în final, acelaşi scop ca şi mine: un concert bun. Iubim muzica pe care o cântăm şi vrem să o executăm cât mai bine. În acest proces, ne ajută respectul şi grija reciproce. Trebuie să simţim că mergem toţi în aceeaşi direcţie. Bine, nu funcţionează chiar întotdeauna... Revin la o idee de mai devreme. Ca dirijor, nu se pune problema de a-ţi impune punctul de vedere, ci de a împărtăşi o viziune. Nici când dirijez, nici când cânt nu sunt atât de rigid încât să ţin cu dinţii de o singură idee. Dacă vine un impuls benefic din altă parte, eu sunt deschis. Nu cunosc altă cale. Muzica devine, astfel, o chestiune de cauză-efect. Cauza poate veni de la dirijor, dar şi de la violonist, de la violoncelist, de la suflători... Atâta vreme cât avem bunăvoinţă şi ne ascultăm unii pe alţii, sunt toate şansele să iasă ceva frumos.
M.C.: Valery Gergiev este unul dintre cei care au avut o mare influenţă asupra carierei Dvs. de până acum. Cine v-a mai marcat, în afară de el?
N.Z.: Cred că sunt trei persoane care m-au influenţat serios. Primul a fost Daniel Barenboim, alături de care am avut şansa de a ajunge foarte devreme, ca violonist. Am studiat cu el, efectiv, Concertul de Beethoven, Concertul de Brahms... Mi-amintesc că stătea la pian şi mă învăţa nu neapărat cum să cânt, ci cum să gândesc ca un dirijor, ca un muzician cu o viziune mai amplă. Mai mult, m-a invitat să asist la repetiţiile lui, fie că erau la Chicago Symphony, fie la Opera din Berlin. Barenboim a fost extrem de generos să îmi împărtăşească gândurile sale despre muzică. A doua persoană pe care trebuie să o amintesc este Colin Davis, Preşedintele London Symphony şi a Directorul Muzical pentru mulţi ani. Prin el şi graţie generozităţii lui, am învăţat mult despre ce înseamnă să fii un dirijor - prin observaţii, conversaţii, dar şi studiu efectiv pe partitură. Al treilea, aşa cum aţi spus, este Valery Gergiev, care m-a ajutat şi m-a inspirat încă de la început. De la aceşti oameni am primit cea mai bună pregătire posibilă într-ale dirijatului.
M.C.: Sunteţi şi dirijor principal invitat la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, ceea ce înseamnă că va trebui să abordaţi şi producţii de operă. Sunteţi pregătit şi pentru acest pas?
N.Z.: Da, sigur, altfel n-aş face-o! Pentru orice muzician, idealul suprem este opera.
M.C.: Se spune că este cea mai completă formă de artă a spectacolului.
N.Z.: Teoretic, aşa este. Nu toate operele, dar majoritatea au un libret remarcabil, cu referiri la probleme sociale sau psihologice, dramatism, acţiune pe scenă şi o muzică incredibilă. Combinaţia dintre toate este mult mai greu de stăpânit, pentru că nu e suficientă o orchestră bună. Ai nevoie de cântăreţi foarte buni, care să fie şi actori credibili, ai nevoie de un regizor inspirat... Multe lucruri trebuie să meargă bine împreună. Într-o lume ideală, opera este un summum. Sunt foarte încântat la acest gând.
M.C.: Programul concertului de la Bucureşti se bazează exclusiv pe compozitori romantici: Wagner, Beethoven şi Brahms. Romantismul vi se potriveşte?
N.Z.: Cred că da, mai ales romanticii germani. Îmi place foarte mult să îi pun pe Wagner şi Brahms în acelaşi program, tocmai pentru că nimeni nu îi vedea apropiaţi acum 120 de ani. Din contră, erau percepuţi ca doi creatori cu moduri diferite de a se apropia de muzică. Astăzi, aceste diferenţe s-au estompat. Poţi alătura o compoziţie de Brahms uneia de Wagner şi nimeni nu mai ridică o sprânceană, deşi, pe vremea lor, adepţii fiecăruia săreau la beregată pentru a clama adevărata direcţie a muzicii. Chiar dacă nu mai simţim această tensiune, această dihotomie la nivel muzical, cred că alăturarea lor susţine o tensiune a programului. Nu trebuie să fie, neapărat, Maeştrii cântăreţi... şi Simfonia a IV-a. Poate fi orice lucrare a fiecăruia... În ceea ce priveşte concertul de Beethoven, nu putem decide întotdeauna pentru noi, ci trebuie să luăm în calcul şi preferinţele sau agenda solistului. Semantic, se potriveşte foarte bine. Are aproape aceleaşi motive în deschidere ca şi simfonia, este în aceeaşi cheie... E bine plasat la mijloc.
M.C.: Aţi fost comparat cu Gidon Kremer pentru amprenta personală pe care o aduceţi concertelor Dvs. Între rigoare muzicală şi impetuozitate personală, ce alegeţi?
N.Z.: Nu cred că trebuie să fie una sau alta. Cred că trebuie să ai curajul de a-ţi urma impulsurile, dar, fără disciplină, acestea nu înseamnă nimic. De asemenea, disciplina privată de un element de - nu neapărat pericol - ci asumare a responsabilităţii unei opţiuni personale, nu duce la o interpretare memorabilă. Ceea ce vrem, până la urmă, este să trăim piesa pe care o cântăm ca şi când am auzi-o atunci pentru prima dată. E greu să ajungi la acel punct, mai ales după ce ai trecut de prima interpretare a compoziţiei. Cu cât ştii o piesă mai bine, cu atât e mai greu să te întorci la prospeţimea acelei prime abordări. Pentru mine contează echilibrul dintre cele două ipostaze, experienţă şi entuziasm.
M.C.: Cu cine vă place mai mult să fiţi comparat?
N.Z.: Nu neapărat cu cineva... Dacă sunt cea mai bună versiunea a mea, pentru mine este suficient.
M.C.: La 35 de ani, cum este să fii considerat unul dintre cei mai buni violonişti ai lumii? Cum de nu vă copleşeşte această etichetă?
