Când cânţi, toată lumea îţi poate vedea sufletul pe tavă, pe când, atunci când vorbeşti, nu e întotdeauna posibil ca oamenii să vadă cine eşti cu adevărat

 

Julia Lezhneva, noua Cecilia Bartoli, cum mi-o prezenta Marc Minkowski în 2009, are o prospeţime a chipului şi a privirii care rimează cu plăcerea de a face muzică, de a se bucura de toate frumuseţile vieţii şi de... a nu face planuri. "Sunt încă atât de tânără..."

 

 
Marius Constantinescu: Pentru a sparge gheaţa, am să vă întreb de câte ori aţi avut senzaţia, ascultându-vă, că ascultaţi un instrument?
Julia Lezhneva: Greu de spus... Sincer, nu îmi place să mă ascult. Mi-e greu.
 
M.C.: Cum aşa?
J.L.: Încerc să mă obişnuiesc...
 
M.C.: Poate că sunteţi prea auto-critică?
J.L.: Poate! Când cânţi e diferit, inclusiv auzindu-te, de o înregistrare. Nu aproape toţi cântăreţii spun că nu suportă să se asculte? Nu sunt singura.
 
M.C.: Dar acum, odată ce aţi devenit un artist exclusiv DECCA, presupun că trebuie să vă ascultaţi, pentru a aproba înregistrările. Cum a schimbat acest contract cariera Dvs.?
J.L.: Mi-a oferit stabilitate. Sunt mai sigură în ceea ce priveşte anii următori. Nu am avut niciodată contracte lungi. Mi le stabilesc pe termen scurt, mai ales concerte, operă în concert, o singură producţie de operă, trei luni de pauză... Nu am fost niciodată angajata unui teatru. Pentru mine contează foarte mult şi am stat mult pe gânduri până să semnez contractul.
 
M.C.: Trebuie să înregistraţi recitaluri, sau şi opere şi piese din repertoriul vocal-simfonic?
J.L.: Da, toate. Trei înregistrări solo, cu orchestră sau pian, dar şi celelalte.
 
M.C.:  În 2009, aici, la Bucureşti, Marc Minkowski a fost primul care mi-a vorbit despre Dvs., viitorul star al operei şi, citez, "viitoarea Cecilia Bartoli". Cât de mult îi datoraţi?
J.L.: Totul. Marc a fost primul mare muzician care m-a remarcat. Eram încă studentă. Mi-am postat un clip de YouTube, cântând o piesă de concurs şi aşa a dat cu ochii de mine. M-a căutat, m-a invitat la o audiţie, ne-am întâlnit şi ne-am dat seama că ne placem foarte mult. Am început să lucrăm împreună şi continuăm s-o facem. E o fiinţă minunată, atât de inteligent... A fost ca un tată pentru mine, atâţia ani! Eram prea tânără, iar el m-a protejat mult. Când eşti adolescent, iar cineva te ghidează într-o profesie care ţi-e dragă, nu faci nimic forţat, ci totul vine natural. La 17-18 ani, e uimitor să ai pe cineva ca el să-ţi îndrume paşii.
 
M.C.: Deci, v-aţi postat un clip pe YouTube şi el v-a căutat?
J.L.: Unul dintre impresarii lui.
 
M.C.: Mi se pare încurajator pentru tinerii cântăreţi de astăzi. Iată că asemenea şanse chiar există!
J.L.: Da, şi pot schimba cursul unei cariere, unei vieţi... Sigur, şi în bine, dar şi în rău. În cazul meu, a fost numai spre bine. M-am străduit să rămân calmă şi să nu mă grăbesc sau să mă implic mai mult decât trebuia. Ar fi fost multe în jurul meu care ar fi putut să îmi facă rău...
 
