Cred că vioara este o entitate spirituală feminină

 O încăpere cu pereţi albi, canapele albe şi niciun alt element de sprijin este coşmarul oricărui operator conştiincios. Albul reflectă lumina şi scaldă cadrul într-o dominantă spitalicească. Dar nu avem timp să facem mofturi. Proaspăt renovatul spaţiu de conferinţe de la Sala Palatului este singura variantă pe care o avem, dacă vrem să facem un interviu cu Vadim Repin. Iar locul este, de fapt, cea mai mică dintre probleme. I se adaugă o întârziere considerabilă de avion, care dă peste cap tot programul de repetiţii, vine la pachet cu nervozitatea lui Zubin Mehta, etern nemulţumit şi irascibil vizavi de auditoriu şi întregeşte starea de tensiune aproape palpabilă care însoţeşte primul concert al Israel Philarmonic Orchestra. Toată lumea merge în vârful picioarelor, toată lumea izbucneşte mocnit pe la colţuri, toată lumea aşteaptă, parcă, să spargă un balon, care să repună ziua într-un făgaş prietenos. Vreau interviu cu Vadim Repin? Îl fac unde pot şi cât se poate de bine, în condiţiile date. Vreau interviu cu Vadim Repin de mai multă vreme, dar se pare că, la fiecare ediţie de Festival Enescu, trebuie să existe un nume din galeria marilor vedete, la care accesul să fie ajustat de timp. Coincidenţă sau nu, ultimii au fost violonişti. Acum doi ani, aveam stabilite cinci minute cu Joshua Bell, iar echipa noastră a reuşit să îi smulgă opt. Acum, înţelegerea era pentru zece minute tops cu Vadim Repin, care au fost reduse fără comentarii la cinci. Rugămintea binevoitoare şi, cumva, jenată, a venit de la el însuşi, în condiţiile în care zburase de la Paris cu două ore în urmă, era aproape ora 18:00, nu repetase Ceaikovski îndeajuns, iar la 19:30 era concertul, după care se îndrepta direct spre aeroport. În condiţiile acestea, cele treisprezece minute de interviu final au fost nu atât un triumf personal, cât o probă de gentileţe şi bună-voinţă exemplare din partea sa.
 
Îl ascultasem pe Internet, mai devreme în aceeaşi zi, tot în scânteietorul Concert pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski. Pe lângă pasiunea pentru această partitură (pentru care se face vinovat şi superbul Le concert al lui Radu Mihăileanu), mă fascinase energia vecină cu abandonul pe care o simţeam în fiecare atac al lui Repin, în fiecare cadenţă. Şfichiuirea arcuşului pe coarde şi foamea de efecte noi mi-au făcut pielea de găină, fapt pe care i l-am mărturisit şi în interviu.
 
Am aşteptat din nou o epifanie muzicală în prima parte a concertului, atât cât am putut să rămân la Sala Palatului. N-a fost să fie. De ce? Poate pentru că miile de oameni adunaţi acolo, mai de drag, mai de conjunctură, nu mi-au dat voie să deschid un nou dialog personal cu muzica. Poate pentru că figura agasată (de sonoritate, de public, de excesele orchestrei) a lui Zubin Mehta m-a făcut să mă concentrez mai mult asupra lui. Poate pentru că oboseala şi preaplinul unei zile lăsaseră o urmă. Şi poate, doar poate, pentru că un pic din nervozitatea, emoţia, expectativa, oboseala şi preaplinul clipei se strecurase şi în Guarneri-ul lui Vadim Repin, ţinându-l la un pas distanţă de linia dintre execuţie şi magie.

Marius Constantinescu: Se spune că muzica este limba Dvs. natală. În acest caz, ce cuvânt vă place să spuneţi cel mai des?
Vadim Repin: "Dulce" şi "iubire". Îmi vine în minte Brahms. De fiecare dată când îi cânt creaţia camerală, simt această dulceaţă. De fapt, cred că sonoritatatea viorii mă conduce spre acest răspuns. Dacă m-aţi întreba direct cum simt sunetul viorii, v-aş spune că este ceva foarte apropiat de iubirea sau emoţia unei femei. Cred că vioara este o entitate spirituală feminină.
 