N.Z.: Etichetele vin şi pleacă, sunt înşelătoare, câteodată sunt bune, câteodată nu. Dacă vrei să le dai crezare celor bune, nu le poţi ignora pe cele rele. Dacă vrei să câştigi încredere în tine, e bine să le uiţi pe toate. E minunat când oamenilor le place ce faci. Până la urmă, şi despre asta e vorba, dar, cu sinceritate vă spun, eu nu contez prea mult în ochii mei. Prefer ca oamenilor să le placă şi să răspundă la ceea ce vreau să împart cu ei.
M.C.: Deci sunteţi un vehicul, un medium...
N.Z.: Da, e interesant că folosiţi cuvântul "medium"... M-am gândit mult în ultima vreme care este rolul nostru. Când eşti tânăr, totul se învârte în jurul tău. "Eu şi Ceaikovski-ul meu!". Nu e Ceaikovski-ul nimănui...
M.C.: Sunteţi doar ambasadorul lui Ceaikovski...
N.Z.: Cam aşa ceva. Vorbeam odată cu un dirijor şi el a folosit exact cuvântul Dvs., "medium". Mi se pare un mod bun de a descrie, cu menţiunea că interpretul devine, în acel moment, o parte activă a procesului, nu doar cineva prin care trece informaţia. E veriga de legătură între compozitor şi public. Ce este clar e că nu eu contez cel mai mult în acest lanţ. Sigur, însă, e foarte plăcut când lumea te apreciază.
M.C.: Pe lângă a fi strălucit şi foarte muncitor, care sunt cerinţele de astăzi pentru un muzician de top?
N.Z.: Din punctul meu de vedere, totul începe şi se termină cu iubirea. La mijloc, trebuie să existe talentul, dar acesta este un termen foarte larg. Sunt mulţi artişti care nu au talentul de a-şi... manageria talentul. Sunt mari talente la doisprezece sau paisprezece ani, dar când au ajuns la douăzeci-douăzeci şi doi de ani, s-au irosit. Trebuie să ai disciplină mentală şi interioară. Ea nu ţine doar de cât sau cum studiezi, ci de cum îţi structurezi dezvoltarea. Indiferent de profesorii sau mentorii nemaipomeniţi pe care îi ai, în final, eşti autorul propriei dezvoltări. Acesta este un aspect. Umilinţa este un altul. Muzica nu este, în primul rând, o chestiune de orgoliu al artistului. Un dirijor mi-a spus recent că, poate, însuşi compozitorul prezintă, la rândul lui, nişte idei venite in altă parte... Fără umilinţă, dacă ne centrăm interesul exclusiv pe noi, pierdem ceva de mare valoare.
M.C.: Deşi e foarte uşor!
N.Z.: Da, e un paradox, pentru că urci pe scenă şi ai nevoie de foarte multă încredere în tine ca să faci asta. Trebuie să îţi injectezi îndrăzneala adecvată, soiul cel bun! Vorbesc despre ceva care reflectă convingerea în intenţia ta de a reuşi. Fără ea, nu mai avem decât un exerciţiu lipsit de sens. Când toate acestea sunt desluşite (stadiu la care eu nu am ajuns, încă), sper că totul se termină tot cu iubire. Împărtăşim iubirea pentru muzică. Asta admir la personalităţi precum Colin Davis, Bruno Walter sau Leonard Bernstein, artişti care, chiar şi la o vârstă înaintată, nu şi-au pierdut un entuziasm aproape copilăresc, în cel mai bun sens al cuvântului.
M.C.: Turnee, studiu, repetiţii, reinventarea perpetuă - iată programul unui muzician de vârf. Nu obosiţi niciodată?
N.Z.: Ba da!
M.C.: Şi ce faceţi atunci?
N.Z.: Nu muzica mă oboseşte. Studiul, descifrarea unei piese, repetiţiile - nu ele sunt cele mai obositoare, ci călătoriile. Pierzi noţiunea timpului. Nu prea poţi studia, nici nu prea te poţi relaxa, pentru că trebuie să ai grijă să prinzi următorul avion...
M.C.: Ba mai aveţi şi câte un interviu, din când în când...
N.Z.: Da, şi asta... Pe durate mari, asta este o rutină obositoare. Mai ales atunci când eşti tânăr şi îţi clădeşti o... carieră - ce cuvânt îngrozitor! -, marea capcană este să ajungi atât de ocupat, încât să nu mai ai timp să creşti. De asta vorbeam mai devreme despre talentul de a-ţi gestiona talentul. Nu are niciun sens să fii un bun muzician la douăzeci şi unu de ani, care cântă şi călătoreşte tot timpul, dacă nu mai ai timp pentru studiu, pentru odihnă şi pentru dezvoltarea personală. Ajungi repede să nu mai ai nimic de spus în muzică.
M.C.: Cum vă împăcaţi cu atenţia mediatică de care se bucură cineva ca Dvs., mereu în lumina reflectoarelor?
N.Z.: Suntem norocoşi că nu avem chiar o aşa expunere! Ca muzicieni clasici, ne putem bucura de anonimat şi putem umbla liniştiţi pe stradă...
M.C.: Încă!
N.Z.: E muzică clasică, dar mie îmi place aspectul ăsta. Faima nu e de mine!
M.C.: 1741 - anul de fabricaţie al viorii Dvs., Guarneri del Gesù, care i-a aparţinut legendarului Fritz Kreisler. Cum a fost prima întâlnire cu această vioară?