M.C.: E clar ceea ce vă apropie de Cecilia Bartoli: artificii, coloratură, dar şi alegeri de repertoriu. Ce credeţi că vă diferenţiază?
J.L.: Totul! Arătăm diferit, venim din ţări diferite... Culorile vocilor noastre sunt complet diferite. Când aveam unsprezece-doisprezece ani, îi ascultam discurile. Aşa am descoperit că pot să cânt coloratură şi mi-am dorit să cânt ca ea: la fel de repede, la fel de furios... Dar vocile noastre sunt foarte diferite...
 
M.C.: Ea e mai degrabă o mezzo-soprană adevărată...
J.L.: Da, o mezzo înaltă de coloratură, iar eu devin o adevărată soprană. Când eram mai tânără, am cântat Cenuşăreasa şi Rosina, pentru că nu aveam aşa multă libertate în acut. Aveam un mediu bogat şi ceva grav. Mă testam şi mi se părea foarte comod să rămân în registrul central. De aceea, timp de cinci ani, am cântat numai partituri de mezzo, dar lucrurile s-au schimbat, iar acum vocea mea se îndreaptă clar spre sopran.
 
M.C.: O soprană lirică în câţiva ani?
J.L.: Nu vreau să mă gândesc. Poate că sunt deja lirică. Vreau să îmi lărgesc orizonturile. Pe când studiam, încercam să combin partituri din ambele vocalităţi. Era greu, dar aşa îmi place totul în viaţă. Nu vreau să mă concentrez DOAR pe un lucru. Sigur, pe măsură ce înaintezi în vârstă, trebuie să îţi găseşti drumul, dar în muzică trebuie să fii deschis.
 
M.C.: V-aţi întâlnit cu Cecilia Bartoli?
J.L.: Da! De mai multe ori!
 
M.C.: Amândouă sunteţi artiste DECCA...
J.L.: Am fost şi am văzut-o în Norma, la Salzburg, cu Giovanni Antonini şi am avut o conversaţie încântătoare. E foarte dulce şi drăguţă. Simt că îmi poartă mult de grijă.
 
M.C.: Începuturile Dvs. sunt marcate de câţiva cântăreţi de operă foarte importanţi: Kiri te Kanawa, Elena Obraztsova, Dennis O\'Neill... Ce lecţii importante v-au învăţat?
J.L.: Să mă menţin sănătoasă toată viaţa şi să îmi păstrez vocea proaspătă. Nu e foarte uşor, pentru că trebuie să ţii cont de mai multe aspecte, dar am avut întotdeauna grijă de vocea mea şi am ţinut la calea cea corectă pentru ea.
 
M.C.: Să nu cântaţi prea mult, prea greu, prea tare...
J.L.: Întocmai. Să nu exagerez nici cu acutul, nici cu gravul, să stau pe centru şi să am grijă de el. Când cânt, trebuie să fiu acolo. Trebuie să fiu în public, dar trebuie să fiu şi în muzică, fără să mă gândesc la tehnică. A face muzică e mult mai important. Să te emoţionezi, să te laşi dus de val, purtat... Imediat, spectatorii vor simţi şi vor pluti cu tine.
 
M.C.: Aveţi o disciplină zilnică pentru a vă menţine vocea sănătoasă şi curată?
J.L.: Nimic special... Îmi place mâncarea foarte picantă! Nu prea pot să mânânc atât de des cât aţ vrea...
 
M.C.: Face bine la voce?
J.L.: Nu tocmai... Când o mănânc, îmi vine pe gât, tuşesc... Trebuie să mai facem şi sacrificii!
 
M.C.: Aveţi douăzeci şi patru de ani...
J.L.: Douăzeci şi trei încă!
 
M.C.: Incredibil de tânără... Lucrurile nu se întâmplă un pic cam repede pentru Dvs.?
J.L.: Ba da, aşa mi se pare şi mie.
 
M.C.: Şi cum vă păstraţi echilibrul?
J.L.: Cred că îl am. Încerc să nu mă gândesc la cariera mea... Mă gândesc la viitor, dar nu caut dezvoltarea cu orice preţ. Încerc să trăiesc şi să mă bucur de ceea ce fac. Când eşti tânăr, trebuie să te placi, să îţi placă viaţa ta, pentru că e singura dată în viaţa ta când vei fi tânăr! Asta încerc şi eu.
 