M.C.: Am să preiau această imagine feminină pe care o sugeraţi şi am să compar viorile cu soţiile. În această privinţă, aş spune că sunteţi... regal de-a dreptul! Henric al VIII-lea al Angliei a avut şase soţii, Dvs. aţi avut deja şapte viori.
V.R.: Cum bine spuneţi, viorile au personalităţile lor. Pot fi gentile, pot fi capricioase... În orice caz, trebuie să devii prietenul lor, pentru că ele sunt, cumva, extensii ale mâinilor noastre. Câteodată poate fi o provocare să descoperi de ce e în stare instrumentul tău, ce îţi poate oferi cu adevărat. E un drum lung până ajungi să simţi în sintonie cu instrumentul tău, să îl faci să fie sensibil la fanteziile şi dorinţele tale.
 
M.C.: Instrumentul pe care cântaţi acum, un Guarneri del Gesù din 1743, este supranumit "Bonjour". Care este povestea viorii Dvs.?
V.R.: Nu prea ştiu multe despre destinul ei. Multă vreme a fost păstrată de colecţionari, o familie de intelectuali foarte rafinaţi, care nu au folosit-o. Apoi a trecut pe la mai mulţi artişti importanţi. Poate cel mai notabil şi strălucitor episod din viaţa acestei viori a fost perioada când a fost mânuită de marele Isaac Stern. El a folosit-o cam pe când era de vârsta mea, iar eu preţuiesc foarte mult această experienţă din trecutul instrumentului meu. Isaac Stern a fost unul dintre idolii mei şi o figură majoră din istoria universală a violoniştilor.
 
M.C.: Aţi sosit la Bucureşti cu doar câteva ore în urmă, acum acordaţi acest interviu, imediat va urma repetiţia, apoi direct concertul - faimosul Concert pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski. Muzica poate să vă ofere atât de multă energie, combustibil imediat?
V.R.: Fireşte. Câteodată, în viaţă, poate că îţi cauţi inspiraţia în altă parte. O fac inclusiv mulţi colegi ai mei. Câteodată cu toţii uităm că maximum de bogăţie pentru un muzician este muzica însăşi. Odată ce ţi-ai ales acest drum, muzica nu mai poate fi ceva separat de tine. Nu te mai poţi rupe de ea. Gândiţi-vă şi la altceva: Într-o sală mare, cei care stau pe rândul douăzeci sau treizeci sunt, prin poziţia lor, mai puţin expuşi la actul foarte intim de a face şi de a împărţi muzică. Trebuie să ne gândim şi la ei. E mai complicat de explicat, pentru că e ceva legat de instinct şi de experienţă.
 
M.C.: Am o întrebare fetiş pentru muzicienii clasici: Cum e acel moment, după ultimele măsuri ale concertului (poate să fie Ceaikovski sau oricine altcineva), cu publicul încântat în faţa Dvs. şi cu sunetul aplauzelor furtunoase?
V.R.: În timp ce cânt, în mintea se întâmplă o grămadă de lucruri. Unul dintre ele este tendinţa permanentă de a mă critica. Sănătos este să încerc să anihilez această parte a creierului meu. Chiar şi aşa, unele impresii pot rămâne cu mine până la sfârşitul concertului. Câteodată, sunt, pur şi simplu, recunoscător că s-a terminat. Alteori ştiu că tocmai am înfăptuit un act muzical şi emoţional care va rămâne în amintirea mea multă vreme. Aşa a fost ieri, de pildă, când am cântat Concertul pentru vioară şi orchestră de Bruch, tot cu Israel Philarmonic Orchestra şi cu maestrul Zubin Mehta, la Paris. La sfârşit am fost, pur şi simplu, fericit. Eram gata să o iau de la început, chiar dacă ar fi fost un concert diferit.
 
M.C.: În timp ce pregăteam interviul ăsta, vă ascultam pe YouTube în Concertul pentru vioară de Ceaikovski cu Emmanuel Krivine. Vă spun sincer, mi s-a făcut pielea de găină...
V.R.: Mulţumesc!
 
M.C.: Vă puteţi pierde în splendoarea muzicii chiar în timp ce cântaţi?
V.R.: Absolut! Pe de-o parte, e improvizaţie, pe de altă parte este concepţie, viziune şi emoţia momentului. Fiecare concert este diferit. Astăzi, de exemplu, trebuie să uit şi să mă curăţ de experienţele zilelor trecute, pentru a fi, trup şi suflet, alături de muzica acestei seri. Concertul de astăzi, de la Bucureşti,  aduce o mare tenisune, pentru că e parte a unuia dintre cele mai importante festivaluri ale lume. Aici, publicul este extrem de educat şi a văzut tot ce lumea clasicii are mai bun de oferit. Pe de-o parte, sunt mândru de asta, pe de altă parte, emoţia mea este şi mai mare. Oare cum va merge în seara asta? Orice concert reprezintă un risc, un drum cu sens unic. Nu te poţi întoarce, ca în studioul de înregistrări, nu poţi relua nimic. În concert, totul trebuie să fie nu neapărat perfect, ci conectat în mod logic şi inspirant în cel mai... electric mod cu putinţă. Asta cere concentrare permanentă, dar şi o cantitate incredibilă de informaţie. În acelaşi timp, publicul nu trebuie să simtă decât muzică, nicidecum trudă, efort.
 