N.Z.: Aveam un concert la Copenhaga şi eram în probe cu o altă vioară, tot un Guarneri. De fapt, eram convins că asta ar trebui să fie vioara mea şi mă pregăteam să merg la fundaţia care mă susţinea şi să le cer ajutorul pentru a o avea. Ei bine, cineva mi-a sugerat că ar trebui să încerc şi vioara cealaltă. Îi aparţinuse unui foarte mare violonist, nu se mai cântase pe ea de vreo şaptezeci de ani... Am fost de acord. La Copenhaga trebuia să cânt Concertul de Korngold. După repetiţie, eram încă în sală, împreună cu Emanuel Borok, concert-maestru al Dallas Symphony. El a fost cel care mi-a spus că acesta ar putea deveni noul meu instrument. Prima impresie a fost că era o vioară splendidă ca aspect. Am încercat-o, mi-a plăcut ce am auzit şi am decis să cânt pe ea în seara aceea. A fost bine, dar eu eram setat pe vioara cealaltă. După vreo şase săptămâni, trebuia să merg la Londra, să cânt Concertul de Mendelssohn la Proms şi s-a întâmplat ceva care a dat peste cap toate cursele aeriene, o ameninţare teroristă. Aşa am ajuns din nou în legătură cu cei în custodia cărora se afla vioara, care mi-au sugerat să o mai încerc. Am convenit să vină la Viena, unde eram pentru câteva zile, împreună cu profesorul meu, Boris Kuschnir. Voiam să o încercăm în superba sală de la Musikverein. Eram acolo şi cu pianistul meu, Robert Kulek. Am cântat cu a mea, apoi cu vioara Kreisler, iar el a observat că aceasta din urmă avea ceva special. Şi mie mi s-a părut la fel... Trebuie să înţelegeţi că vioara nu mai fusese folosită de şapte decenii, deci trebuia să fie... masată un pic! Cred că asta nu am înţeles prima dată. Când i-am prezentat-o profesorului meu, deja eram pe punctul de a-mi schimba iubirea. Cealaltă avea un sunet mai larg, dar aceasta era, cu adevărat, specială. I-am cântat pe fiecare dintre ele, fără să îi spun care e care. Lui i-a fost foarte clar. Prima avea un sunet mai puternic, dar aceasta se dovedea un instrument fantastic. Era Kreisler. Sigur, un solist trebuie să aibă o vioară puternică, aşa că am aşteptat să vedem cum se aude în Musikverein. Acolo, nu numai că sunetul şi-a păstrat identititatea deosebită, dar a devenit şi foarte puternic. În doar patru zile, mi-am schimbat total părerea. De atunci, am avut o relaţie foarte strânsă. Iubesc vioara aceasta. Era exact ceea ce căutam, doar că nu îmi dădeam seama.
M.C.: Dacă nu mă înşel, aceasta este vioara pe care Fritz Kreisler a cântat premiera mondială a Concertului de Elgar. Dvs. aţi cântat acest concert cu ea?
N.Z.: De multe ori! A fost fantastic. Sigur, nu o să vă spun că parcă vioara ştia muzica pe dinafară... Mi s-a părut, însă, că toate cerinţele piesei - pentru un sound liric, amplu, catifelat şi întunecat - erau exact caracteristicile viorii. Nu ştiu dacă este o coincidenţă. Ştim că Elgar a scris acest concert pentru Kreisler şi presupunem că era familiarizat cu sunetul viorii sale, dar e clar că Guarneri, în 1741, nu avea de unde să ştie că un domn englez pe nume Edward Elgar urma să scrie acest concert... Pentru mine a fost ca un miracol, ca un soi de aliniere a stelelor. Adevărul este că, pentru a marca o sută de ani de la premiera acestui opus, nu am cântat aproape decât acest concert, cu toate orchestrele mele preferate. Cu London Symphony şi Colin Davis l-am cântat chiar în ziua în care se împlinea centenarul, evident la Londra.
M.C.: În această poveste de iubire dintre Dvs. şi vioara pe care cântaţi, credeţi că aţi trădat-o vreodată sau că nu v-aţi ridicat la înălţimea aşteptărilor ei?
N.Z.: Cred că asta este o parte a procesului de a face muzică. Partea minunată şi traumatizantă, în acelaşi timp, este că nu putem niciodată să facem absolut tot ceea ce muzica necesită din partea noastră. Cred că dramaturgul Samuel Beckett a spus că "în artă, toţi eşuăm. Măcar să încercăm să eşuăm mai bine". De fiecare dată, şi eu încerc să eşuez mai bine. Categoric, nu ne putem ridica niciodată exact la nivelul muzicii sau al unui instrument precum acesta. Suntem simpli oameni.
M.C.: Sunteţi aşa de împăcat cu ideea greşelii, a eşecului?
N.Z.: Da! Atâta vreme cât vorbim despre acelaşi tip de eşec. Ce vreau să spun este că idealul muzicii este atât de înalt, încât e aproape imposibil să fim un medium la acelaşi nivel. Avem slăbiciuni şi limitări. Cu asta sunt foarte împăcat. Nu mă împac cu senzaţia că aş fi putut face ceva mai bine.
M.C.: Cum vă evaluaţi imediat după concert?
N.Z.: Bună întrebare! De obicei, simţi înainte. Poate nu chiar înainte de concert, dar se mai întâmplă şi asta. Cu siguranţă, în primele minute îţi dai seama în ce direcţie vei merge. Când ai făcut suficiente concerte - iar eu sunt pe scenă de nişte ani buni - ştii dacă totul curge cum trebuie. Simţi. Dacă e greu şi trebuie să faci eforturi suplimentare, şi asta se simte. Câteodată, trebuie să faci viraje radicale, dar asta depinde şi de cât de dispus eşti să variezi. E la fel şi în viaţă: când eşti suficient de bine pregătit, nu mai trebuie să te gândeşti la tehnică, ci te bazezi pe intuiţie. Asta nu înseamnă fără ştiinţă, ci abia după ce ai asimilat ştiinţa. Trebuie să uiţi că o ştii şi, în acelaşi timp, să ai deplină încredere în ea.
M.C.: Vă puteţi detaşa de moment după un concert, să vă relaxaţi şi să vă bucuraţi de succes?
N.Z.: Vedeţi, vorbiţi din nou despre succesul MEU. Nu este succesul meu, dacă am făcut un bine muzicii pe care am cântat-o...
M.C.: Lumea vă aplaudă pe Dvs.!
N.Z.: Da...