M.C.: Există cineva care controlează agenda, cariera Dvs. şi vă domoleşte din când în când?
J.L.: Din fericire, nu a fost cazul până acum. Am pe cineva foarte apropiat - prietenul meu, care îmi este şi impresar, şi pianist de mai mulţi ani. Întotdeauna discut cu el. Mă cunoaşte atât de bine, ştie ce pot face, cât de mult pot să duc, cât timp de repaus îmi trebuie. Aproape că nici nu mai trebuie să vorbim. E un miracol! Sunt o femeie şi o cântăreaţă norocoasă!
 
M.C.: Am văzut că amestecaţi tehnica non-vibrato, tipică Barocului, cu un intens mod operistic de a interpreta. Vă vedeţi mergând spre o anumită direcţie a repertoriului?
J.L.: Nu. Încerc mai multe drumuri. Combin stiluri. Nu vreau să renunţ la repertoriul baroc. E atât de bun pentru voce... Dacă nu mă voi cantona pe o parte mai grea a repertoriului, sunt convinsă că nu o să renunţ niciodată la Baroc! Never say never... Dacă sunt puternică şi deşteaptă, o să merg pe drumul acesta. Muzica e întru totul specială şi o simt în mare conexiune cu sufletul meu. Am început cu muzica aceasta, în ea m-am descoperit şi simt că îmi curge prin vene. N-aş putea niciodată să renunţ la ea şi să mă apuc să cânt Verdi! Deşi sunt oameni care mă aud prima dată şi îmi spun că aş putea cânta şi roluri mai grele, mai dramatice...
 
M.C.: Categoric nu Verdi! Cel puţin, nu încă.
J.L.: Nu.
 
M.C.: Poate peste zece ani.
J.L.: Da, dar sunt oameni care pot detecta metamorfozele unei voci. Dar nu mă gândesc până acolo...
 
M.C.: Dar bel canto?
J.L.: Da, clar. Va veni. Vocea mi se va dezvolta natural, va fi mai plină, poate mai mare...
 
M.C.: Repertoriul francez vă interesează în egală măsură?
J.L.: Foarte mult, ca şi lied-urile. Cum prietenul meu e pianist, ne place aşa de mult să cântăm împreună, încă de la şaisprezece ani. E minunat să descoperi muzici noi.
 
M.C.: Pe lângă Marc Minkowski, ce alţi muzicieni v-au mai format?
J.L.: Giovanni Antonini. Roger Norrington. René Jacobs. Profesorii mei. Cam toţi muzicienii pe care i-am întâlnit, oameni care m-au ajutat şi au avut grijă de mine. Toţi au avut un mare impact asupra personalităţii mele artistice. Acasă, sunt doar Julia şi încerc să nu mă gândesc la ce a fost ieri, la concerte sau spectacole, dar nu pot face abstracţie de artista care sunt.
 
M.C.: Cine v-au fost sau vă sunt modele?
J.L.: Dumnezeu.
 
M.C.: Mă gândeam la cântăreţi...
J.L.: Niciunul în special. Încerc să îi urmăresc cu multă atenţie. Sunt norocoasă să fi întâlnit cântăreţi din mai multe generaţii. Sunt uimită de cântăreţii trecuţi de patruzeci sau cincizeci de ani şi se care se menţin într-o formă senzaţională. Aşa au fost şi profesorii mei şi aşa îmi doresc să fiu şi eu. Sunt foarte tânără, am început la şaptesprezece ani şi e un mare risc pentru mine: corpul meu s-a dezvoltat mai repede, asta înseamnă şi că mă poate lăsa mai repede. Nu vreau să fiu pesimistă, dar e adevărat. Poziţia mea nu e cea mai comodă. Asta înseamnă grijă 200%.
 