M.C.: Să fii un copil-minune, aşa cum aţi fost Dvs., înseamnă să fii un copil fără copilărie?
V.R.: N-aş spune asta. Toata viaţa, mi-a plăcut la nebunie să cânt, să primesc aplauzele despre care vorbeaţi, să văd mereu alte locuri din lume, alte publicuri, alţi muzicieni. Dimpotrivă, chiar am avut o copilărie foarte fericită. Mama mă lăsa să joc fotbal, hochei pe gheaţă, să merg cu bicicleta, dar după studiu sau concert, iar dacă ieşea cu adevărat bine, aveam voie să nu studiez a doua zi! Asta îmi amintesc de la opt-zece ani.
 
M.C.: Virtuozitatea, tehnica, instinctul sau entuziasmul nedisimulat faţă de muzică vă face să fiţi iubit de public şi critici deopotrivă?
V.R.: Întrebarea e prea amplă ca să răspund simplu la ea. Eu fac mereu analogia cu o constelaţie. Pentru a o avea, e nevoie de atât de multe lucruri, de atât de multe faţete care să completeze o imagine unitară... Trebuie să spun că sunt mereu foarte sincer. Sincer faţă de muzica mea, faţă de compozitor, căruia vreau să îi restitui toată valoarea. Virtuozitatea şi tehnica sunt legate şi reprezintă o însuşire pe care eu vreau s-o ascund. Adevărata virtuozitate este tocmai asta, de a nu face paradă de ea.
 
M.C.: Da, pentru a fi expresiv nu trebuie să vă demonstraţi cu orice preţ tehnica!
V.R.: Tehnica ajută... E ca o limbă străină. Odată ce ştii expresiile şi locuţiunile, treci la un alt nivel, iar concertul poate fi mult mai interesant.
 
M.C.: Mai am doar două întrebări şi terminăm: Când este cel mai bun moment pentru a glumi pe scenă? V-am văzut zâmbind şi glumind destul de des.
V.R.: Cred că la momentul bis-urilor, dacă ajungem la ele! Atunci ne putem distra, putem fi fresh şi zglobii! Au fost momente, recitaluri, în care am fost primit atât de călduros, încât am dat bis-uri încă de la sfârşitul primei părţi! Simţi imediat când publicul respiră lângă tine şi îţi transmite disponibilitatea de a te urmări. E un fel de lumină pe care o percepi în permanenţă, dacă stau să mă gândesc la Concertul lui Ceaikovski. Te ajută să fii din ce în ce mai expresiv.
 
M.C.: Ce face ca o zi să fie bună, în afară de muzică?
V.R.: Radioul! Iubesc radioul şi îmi plac surprizele! Am şi CD-uri pe care le ascult mereu, inclusiv cu muzică nouă, pe care o pun frecvent. În timpul liber, îmi place mult să butonez radioul.
 
M.C.: Al doilea nume al Dvs. este Victorovici, nu? Îmi daţi voie să îl schimb în "Victorious" pentru seara aceasta?
V.R.: E un pic devreme acum! Sper că vom avea suficiente stele pentru a crea mica noastră constelaţie. Încă o dată, am emoţii foarte mari, dar aşteptarea nerăbdătoare e şi mai puternică.
 
M.C.: Nu vă mai răpesc din timp. Mulţumesc mult!
 

(foto: Gela Megrelidze)

Mă felicit pentru inspiraţia de a-i propune lui Vadim Repin interviul nostru înainte de repetiţie. Chiar dacă e scurtă, discuţia are consistenţă, farmec şi o cantitate rezonabilă de idei de reţinut. Mie cel mai mult mi-au plăcut două: 1. Cuvântul pe care îi place să-l "rostească" cel mai des prin intermediul viorii este "iubire" şi 2. Cea mai frumoasă stare este aceea când el însuşi îşi pierde orice urmă de identitate în vâltoarea muzicii. Tot iubire, altfel spus.