M.C.: Aplaudă şi muzica. Vă aplaudă pe Dvs. transmiţând această muzică...
N.Z.: Da... Încerc să nu mă gândesc la asta, pentru că devin prea conştient de mine însumi. Întrebarea este foarte bună. Eu nu văd sfârşitul unui concert ca pe sfârşitul unei cărţi, dacă îmi permiteţi analogia. Nu e nici măcar sfârşitul unui capitol, ci doar al unei propoziţii. Este un semn de punctuaţie. Viaţa mea cu simfoniile sau cu Concertul pentru vioară de Brahms va fi toată viaţa mea. Un concert nu încheie o asemenea relaţie, ci poate fi doar o virgulă, după care urmează altceva. Tocmai de aceea mă bucur că mă pot gândi mereu la o îmbunătăţire pentru viitor. Nu e o destinaţie finală, ci un drum perpetuu. Data viitoare încerci să eşuezi ceva mai bine...
M.C.: Vă ascultaţi înregistrările?
N.Z.: Nu.
M.C.: Niciodată?
N.Z.: Nu. Le ascult doar pe cele live. De la ele pot învăţa. Una este să fii în mijlocul evenimentelor, alta este să le asculţi mai relaxat apoi. Acesta este un proces sănătos, care ne dă şansa de a face ceva ce în viaţă este imposibil: să derulăm înapoi şi să corectăm ceva. Înregistrările de studio, însă, nu. Sunt foarte implicat în procesul de editare, încât, atunci când sunt lansate pe piaţă, nu mai pot detecta decât greşelile. Poate peste douăzeci de ani o să le ascult şi voi fi mulţumit cu ele!
M.C.: Sunteţi, încă, atât de tânăr, dar dedicaţi o parte importantă a timpului Dvs. pentru a-i învăţa pe alţii cum să fie... mai buni.
N.Z.: Da. Am făcut multă vreme asta şi vreau să revin. Nu am mai făcut-o în ultimii doi ani. Aşa mi-am dat seama că, orice am face în muzică, de fapt, e vorba de acelaşi lucru: împărtăşirea ideilor şi a iubirii. Nu mă refer la idei exprimate verbal, ci intenţii materializate în cânt. Poţi începe o anumită frază cumva, iar pianistul care cântă cu tine te va auzi, te va simţi şi va veni şi el pe acelaşi drum. La asta mă refer. E un continuu dialog fără cuvinte. A-i învăţa pe alţii e acelaşi lucru: încerci să transmiţi anumite idei. La cursurile mele obişnuiesc să dirijez şi orchestra de tineret, deci e acelaşi lucru. Cântam cu ei un concert de Mozart şi mi-am dat seama că nu e nicio diferenţă. Fac acelaşi lucru. A fost un fel de epifanie. S-a întâmplat acum şapte-opt ani. Muzica e acelaşi limbă. Pentru mine, cu bagheta sau cu arcuşul, exprimarea rămâne aceeaşi. Sigur, limbajul meu primar rămâne vioara. Va avea mereu un loc special în inima mea, pentru că i-am dedicat toată copilăria.
M.C.: Un violonist solicitat în toată lumea, deja un dirijor respectat, dar şi profesor. Care este următorul as din mâneca Dvs.?
N.Z.: Nu cred că am aşi în mânecă. Vorbeaţi despre operă. În mod cert, iată o nouă provocare pentru mine! E ceva ce vreau să fac bine, pentru că încerc mereu să fiu la nivelul maxim al posibilităţilor mele. Pentru asta, am nevoie de timp. Lucrurile acestea nu se învaţă repede. La asta mă gândesc, ca şi la repertoriul pe care îl am de asimilat ca dirijor. Când toate acestea sunt... nu gata, pentru că nu sunt niciodată gata - cred că ştiţi la ce mă refer - atunci mă concentrez pe dezvoltarea mea umană. Cu alte cuvinte, cu cât ai mai multe straturi, cu cât ai citit mai mult, cu cât ai aflat mai mult, cu cât ai simţit mult - din alte concerte, din filozofie, din cărţi, ceva ce pe mine mă preocupă tot timpul, lumea ideilor exprimate în cuvinte, diferită de lumea noastră de idei exprimate prin sunete - atunci eşti în stadiul cel mai important. Ai confortul bagajului solid din spate. Atunci devii un personaj cu adevărat interesant şi demn. Spre asta mă îndrept şi asta abia aştept.
M.C.: Mulţumesc mult.
N.Z.: Şi eu! Foarte bune întrebări.
Marius Constantinescu: Un copil-minune al viorii vine la Festivalul Enescu in postura de dirijor. Când aţi decis că vioara nu mai era de ajuns?
Nikolaj Znaider: Cu mai multă vreme în urmă. De fapt, ţine de dezvoltarea mea personală, de un fel de evoluţie. Când ajung undeva pentru prima dată ca dirijor, toată lumea este surprinsă să descopere şi această latură a mea. Cu toate acestea, eu am luat dirijatul în calcul de mai mult timp. Dacă vrei să dirijezi bine şi să excelezi, trebuie să demonstrezi aceeaşi seriozitate ca şi când ai lua-o de la zero. Nu poţi pretinde că ai ajuns la un anumit nivel ca violonist şi că poţi s-o iei de acolo. Performanţa într-un domeniu nu garantează performanţa generală, ci trebuie s-o iei de la capăt, cu multă modestie, cu greşeli şi să urci din nou. Fac asta de mulţi ani. Cel mai important de spus este că eu am simţit această necesitate artistică. Nu a fost ceva prestabilit, nu m-am plictisit de vioară şi m-am apucat de dirijat. Am simţit că trebuie să fac asta şi mă bucur că o fac bine.
M.C.: Sunteţi acolo, la pupitru, ca dirijor, dar cred că vi se întâmplă să vă simţiţi şi solistul concertului pe care îl dirijaţi. Cum e, de fapt?