M.C.: Aţi câştigat câteva concursuri importante. Sunteţi o emotivă?
J.L.: Foarte!
 
M.C.: Şi cum vă controlaţi emotivitatea?
J.L.: Încerc să mă relaxez şi să scap de toate gândurile.
 
M.C.:  Puteţi?
J.L.: Încerc să fiu ca o legumă şi e foarte greu! Se spune că majoritatea cântăreţilor sunt leneşi... Şi eu sunt. Asta e foarte bine, pentru că, dacă te gândeşti prea mult, poate fi prericulos.
 
M.C.: Vi s-a întâmplat să vă stăpânească tracul?
J.L.: Nu, dar ceva mi se întâmplă atunci când colegii nu sunt politicoşi sau când aud răutăţi la repetiţia generală sau înainte de spectacol. Sunt tot soiul de oameni, iar o asemenea vorbă aruncată înainte de spectacol te poate distruge complet. În acelaşi timp, te poate scoate din minţi şi încrâncena mai tare! E interesant să trăieşti, nu?
 
M.C.: Nu vorbiţi în ziua spectacolului?
J.L.: Preferabil, dar nu se poate mereu.
 
M.C.: Părinţii Dvs. sunt amândoi geofizicieni. Aveţi abilităţi tehnice?
J.L.: Eu? Sunt total afonă la matematică şi la toate celelalte.
 
M.C.: Cum aşa, cu o asemenea moştenire?
J.L.: Habar n-am! E ciudat, nu? Părinţii mei au fost şocaţi când au văzut că eu nu pricep nimic din munca lor de-o viaţă întreagă. Mama, însă, şi-a dat seama că aveam o sensibilitate cu totul opusă, că eram o muziciană, că desenam, cântam tot timpul, dansam... Ceea ce e foarte bine pentru o fată! Mă bucur că sunt fată! Dacă aş fi fost băiat, mi-ar fi fost mult mai greu, mai ales în Rusia.
 
M.C.: Cine a adus muzica în familia Dvs.?
J.L.: Părinţii mei au iubit muzica dintotdeauna. Aveam multe viniluri, nu doar muzică clasică. Nu mă interesa foarte tare când eram mică. Cântam la pian, dar ascultam cântece de copii şi basme cu muzică. Îmi plăcea mult să ascult poveşti. Închideam ochii şi mă vedeam în poveste.
 
M.C.: Călătorii, solicitări de peste tot din lume, locurile, timpurile, oamenii se schimbă... Ce parte din a avea o carieră internaţională nu e tocmai pe gustul Dvs.?
J.L.: Greu de spus... Nu m-am gândit niciodată la asta, dar îmi place la nebunie. Încerc să îmi placă şi lucrurile care nu mă încântă 100%.
 
M.C.: Poate presiunea constantă de a nu face rabat la un nivel pe care Dvs. vi l-aţi impus...
J.L.: Da. Şi poate unii uită ce vârstă am sau alţii se gândesc că, dacă sunt tânără, trebuie să fiu tratată ca atare, adică fără respect... Altfel, e o meserie minunată şi sunt o persoană foarte activă. Îmi place să călătoresc, deşi e greu. Vocea îmi oboseşte, e fragilă. Încerc să nu vorbesc înainte de spectacol. Dacă o fac, pentru că sunt o persoană cu multă energie, pot vorbi la nesfârşit, ceea ce îmi distruge vocea.
 
M.C.: Ultima întrebare: ce altceva vă înfrmuseţează viaţa, în afara muzicii?
J.L.: Familia mea. Prietenii. Timpul cu ei la Moscova, acasă. Oamenii. Sunt foarte sociabilă. Sunt fericită că meseria mea presupune comunicarea cu oamenii. Când cânţi, toată lumea îţi poate vedea sufletul pe tavă, pe când, atunci când vorbeşti, nu e întotdeauna posibil ca oamenii să vadă cine eşti cu adevărat.

Nu încerc să fac ceva doar...