N.Z.: Nu, când sunt la pupitru cu un alt solist violonist, rolul meu este numai cel de dirijor. Asta înseamnă să ajut cât de mult se poate solistul, indiferent de instrumentul la care cântă. E minunat să colaborezi cu cineva. E deja ceva să descifrezi şi să individualizezi o simfonie. Să modelezi, să fii parte a viziunii interpretative a unui solist, asta mi se pare şi mai provocator. Trebuie să fii atent la sensibilitatea lui. Cred că mă ajută faptul că ştiu cum e în ambele tabere. Cu atenţie şi respect faţă de solist, rolul meu este limpede: nu sunt acolo ca să impun cuiva punctul meu de vedere.
M.C.: Deci nu se pune problema spotului de lumină... De fapt, voiam să vă întreb cum v-a influenţat experienţa de violonist în dialogul cu o orchestră simfonică?
N.Z.: Cred că au fost mai multe etape în formarea mea ca muzician. Atunci când mă pregăteam să înregistrez Concertul de Beethoven, o partitură pe care o mai cântasem de atâtea ori, mă gândeam ce să mai fac, ce să mai adaug sau să mai aprofundez şi mi-am dat seama că nu-mi ajunge. Aşadar, mi-am cumpărat un pian, partiturile pentru sonatele pentru pian, am început să le studiez, dar să ascult şi simfoniile... Atunci mi-am dat seama că, dacă îmi voi lărgi orizontul dincolo de vioară, voi spune, într-adevăr, că pot creşte ca muzician. De-a lungul acestui parcurs, am descoperit atât de multe lucrări muzicale pe care nu le ştiam atât de bine şi pe care mi le-am dorit să îmi populeze viaţa. Că să revin la întrebarea Dvs., cred că muzicienii din orchestră au, în final, acelaşi scop ca şi mine: un concert bun. Iubim muzica pe care o cântăm şi vrem să o executăm cât mai bine. În acest proces, ne ajută respectul şi grija reciproce. Trebuie să simţim că mergem toţi în aceeaşi direcţie. Bine, nu funcţionează chiar întotdeauna... Revin la o idee de mai devreme. Ca dirijor, nu se pune problema de a-ţi impune punctul de vedere, ci de a împărtăşi o viziune. Nici când dirijez, nici când cânt nu sunt atât de rigid încât să ţin cu dinţii de o singură idee. Dacă vine un impuls benefic din altă parte, eu sunt deschis. Nu cunosc altă cale. Muzica devine, astfel, o chestiune de cauză-efect. Cauza poate veni de la dirijor, dar şi de la violonist, de la violoncelist, de la suflători... Atâta vreme cât avem bunăvoinţă şi ne ascultăm unii pe alţii, sunt toate şansele să iasă ceva frumos.
M.C.: Valery Gergiev este unul dintre cei care au avut o mare influenţă asupra carierei Dvs. de până acum. Cine v-a mai marcat, în afară de el?
N.Z.: Cred că sunt trei persoane care m-au influenţat serios. Primul a fost Daniel Barenboim, alături de care am avut şansa de a ajunge foarte devreme, ca violonist. Am studiat cu el, efectiv, Concertul de Beethoven, Concertul de Brahms... Mi-amintesc că stătea la pian şi mă învăţa nu neapărat cum să cânt, ci cum să gândesc ca un dirijor, ca un muzician cu o viziune mai amplă. Mai mult, m-a invitat să asist la repetiţiile lui, fie că erau la Chicago Symphony, fie la Opera din Berlin. Barenboim a fost extrem de generos să îmi împărtăşească gândurile sale despre muzică. A doua persoană pe care trebuie să o amintesc este Colin Davis, Preşedintele London Symphony şi a Directorul Muzical pentru mulţi ani. Prin el şi graţie generozităţii lui, am învăţat mult despre ce înseamnă să fii un dirijor - prin observaţii, conversaţii, dar şi studiu efectiv pe partitură. Al treilea, aşa cum aţi spus, este Valery Gergiev, care m-a ajutat şi m-a inspirat încă de la început. De la aceşti oameni am primit cea mai bună pregătire posibilă într-ale dirijatului.
M.C.: Sunteţi şi dirijor principal invitat la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, ceea ce înseamnă că va trebui să abordaţi şi producţii de operă. Sunteţi pregătit şi pentru acest pas?
N.Z.: Da, sigur, altfel n-aş face-o! Pentru orice muzician, idealul suprem este opera.
M.C.: Se spune că este cea mai completă formă de artă a spectacolului.
N.Z.: Teoretic, aşa este. Nu toate operele, dar majoritatea au un libret remarcabil, cu referiri la probleme sociale sau psihologice, dramatism, acţiune pe scenă şi o muzică incredibilă. Combinaţia dintre toate este mult mai greu de stăpânit, pentru că nu e suficientă o orchestră bună. Ai nevoie de cântăreţi foarte buni, care să fie şi actori credibili, ai nevoie de un regizor inspirat... Multe lucruri trebuie să meargă bine împreună. Într-o lume ideală, opera este un summum. Sunt foarte încântat la acest gând.
M.C.: Programul concertului de la Bucureşti se bazează exclusiv pe compozitori romantici: Wagner, Beethoven şi Brahms. Romantismul vi se potriveşte?
N.Z.: Cred că da, mai ales romanticii germani. Îmi place foarte mult să îi pun pe Wagner şi Brahms în acelaşi program, tocmai pentru că nimeni nu îi vedea apropiaţi acum 120 de ani. Din contră, erau percepuţi ca doi creatori cu moduri diferite de a se apropia de muzică. Astăzi, aceste diferenţe s-au estompat. Poţi alătura o compoziţie de Brahms uneia de Wagner şi nimeni nu mai ridică o sprânceană, deşi, pe vremea lor, adepţii fiecăruia săreau la beregată pentru a clama adevărata direcţie a muzicii. Chiar dacă nu mai simţim această tensiune, această dihotomie la nivel muzical, cred că alăturarea lor susţine o tensiune a programului. Nu trebuie să fie, neapărat, Maeştrii cântăreţi... şi Simfonia a IV-a. Poate fi orice lucrare a fiecăruia... În ceea ce priveşte concertul de Beethoven, nu putem decide întotdeauna pentru noi, ci trebuie să luăm în calcul şi preferinţele sau agenda solistului. Semantic, se potriveşte foarte bine. Are aproape aceleaşi motive în deschidere ca şi simfonia, este în aceeaşi cheie... E bine plasat la mijloc.
M.C.: Aţi fost comparat cu Gidon Kremer pentru amprenta personală pe care o aduceţi concertelor Dvs. Între rigoare muzicală şi impetuozitate personală, ce alegeţi?
N.Z.: Nu cred că trebuie să fie una sau alta. Cred că trebuie să ai curajul de a-ţi urma impulsurile, dar, fără disciplină, acestea nu înseamnă nimic. De asemenea, disciplina privată de un element de - nu neapărat pericol - ci asumare a responsabilităţii unei opţiuni personale, nu duce la o interpretare memorabilă. Ceea ce vrem, până la urmă, este să trăim piesa pe care o cântăm ca şi când am auzi-o atunci pentru prima dată. E greu să ajungi la acel punct, mai ales după ce ai trecut de prima interpretare a compoziţiei. Cu cât ştii o piesă mai bine, cu atât e mai greu să te întorci la prospeţimea acelei prime abordări. Pentru mine contează echilibrul dintre cele două ipostaze, experienţă şi entuziasm.
M.C.: Cu cine vă place mai mult să fiţi comparat?
N.Z.: Nu neapărat cu cineva... Dacă sunt cea mai bună versiunea a mea, pentru mine este suficient.
M.C.: La 35 de ani, cum este să fii considerat unul dintre cei mai buni violonişti ai lumii? Cum de nu vă copleşeşte această etichetă?
N.Z.: Etichetele vin şi pleacă, sunt înşelătoare, câteodată sunt bune, câteodată nu. Dacă vrei să le dai crezare celor bune, nu le poţi ignora pe cele rele. Dacă vrei să câştigi încredere în tine, e bine să le uiţi pe toate. E minunat când oamenilor le place ce faci. Până la urmă, şi despre asta e vorba, dar, cu sinceritate vă spun, eu nu contez prea mult în ochii mei. Prefer ca oamenilor să le placă şi să răspundă la ceea ce vreau să împart cu ei.
M.C.: Deci sunteţi un vehicul, un medium...
N.Z.: Da, e interesant că folosiţi cuvântul "medium"... M-am gândit mult în ultima vreme care este rolul nostru. Când eşti tânăr, totul se învârte în jurul tău. "Eu şi Ceaikovski-ul meu!". Nu e Ceaikovski-ul nimănui...
M.C.: Sunteţi doar ambasadorul lui Ceaikovski...
N.Z.: Cam aşa ceva. Vorbeam odată cu un dirijor şi el a folosit exact cuvântul Dvs., "medium". Mi se pare un mod bun de a descrie, cu menţiunea că interpretul devine, în acel moment, o parte activă a procesului, nu doar cineva prin care trece informaţia. E veriga de legătură între compozitor şi public. Ce este clar e că nu eu contez cel mai mult în acest lanţ. Sigur, însă, e foarte plăcut când lumea te apreciază.
M.C.: Pe lângă a fi strălucit şi foarte muncitor, care sunt cerinţele de astăzi pentru un muzician de top?
N.Z.: Din punctul meu de vedere, totul începe şi se termină cu iubirea. La mijloc, trebuie să existe talentul, dar acesta este un termen foarte larg. Sunt mulţi artişti care nu au talentul de a-şi... manageria talentul. Sunt mari talente la doisprezece sau paisprezece ani, dar când au ajuns la douăzeci-douăzeci şi doi de ani, s-au irosit. Trebuie să ai disciplină mentală şi interioară. Ea nu ţine doar de cât sau cum studiezi, ci de cum îţi structurezi dezvoltarea. Indiferent de profesorii sau mentorii nemaipomeniţi pe care îi ai, în final, eşti autorul propriei dezvoltări. Acesta este un aspect. Umilinţa este un altul. Muzica nu este, în primul rând, o chestiune de orgoliu al artistului. Un dirijor mi-a spus recent că, poate, însuşi compozitorul prezintă, la rândul lui, nişte idei venite in altă parte... Fără umilinţă, dacă ne centrăm interesul exclusiv pe noi, pierdem ceva de mare valoare.
M.C.: Deşi e foarte uşor!
N.Z.: Da, e un paradox, pentru că urci pe scenă şi ai nevoie de foarte multă încredere în tine ca să faci asta. Trebuie să îţi injectezi îndrăzneala adecvată, soiul cel bun! Vorbesc despre ceva care reflectă convingerea în intenţia ta de a reuşi. Fără ea, nu mai avem decât un exerciţiu lipsit de sens. Când toate acestea sunt desluşite (stadiu la care eu nu am ajuns, încă), sper că totul se termină tot cu iubire. Împărtăşim iubirea pentru muzică. Asta admir la personalităţi precum Colin Davis, Bruno Walter sau Leonard Bernstein, artişti care, chiar şi la o vârstă înaintată, nu şi-au pierdut un entuziasm aproape copilăresc, în cel mai bun sens al cuvântului.
M.C.: Turnee, studiu, repetiţii, reinventarea perpetuă - iată programul unui muzician de vârf. Nu obosiţi niciodată?
N.Z.: Ba da!
M.C.: Şi ce faceţi atunci?
N.Z.: Nu muzica mă oboseşte. Studiul, descifrarea unei piese, repetiţiile - nu ele sunt cele mai obositoare, ci călătoriile. Pierzi noţiunea timpului. Nu prea poţi studia, nici nu prea te poţi relaxa, pentru că trebuie să ai grijă să prinzi următorul avion...
M.C.: Ba mai aveţi şi câte un interviu, din când în când...
N.Z.: Da, şi asta... Pe durate mari, asta este o rutină obositoare. Mai ales atunci când eşti tânăr şi îţi clădeşti o... carieră - ce cuvânt îngrozitor! -, marea capcană este să ajungi atât de ocupat, încât să nu mai ai timp să creşti. De asta vorbeam mai devreme despre talentul de a-ţi gestiona talentul. Nu are niciun sens să fii un bun muzician la douăzeci şi unu de ani, care cântă şi călătoreşte tot timpul, dacă nu mai ai timp pentru studiu, pentru odihnă şi pentru dezvoltarea personală. Ajungi repede să nu mai ai nimic de spus în muzică.
M.C.: Cum vă împăcaţi cu atenţia mediatică de care se bucură cineva ca Dvs., mereu în lumina reflectoarelor?
N.Z.: Suntem norocoşi că nu avem chiar o aşa expunere! Ca muzicieni clasici, ne putem bucura de anonimat şi putem umbla liniştiţi pe stradă...
M.C.: Încă!
N.Z.: E muzică clasică, dar mie îmi place aspectul ăsta. Faima nu e de mine!
M.C.: 1741 - anul de fabricaţie al viorii Dvs., Guarneri del Gesù, care i-a aparţinut legendarului Fritz Kreisler. Cum a fost prima întâlnire cu această vioară?
N.Z.: Aveam un concert la Copenhaga şi eram în probe cu o altă vioară, tot un Guarneri. De fapt, eram convins că asta ar trebui să fie vioara mea şi mă pregăteam să merg la fundaţia care mă susţinea şi să le cer ajutorul pentru a o avea. Ei bine, cineva mi-a sugerat că ar trebui să încerc şi vioara cealaltă. Îi aparţinuse unui foarte mare violonist, nu se mai cântase pe ea de vreo şaptezeci de ani... Am fost de acord. La Copenhaga trebuia să cânt Concertul de Korngold. După repetiţie, eram încă în sală, împreună cu Emanuel Borok, concert-maestru al Dallas Symphony. El a fost cel care mi-a spus că acesta ar putea deveni noul meu instrument. Prima impresie a fost că era o vioară splendidă ca aspect. Am încercat-o, mi-a plăcut ce am auzit şi am decis să cânt pe ea în seara aceea. A fost bine, dar eu eram setat pe vioara cealaltă. După vreo şase săptămâni, trebuia să merg la Londra, să cânt Concertul de Mendelssohn la Proms şi s-a întâmplat ceva care a dat peste cap toate cursele aeriene, o ameninţare teroristă. Aşa am ajuns din nou în legătură cu cei în custodia cărora se afla vioara, care mi-au sugerat să o mai încerc. Am convenit să vină la Viena, unde eram pentru câteva zile, împreună cu profesorul meu, Boris Kuschnir. Voiam să o încercăm în superba sală de la Musikverein. Eram acolo şi cu pianistul meu, Robert Kulek. Am cântat cu a mea, apoi cu vioara Kreisler, iar el a observat că aceasta din urmă avea ceva special. Şi mie mi s-a părut la fel... Trebuie să înţelegeţi că vioara nu mai fusese folosită de şapte decenii, deci trebuia să fie... masată un pic! Cred că asta nu am înţeles prima dată. Când i-am prezentat-o profesorului meu, deja eram pe punctul de a-mi schimba iubirea. Cealaltă avea un sunet mai larg, dar aceasta era, cu adevărat, specială. I-am cântat pe fiecare dintre ele, fără să îi spun care e care. Lui i-a fost foarte clar. Prima avea un sunet mai puternic, dar aceasta se dovedea un instrument fantastic. Era Kreisler. Sigur, un solist trebuie să aibă o vioară puternică, aşa că am aşteptat să vedem cum se aude în Musikverein. Acolo, nu numai că sunetul şi-a păstrat identititatea deosebită, dar a devenit şi foarte puternic. În doar patru zile, mi-am schimbat total părerea. De atunci, am avut o relaţie foarte strânsă. Iubesc vioara aceasta. Era exact ceea ce căutam, doar că nu îmi dădeam seama.
M.C.: Dacă nu mă înşel, aceasta este vioara pe care Fritz Kreisler a cântat premiera mondială a Concertului de Elgar. Dvs. aţi cântat acest concert cu ea?
N.Z.: De multe ori! A fost fantastic. Sigur, nu o să vă spun că parcă vioara ştia muzica pe dinafară... Mi s-a părut, însă, că toate cerinţele piesei - pentru un sound liric, amplu, catifelat şi întunecat - erau exact caracteristicile viorii. Nu ştiu dacă este o coincidenţă. Ştim că Elgar a scris acest concert pentru Kreisler şi presupunem că era familiarizat cu sunetul viorii sale, dar e clar că Guarneri, în 1741, nu avea de unde să ştie că un domn englez pe nume Edward Elgar urma să scrie acest concert... Pentru mine a fost ca un miracol, ca un soi de aliniere a stelelor. Adevărul este că, pentru a marca o sută de ani de la premiera acestui opus, nu am cântat aproape decât acest concert, cu toate orchestrele mele preferate. Cu London Symphony şi Colin Davis l-am cântat chiar în ziua în care se împlinea centenarul, evident la Londra.
M.C.: În această poveste de iubire dintre Dvs. şi vioara pe care cântaţi, credeţi că aţi trădat-o vreodată sau că nu v-aţi ridicat la înălţimea aşteptărilor ei?
N.Z.: Cred că asta este o parte a procesului de a face muzică. Partea minunată şi traumatizantă, în acelaşi timp, este că nu putem niciodată să facem absolut tot ceea ce muzica necesită din partea noastră. Cred că dramaturgul Samuel Beckett a spus că "în artă, toţi eşuăm. Măcar să încercăm să eşuăm mai bine". De fiecare dată, şi eu încerc să eşuez mai bine. Categoric, nu ne putem ridica niciodată exact la nivelul muzicii sau al unui instrument precum acesta. Suntem simpli oameni.
M.C.: Sunteţi aşa de împăcat cu ideea greşelii, a eşecului?
N.Z.: Da! Atâta vreme cât vorbim despre acelaşi tip de eşec. Ce vreau să spun este că idealul muzicii este atât de înalt, încât e aproape imposibil să fim un medium la acelaşi nivel. Avem slăbiciuni şi limitări. Cu asta sunt foarte împăcat. Nu mă împac cu senzaţia că aş fi putut face ceva mai bine.
M.C.: Cum vă evaluaţi imediat după concert?
N.Z.: Bună întrebare! De obicei, simţi înainte. Poate nu chiar înainte de concert, dar se mai întâmplă şi asta. Cu siguranţă, în primele minute îţi dai seama în ce direcţie vei merge. Când ai făcut suficiente concerte - iar eu sunt pe scenă de nişte ani buni - ştii dacă totul curge cum trebuie. Simţi. Dacă e greu şi trebuie să faci eforturi suplimentare, şi asta se simte. Câteodată, trebuie să faci viraje radicale, dar asta depinde şi de cât de dispus eşti să variezi. E la fel şi în viaţă: când eşti suficient de bine pregătit, nu mai trebuie să te gândeşti la tehnică, ci te bazezi pe intuiţie. Asta nu înseamnă fără ştiinţă, ci abia după ce ai asimilat ştiinţa. Trebuie să uiţi că o ştii şi, în acelaşi timp, să ai deplină încredere în ea.
M.C.: Vă puteţi detaşa de moment după un concert, să vă relaxaţi şi să vă bucuraţi de succes?
N.Z.: Vedeţi, vorbiţi din nou despre succesul MEU. Nu este succesul meu, dacă am făcut un bine muzicii pe care am cântat-o...
M.C.: Lumea vă aplaudă pe Dvs.!
N.Z.: Da...
M.C.: Aplaudă şi muzica. Vă aplaudă pe Dvs. transmiţând această muzică...
N.Z.: Da... Încerc să nu mă gândesc la asta, pentru că devin prea conştient de mine însumi. Întrebarea este foarte bună. Eu nu văd sfârşitul unui concert ca pe sfârşitul unei cărţi, dacă îmi permiteţi analogia. Nu e nici măcar sfârşitul unui capitol, ci doar al unei propoziţii. Este un semn de punctuaţie. Viaţa mea cu simfoniile sau cu Concertul pentru vioară de Brahms va fi toată viaţa mea. Un concert nu încheie o asemenea relaţie, ci poate fi doar o virgulă, după care urmează altceva. Tocmai de aceea mă bucur că mă pot gândi mereu la o îmbunătăţire pentru viitor. Nu e o destinaţie finală, ci un drum perpetuu. Data viitoare încerci să eşuezi ceva mai bine...
M.C.: Vă ascultaţi înregistrările?
N.Z.: Nu.
M.C.: Niciodată?
N.Z.: Nu. Le ascult doar pe cele live. De la ele pot învăţa. Una este să fii în mijlocul evenimentelor, alta este să le asculţi mai relaxat apoi. Acesta este un proces sănătos, care ne dă şansa de a face ceva ce în viaţă este imposibil: să derulăm înapoi şi să corectăm ceva. Înregistrările de studio, însă, nu. Sunt foarte implicat în procesul de editare, încât, atunci când sunt lansate pe piaţă, nu mai pot detecta decât greşelile. Poate peste douăzeci de ani o să le ascult şi voi fi mulţumit cu ele!
M.C.: Sunteţi, încă, atât de tânăr, dar dedicaţi o parte importantă a timpului Dvs. pentru a-i învăţa pe alţii cum să fie... mai buni.
N.Z.: Da. Am făcut multă vreme asta şi vreau să revin. Nu am mai făcut-o în ultimii doi ani. Aşa mi-am dat seama că, orice am face în muzică, de fapt, e vorba de acelaşi lucru: împărtăşirea ideilor şi a iubirii. Nu mă refer la idei exprimate verbal, ci intenţii materializate în cânt. Poţi începe o anumită frază cumva, iar pianistul care cântă cu tine te va auzi, te va simţi şi va veni şi el pe acelaşi drum. La asta mă refer. E un continuu dialog fără cuvinte. A-i învăţa pe alţii e acelaşi lucru: încerci să transmiţi anumite idei. La cursurile mele obişnuiesc să dirijez şi orchestra de tineret, deci e acelaşi lucru. Cântam cu ei un concert de Mozart şi mi-am dat seama că nu e nicio diferenţă. Fac acelaşi lucru. A fost un fel de epifanie. S-a întâmplat acum şapte-opt ani. Muzica e acelaşi limbă. Pentru mine, cu bagheta sau cu arcuşul, exprimarea rămâne aceeaşi. Sigur, limbajul meu primar rămâne vioara. Va avea mereu un loc special în inima mea, pentru că i-am dedicat toată copilăria.
M.C.: Un violonist solicitat în toată lumea, deja un dirijor respectat, dar şi profesor. Care este următorul as din mâneca Dvs.?
N.Z.: Nu cred că am aşi în mânecă. Vorbeaţi despre operă. În mod cert, iată o nouă provocare pentru mine! E ceva ce vreau să fac bine, pentru că încerc mereu să fiu la nivelul maxim al posibilităţilor mele. Pentru asta, am nevoie de timp. Lucrurile acestea nu se învaţă repede. La asta mă gândesc, ca şi la repertoriul pe care îl am de asimilat ca dirijor. Când toate acestea sunt... nu gata, pentru că nu sunt niciodată gata - cred că ştiţi la ce mă refer - atunci mă concentrez pe dezvoltarea mea umană. Cu alte cuvinte, cu cât ai mai multe straturi, cu cât ai citit mai mult, cu cât ai aflat mai mult, cu cât ai simţit mult - din alte concerte, din filozofie, din cărţi, ceva ce pe mine mă preocupă tot timpul, lumea ideilor exprimate în cuvinte, diferită de lumea noastră de idei exprimate prin sunete - atunci eşti în stadiul cel mai important. Ai confortul bagajului solid din spate. Atunci devii un personaj cu adevărat interesant şi demn. Spre asta mă îndrept şi asta abia aştept.
M.C.: Mulţumesc mult.
N.Z.: Şi eu! Foarte bune întrebări.
Doar pentru că port...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu