Modernul şi eternul feminin - SAD, 2021

 

Ilinca Bernea: S-o lămurim metodic. Cine e Ana Petrache şi ce caută ea la Roma?
Ana Petrache: După studii de filosofie şi ştiinţe politice la Bucureşti, am făcut un doctorat în ştiinţe religioase la École Pratique des Hautes Études in Paris, cu o teză despre relaţiile dintre catolici şi marxişti în Franţa. Născută în România comunistă, am încercat să înţeleg relaţiile complexe filosofic şi istoric dintre intelectualii creştini şi intelectualii marxişti francezi. În urma acestei teza am publicat o carte Gaston Fessard, Un chrétien de rite dialectique?, Cerf, Paris, 2017, care analizează dezbaterile dintre catolici şi marxişti ca un conflict între două viziuni eshatologice.

După doctorat am participat la mai multe proiecte dedicate rolului religiei în societate şi teologiei politice, în prezent sunt bursier "Vasile Pârvan" la Accademia di Romania în Roma cu o temă de cercetare despre rolul imaginarului eshatologic şi al exerciţiilor spirituale în teologia lui Erik Peterson. De asemenea, sunt interesată de dialogul inter-religios şi particip la mai multe proiecte dedicate acestui subiect la Marsilia şi la Roma. Cuvintele dialog inter-religios apar foarte rar în România pentru că există o oarecare confuzie despre sensul precis al termenului de dialog inter-religios. Dialogul inter-religios nu doreşte ca membrii diverselor religii să se roage împreună, acest dialog ţine cont de diferenţele dintre ei şi vizează în primul rând cunoaşterea reciprocă şi în al doilea rând colaborarea în cea ce priveşte diverse subiecte în care creştinii, musulmanii, evreii, budiştii sau membrii altor religii consideră că au motive serioase să colaboreze cum ar fi chestiuni sociale sau care ţin de libertatea religioasă. Un exemplu de dialog inter-religios este o discuţie comună între creştini şi evrei despre prima carte a Genezei, sau o discuţie între creştini şi musulmani despre rolul şi statutul lui Iisus, sau despre rolul postului în viaţa spirituală. Miza acestor discuţii este cunoaşterea reciprocă a tradiţiilor din care venim, mulţi oameni practică dialogul inter-religios fără să ştie atunci când de exemplu vecinul musulman te întreabă ce înseamnă să te împărtăşeşti. Dialogul plecă de la premisa că scopul său nu este convertirea celuilalt, dacă unul din parteneri intră pe această cale suntem într-o altă schemă, care poate fi misionară, dar nu mai intru sub eticheta dialogului.

Notă: Ana va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival aici).

I.B.: Cum ai ajuns să te ocupi de bisericile din Orientul Mijlociu?
A.P.: În mod interesant, ceea ce m-a determinat să ajung la creştinii din Orient este dialogul inter-religios. Prima oară când am văzut o biserică coptă a fost în timpul doctoratului la Paris, acasă nu auzisem de ei, apoi am participat la un program de dialog islamo-creştin organizat în Marsilia, am cunoscut creştini din Orient, copţi din Egipt, melchiţi şi maroniţi din Liban şi Siria. Întâlnirea mea cu creştinii din Orient a fost una revoluţionară din multe puncte de vedere. Primul este că în ochii francezilor care organizau întâlnirea, atât ortodocşii cât şi greco-catolicii români erau creştini orientali, acest lucru are sens istoric, întrucât tradiţia liturgică bizantină pe care cele două confesiuni creştine o împărtăşesc este una orientală. Eu, care mă credeam occidentală, mă trezesc că de fapt din perspectivă occidentală fac şi eu parte din creştinii din orient. De asemenea, cultural vorbind, raportarea ortodocşilor la religie, la rugăciune, la post, la secularizare seamănă mult cu cea a creştinilor din Orientul Mijlociu, care trăiesc în societăţi mai puţin secularizate şi în care religia încă are un cuvânt de spus social. Totuşi, istoria recentă şi mai puţin recentă ne desparte în sensul pe care îl dăm anumitor concepte în Estul Europei şi în Orientul Mijlociu, una este să fi trăit sub comunism care se dorea secular, şi alta în ţări cu majoritatea musulmană, în care convertirea la creştinism nu este posibilă. Aş adăuga că şi la Bucureşti sunt mici comunităţi de creştini orientali, de exemplu, o comunitate ortodoxă de limbă arabă la Sf. Spiridon cel Vechi, sau Biserica libaneză Maronită Sf. Charbel şi apoi o comunitate coptă ortodoxă. Aş încuraja pe orice este curios cu privire la soarta creştinilor din Orient să meargă să vorbească cu membrii acestor comunităţi, pe de o parte pentru că poţi avea o imagine clară asupra lor doar intrând în contact direct cu ei, văzând cu ochii tăi asemănarea şi diferenţa faţă de creştinismul local dar şi pentru că sunt oameni extrem de primitori, dornici de oaspeţi şi de a îşi spune povestea.

I.B.: Care sunt problemele cele mai acute cu care se confruntă minorităţile creştine în această parte a lumii?
A.P.: Iisus însuşi a fost un creştin oriental, la fel şi Maica Domnului şi cei 12 apostoli, asta înseamnă că creştinismul s-a născut în Orient şi că el a continuat să existe în tot acest timp în această parte a lumii. După invazia arabă din secolul al VII-lea creştinii au fost toleraţi în aceste părţi ale lumii, au avut statul de dhimmi ca şi Ortodoxi în Imperiul Otoman, mai târziu, ceea ce înseamnă că chiar dacă li s-a permis să rămână creştini, trebuia să plătească anumite taxe specifice şi nu aveau dreptul la anumite poziţii sociale şi politice. De asemenea, ca să fie marcată distincţia între creştini şi musulmani, creştinilor le erau interzise anumite chestiuni simbolice, ca de exemplu să călărească un cal, drept rezervat doar musulmanilor, să poarte anumite haine sau să tragă clopotele. Acesta lucru a durat până la destrămarea Imperiului Otoman în secolul al 19 lea.

Astăzi, comunitatea creştină este supusă în mod constant atacurilor teroriste, biserici, mânăstiri şi autobuze cu pelerini sunt ţinta atacurilor teroriste mai ales de Paşte şi de Crăciun. În Peninsula Sinai, dar şi la Patriarhia din Alexandria au fost în ultimii ani atacuri teroriste. În al doilea rând, este discriminarea de zi cu zi, uneori legală, alteori doar socială, creştinii sunt un fel de cetăţeni de rangul al doilea, în sensul în care există multe restricţii asupra vieţii religioase care diferă de la ţară la ţară. De exemplu, în Egipt poţi să rămâi creştin dacă te-ai născut creştin, dar ca să faci o nouă biserică ai nevoie de aprobări extraordinare din partea statului, care sunt în principiu greu de obţinut. Social vorbind, este mult mai greu pentru un creştin să îşi găsească un loc de muncă sau să ajungă în anumite funcţii. Dacă eşti copt, probabil vei auzi adeseori de la colegii musulman, "Ce om bun eşti, păcat că eşti creştin, uite jobul acela ţi s-ar potrivi, dar ar trebui să te converteşti!" De exemplu, un creştin nu poate fi profesor de limba arabă, chiar dacă araba este limba lui maternă, întrucât statul consideră că un creştin nu poate preda limba sfântă a Coranului. Copţii trăiesc propriu zis în propriile ghetouri, pe lângă problemele specifice comunităţii creştine se adaugă faptul că trăiesc într-un sistem asemănător cu comunismul românesc, în care poţi fi închis fără proces în orice moment şi în care sărăcia a pătruns adânc în toate straturile sociale. În Liban este un pic mai uşor pentru că diversele confesiuni creştine sunt recunoscute de Constituţie, totuşi în ultimul an, după explozia din Beirut viaţa a devenit radical complicată pentru toţi libanezii. În Maroc, în schimb statul nu recunoaşte existenţa niciunui creştin pe teritoriul său, dacă eşti marocan trebuie să fi musulman (recent s-a recunoscut dreptul legal de a exista al minorităţii evreieşti). În Siria, la toate problemele pe care le au creştinii în Orient se adaugă bineînţeles războiul care a distrus toată ţara. Şi în Palestina există creştini arabi, care sunt prinşi în conflictele politice şi religioase din teritoriu, pentru musulmani, ei sunt creştini, pentru creştini ei sunt vorbitori de arabă, şi deci cumva legaţi de comunitatea musulmană, şi între timp suferă din cauza conflictului israeliano-palestian.

Reproducere după o lucrare de Rudolf Ernst, 1854-1932, Creatoarele de parfumuri, detaliu

Un punct de plecare al discuţiei despre femeile în Orient poate fi regula coranică aplicabilă în toate ţările musulmane potrivit căreia o femeie musulmană nu se poate căsători cu un bărbat creştin, decât dacă acesta se converteşte. Invers, o femeie creştină se poate căsători cu un musulman, pentru că potrivit tradiţiei islamice, copii rezultaţi din căsătorie vor deveni musulmani. Deja premisa de la care plecăm este că femeia are mai puţine drepturi decât bărbatul, la o adică o putem lăsa să îşi practice şi religia pentru că oricum ea nu contează. În ţările din Orient care aplică Sharia, femeile musulmane moştenesc mai puţin decât fraţii lor, iar în caz de divorţ, copii pot rămâne la mamă doar până la o anumită vârstă fragedă, apoi sunt obligaţi legal să meargă să trăiască cu tatăl. Dar mai bine decât să vorbesc eu despre femeia din Orientul Mijlociu am rugat o tânără prietenă libaneză să îmi spună în câteva rânduri care este experienţa ei.

Farah, 18 ani, Liban:
"Femeia în Liban, de unde să încep? Poate de la faptul că nu are întotdeauna dreptul să dea naţionalitatea mai departe propriilor copii, sau de la faptul că în plan personal nu are drepturi, de la faptul că în plină criză economică, sanitară, naţională şi internaţională a-ţi procura absorbante a devenit aproape imposibil? Sau de la faptul că în viaţa cotidiană femeia e considerată inferioară?

A vorbi despre femei în Liban este dificil. Când prezinţi injustiţiile la care sunt supuse femeile aici, te expui deja criticii, ţi se va spune că această temă e urmare a influenţei europene care determină o deschidere prea mare, prin urmare este o temă care nu este bine primită într-o ţară arabă.

A vorbi despre femei în Liban este greu, pentru că atunci când vrem să vorbim, vor să ne închidă gura. Ni se explică că acest subiect nu este necesar, că guvernul nu are nicio obligaţie specială în acest domeniu, că a cere drepturi pentru femei este ceva exagerat şi cu siguranţă aceste cereri sunt prea exagerată ca să vină de la femei.

Am 18 ani, aproape 19, în jurul meu sunt femei de la 7 la 77 de ani, pentru anturajul meu, o femeie care vrea să trăiască liber este o femeie ingrată în relaţie cu proprii părinţi, o femeie care vrea să fie independentă este o femeie care îşi dezamăgeşte familia prin "ignoranţă", o femeie care rămâne acasă nu are nicio valoare, o femeie care munceşte este una care nu a ştiut să îşi aleagă bine soţul, o femeie care iese seara este iresponsabilă, o femeie mai degrabă rezervată este cea care ascultă de părinţi, dar dacă ascultă prea tare de părinţi nimeni nu o să vrea să o ia de soţie. Tot aud acest tip de critici.

E adevărat, nu suntem atât de oprimate ca în alte ţări, avem şase femei ministru, un record, femeile pot totuşi să muncească, dacă soţul sau tatăl sau fratele sunt de acord, femeile pot să iasă pe stradă singure, să conducă maşina, să se plimbe, dar nimeni nu le garantează că nu vor fi agresate pe drum, De ce să fie agresate? "Dacă pot să o fac de ce nu? Şi ia te uită mai e şi deranjată dacă cineva strigă după ea"?

Femeia libaneză, avem multe aşteptări de la ea, ea trebuie să fie puternică, pentru că altfel piere, ar trebuie să fie multe lucruri în acelaşi timp, dar dacă reuşeşte să le facă nu mai place celorlalţi şi a fi plăcută de ceilalţi este condiţia pentru a obţine orice aici.

Ca femeie în Liban visez la multe lucruri, sper mult ca într-o zi să fiu egală celorlalţi locuitori din ţara mea, nu pentru că sunt femeie, ci în primul rând pentru că sunt om. Înainte de gen sau de sex sau de drepturi, vine decenţa umană. Când o să fie tratată cu decenţă, femeia va putea şi să iasă îmbrăcată aşa cum doreşte, să îşi aleagă profesia, să se mărite cu persoana pe care o iubeşte, fără să fie atacată pentru asta.

E adevărat că în ultimul timp femeia în Liban este din ce în ce mai liberă, situaţia se îmbunătăţeşte chiar dacă e vorba doar despre paşi mici, altfel nu aş putea să scriu aceste rânduri, nici să mă duc la cursuri la universitate, nici să ies cu prietenii să beau un pahar, femeia în Liban este liderul unei revoluţii, în practică există femei care fac de toate, fără ca să existe un singur model de viaţă ca normă, femeia se impune din ce în ce mai mult prin reţele sociale, prin ONG-uri, prin bărbaţi care le sunt aliaţii, prin dreptul de a vorbi, dar este încă în minoritate".

I.B.: Care sunt, după tine, trăsăturile dominante ale societăţii postmoderne şi cele mai acute derapaje ale ei?
A.P.: Individualismul, alienarea şi relativismul. Iar unul duce la celălalt, sunt interconectate. O dată cu liberalismul de secolul 19, Europa occidentală a început să se secularizeze, adică relaţiile umane altădată influenţate de o paradigmă religioasă au încetat să mai fie girate de această paradigmă. Tragedia nu constă în faptul că biserica a pierdut puterea, că orice formă de putere tinde să devină abuzivă şi abia prin pierderea puterii Biserica Catolică s-a trezit şi şi-a făcut mea culpa, ceea ce o face astăzi să fie încă o opţiune valabilă. Tragedia vine din faptul că dispariţia creştinismului din spaţiul public occidental (repet occidental, analiza nu se aplică nici în România, nici în Orient) a lăsat spaţiul public gol, ori spaţiul public are oroare de vid şi se umple. Nazismul şi Comunismul, iar azi Liberalismul aliat cu Capitalismul, au invadat spaţiul public şi au avut succes pentru că oamenii aveau nevoie de cineva care să le spună ce să facă, nu mai era preotul, era liderul de partid, nu mai era dogma, era ideologia. Ne-am eliberat de un abuz, am dat de altul. Lumea noastră postmodernă a prins câteva idei şi le absolutizează, le transformă în dogmă, mai neîngăduitoare decât orice sistem religios de până acum. De frica unor abuzuri individuale, sunt suprimate întregi structuri de apartenenţă socială, ori structurile acelea nu sunt arbitrare, nu sunt fructul unei voinţe accidentale, ci sunt structuri ordonatoare ale lumii, care permit o predictibilitate a relaţiilor umane, iar în absenţa lor avem haos. Să dau nişte exemple:
Familia e o instituţie în care s-au petrecut abuzuri, hai să suprimăm familia, să lăsăm relaţii libere între femei şi bărbaţi şi copii să fie crescuţi de stat. Sigur că e adevărat că anumite familii sunt abuzive, dar nu poţi suprima familia de frica abuzurilor, pentru că din suprimarea familiei se nasc copii fără repere şi traumatizaţi care vor cu disperare atenţia părinţilor lor, femei care îşi neagă maternitatea de dragul carierei, bărbaţi care devin violenţi pentru că nu au parte de intimitate.
 

O lucrare de Mersad Berber

Occidentul a colonizat şi abuzat Orientul, sigur că a făcut-o, dar de aici nu putem deduce că toate tradiţiile şi toate sistemele culturale sunt egale. Dacă în Sudan tradiţia cere ca cine renunţă la Islam să fie ucis pentru apostazie, nu se poate spune că asta e o valoare şi o tradiţie la ei şi Occidentul nu trebuie să intervină. Occidentul nu e superior Orientului, dar de aici nu putem deduce superioritatea Orientului asupra Occidentului. Sunt enorm de multe lucruri de criticat în Occident şi cam opusul acelor lucruri în Orient. Drepturile omului s-au ideologizat în Occident şi au devenit caricatura lor, dar e esenţial să fie cerute în Orientul Mijlociu. Uneori sursa neînţelegerii, vine din faptul că ne invidiam reciproc fără ne înţelegem. La unul din seminariile mele, în Franţa, am susţinut că secularizarea e nocivă, pentru că pentru mine secularizarea însemna interdicţiile comunismului asupra creştinismului. Un prieten copt din Egipt şi un coleg musulman din Maroc mi-au zis că pentru ei secularizarea e bună pentru că e eliberatoare. Iniţial nu am înţeles deloc poziţia lor, dar pentru că îi apreciam uman şi pentru că ştiam că sunt oameni care asumă o identitate religioasă autentică am cerut lămuriri şi am înţeles că pentru ei secularizarea însemna să nu avem Sharia ca lege în ţară, nu e deloc de la sine înţeles că folosim conceptele în acelaşi sens.

Sau afirmaţia că religia e abuzivă şi trebuie înlocuită cu un sistem ştiinţific de interpretare a lumii. Sigur, că în anumite contexte creştini, musulmani şi budişti au folosit puterea în mod abuziv, dar de aici nu poţi deduce că e util să elimini orice raportare la transcendent şi orice tradiţie spirituală. Ce treabă are Ioan al Crucii cu papa Borgia, ce treabă are Avicenna cu talibanii? Eu cred că cel mai adesea sistemul postmodern critică în mod legitim abuzurile sistemelor care l-au precedat şi impune în mod periculos şi nelegitim noi ideologii sub scuza criticii legitime. E o lume fără discernământ pentru că discernământul are nevoie de timp şi noi nu aveam timp pentru că dorim satisfacţii imediate.

I.B.: Mă gândesc că nu e cazul să ne sfiim să atacăm frontal chestiunea. Care este poziţia Bisericii Catolice faţă de actualul val de feminism?
A.P.: Feminismul ca ideologie care promovează o femeie care se determină pe sine prin negarea propriei naturi nu poate fi bine văzută de nicio Biserică. O să răspund în două părţi, nivelul teologic şi nivelul faptelor bisericii.

O lucrare de Mersad Berber

La nivel teologic, iudaismul şi creştinismul primar sunt revoluţionar feministe, Biblia ebraică şi Noul Testament sunt pline de exemple de femei care stau singure în faţa lui Dumnezeu, care atunci când sunt chemate de Domnul, nu îşi întrebă tatăl sau bărbatul cum să reacţioneze, ci care se comportă ca agenţi autonomi, care ştiu ce este de făcut, care acţionează în situaţii limită şi care adesea fac lucruri pe care bărbaţii din anturajul lor sunt incapabili să le facă. Iudita, văduvă superbă care ucide un general ca să îşi salveze oraşul, Estera, frumoasă şi înţeleaptă care scapă poporul evreu de la pieire, Debora, judecătoare în Israel, Abigail sunt femei care au curajul să înfrunte bărbaţi puternici şi să le spună ce au de făcut. Maica Domului face şi ea parte din acest şir de femei evreice care gândesc pentru ele însele, când îi apare îngerul Gabriel, nu fuge la logodnicul sau la tatăl ei să îi întrebe ce părere au despre rolul ei în istoria mântuirii, ci asumă un destin, asumă un destin cu un risc enorm de mare, să fie ucisă cu pietre ca femeie bănuită de adulter. Din punct de vedere teologic şi scriptural femeia nu a fost niciodată inferioară bărbatului, iar istoric, când apostolul Pavel spune că religia creştină depăşeşte diferenţele de clasă, de rasă, de sex, Galateni 3:28, "nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav sau om liber, nici bărbat şi femeie, toţi sunteţi una în Hristos Iisus" propune o revoluţie antropologică faţă de Imperiul Roman unde se aflau şi unde femeia era total dependentă de voia pater familias.

Bisericile nu au susţinut întotdeauna această poziţie, şi din punctul acesta mişcarea feministă a fost un pas necesar în emanciparea femeilor, cu toate că pasul central către emancipare a fost paradoxal al Doilea Război Mondial care a obligat femeile să muncească şi al doilea capitalismul care a continuat această practică. Recent, după Conciliu Vatican II (1962-1965) Biserica Catolică a făcut din ce în ce mai mult spaţiu pentru femei şi pentru laici în biserică, în instituţiile care pot decide. La Facultatea pontificală cu care colaborez eu decanul de la teologie este o soră, de asemenea şi vice-rectorul universităţii. Tema mai interesantă este cum vede Biserica rolul femeii în familie, ori acest subiect nu poate fi separat de chestiunea teologiei mariajului şi a vocaţiei maternităţii. Poţi deci alege să nu te căsătoreşti şi să duci o viaţa creştină împlinită, ca soră sau ca laică, totuşi, dacă te măriţi atunci nu poţi refuza maternitatea, iar dacă adăugăm şi faptul că mariajul e indisolubil în Biserica catolică viaţa ta intră pe un anume făgaş mai greu conciliabil cu feminismul.

I.B.: Ce înseamnă pentru tine feminitatea? Cum ai defini-o? Şi masculinitatea?
A.P.: Asta e cea mai grea întrebare din chestionar, cred că am dezvoltat un radar să simt feminitatea şi masculinitatea din jur dar e tare greu să găsesc criteriul exact, cu siguranţă nu ţine de pregătire intelectuală, sau de aspect fizic, sau de clasă socială, sau de faptul de a fi căsătorit sau nu. Dacă mă gândesc la femeile pe care le admir, mi se pare că ele au reuşit să asume feminitatea ca stil, adică în limbaj, în atitudine, în modul de a fi prezente pentru ceilalţi. Până la urmă a fi feminină sau masculin e o formă de exerciţiu spiritual, îţi propui să devii într-un fel, să explorezi acele părţi din tine care te duc către feminitate. Unele dintre noi învăţăm să fim feminine de la mamele noastre, respectiv masculin de la taţi, dar în casele în care acest aspect a lipsă se poate să înveţi şi pe parcurs.

I.B.: Ce valorează cel mai mult pentru femeia din tine?
A.P.: Eu nu mă definesc plecând de la feminitatea mea, dacă ar fi să mă definesc aş pune-o undeva la urmă, dar, îmi place să fiu femeie, ori asta înseamnă să fiu în faţa unui om care îşi asumă masculinitatea şi o trăieşte ca atare. Comportamentul meu se schimbă automat când sunt în faţa cuiva care se percepe pe sine ca bărbat, asta nu înseamnă că văd în el un posibil partener, sau din contră, ca feministele, un posibil competitor, ci că doar în faţa cuiva care îşi asumă masculinitatea, pot să îmi accesez şi eu latura feminină şi uneori în societatea de azi simt că nu am ocazia să accesez feminitatea. Şi atunci, de frustrare, mă duc să îmi cumpăr o rochie.

I.B.: Cât de greu ţi-a fost să te descurci singură în străinătate?
A.P.: Off, greu pe de o parte pentru că îmi lipsea modalitatea de socializare românească, în pofida tuturor defectelor, românii sunt prietenoşi şi deschişi şi pe de altă parte pentru că am crescut în altă cultură academică şi practic e imposibil să faci performanţă dacă nu ştii metoda de a scrie un text în engleză, de a ţine o conferinţă în franceză, etc. M-am trezit la doctorat că habar nu aveam ce însemna sistemul educaţional franţuzesc şi cum se scrie o dizertaţie după reguli precise. A locui în altă ţară e ca şi cum ai fi ţăranul care vine la oraş pentru prima oară, eu nu mă simt exilată şi nu mi-e dor de casă, dar mă simt redusă intelectual pentru faptul că trebuie să mă exprim întotdeauna în altă limbă decât cea maternă, şi adeseori în a doua şi a treia limbă pe care le stăpânesc aproximativ. Chestiunea pe care o descriu e strict pragmatică, pentru orice activitate am nevoie de mult mai mult timp decât cineva crescut în sistem, ceea ce în timp dezvoltă un complex de inferioritate, pe care mi-l explic bine sociologic dar care tot deranjează. În momentul aceasta al vieţii, citesc în franceză datorită subiectelor de studii, scriu în engleză datorită cerinţelor academice şi vorbesc în italiană, datorită ţării în care locuiesc, la finalul zilei eu nu mai am clară în cap nicio topică, nici măcar cea a limbii materne.

I.B.: Ce ţi-a plăcut cel mai tare să faci până acum?
A.P.: Aş spune să gândesc, dar sună prea pretenţios, aşa că o să spun să fac scheme, să citesc texte şi să desenez scheme, să văd cum se leagă conceptele între ele, activitatea asta îmi dă o satisfacţie enormă, abia când am schema am impresia că am înţeles şi că mă pot ocupa de altceva. E o activitate solitară şi egoistă, schemele mele nu ajută pe nimeni, doar îmi dau mie ocazia să iau în stăpânire o bucată de real. Nu să scriu, nu să vorbesc, ci să fac scheme, probabil tata avea dreptate şi trebuia să mă fac ingineră!

I.B.: Ce muzică asculţi?
A.P.: Nu îmi place să ascult muzică, îmi place să dansez pe muzică. Când cineva zice că ascultă, mă văd aşezată pe fotoliu stând, ori aş prefera să mă văd în mişcare, dacă muzica poate fi dansată e bună, în rest cu cât mai patetică cu atât mai bine.

I.B.: Până la urmă cum e: femeie te naşti sau devii?
A.P.: Cartea Genezei foloseşte doi termeni diferiţi despre a vorbi despre Adam şi Eva, la început foloseşte un termen care în română s-ar traduce femelă şi mascul pentru ca mai apoi să folosească termenii echivalenţi pentru bărbat şi femeie, deci şi textul biblic recunoaşte că este nevoie de un proces, de devenire, între cum ne naştem şi ce devenim prin alegere. Comentând acest pasaj un dominican francez Philippe Lefevre zice că unii rămân la stadiu de femele şi masculi toată viaţa, alţii evoluează şi reuşesc să devină femei şi bărbaţi, problema relaţiilor deficitare de azi este că mulţi nu reuşesc de fapt să devină cu adevărat femei şi bărbaţi, ceea ce presupune un proces de maturizare şi asumare a unei vocaţii. A fi deci feminină este o vocaţia, cred că ai spus-o şi tu, şi ca orice artă presupune şi mult exerciţiu.

I.B.: Cum mai e posibilă credinţa într-o eră raţionalist-pragmatică?
A.P.: La fel ca şi era, şi credinţa noastră trebuie să fie pragmatic-raţionalistă, doar că trebuie să dăm un alt sens cuvintelor "pragmatic" şi "raţionalist". E pragmatic să te gândeşti la sufletul tău, Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Matei 16:26. Trăim într-o lume alienată în care este multă suferinţă, e o lume pierdută care caută cu disperare iubire şi sens, religiile tradiţionale oferă exact un cadru în care să dezvolţi aceste aspecte ale fiinţei tale. Eu am ales creştinismul ca sistem metafizic. M-am dus frumos la filosofie şi am citit Descartes, Kant, Hegel, Marx, Heidegger, Carnap, Wittgenstein şi m-am întrebat până unde pot să avansez în sistemul acesta, şi mi-am dat seama că autorii aceştia au un set de răspunsuri pregătite pentru întrebările mele despre lume şi viaţă. Ce e cunoaşterea? Ce e binele şi răul? Există Dumnezeu? Banalităţi din astea de te întrebi în liceu. Apoi, m-am uitat ce spune teologia creştină şi ce spun teologii despre aceleaşi subiecte mi s-a părut mai viu, în sensul în care folosesc şi ei concepte filosofice doar că în spatele conceptelor nu sunt scheme abstracte, ci intuiţii despre trăire. Mie mi se pare că creştinismul e cel mai surprinzător sistem metafizic, nimic nu este cum te aştepţi să fie, Vechiul Testament propune un mesia politic, ei bine vine Hristos ca mesia a cărui împărăţie nu e din lumea aceasta, adică ni se sugerează că este mesia, dar nu aşa cum ne aşteptam noi să fie, ci cu totul altfel. Maximul de putere este reprezentat de un Dumnezeu care intervine direct prin miracolele sale să schimbe lumea, ce face Hristos? Se lasă ucis pe cruce, logica planului divin e mai subtilă decât vrem noi să acceptăm, ne şochează intuiţiile, face altfel decât raţiunea noastră prevede. Adeseori teologia creştină spune fix invers decât mi-ar spune mie logica, dar uitându-te la acel invers mai bine, cu timpul înţelegi că eu nu stăteam bine şi că există o raţionalitate mai largă decât cea profesată de raţionalismul modern. Ştiinţa nu are răspunsuri pentru întrebările metafizice, între diversele sistemele metafizici poţi să alegi mai degrabă pe bază pe preferinţă estetică decât pe bază pe cine are mai multă dreptate sau în funcţie de criteriul pragmatic. Cât poţi să avansezi în sistemul dat? Dacă sistemul respectiv îmi permite să avansez spiritual atunci e bun, mie creştinismul îmi permite să mă schimb şi să aprofundez rămânând în sistem. Are suficient resurse intelectuale să fie încă provocator. E adevărat că nu ai timp într-o viaţă să încerci toate sistemele şi aici intervine mărturia celorlalţi, am cunoscut oameni buni care erau creştini şi creştinismul lor m-a convins că este un sistem bun.

I.B.: Facem un test grilă acum. Pe care dintre ele le preferi? Simone de Beauvoir sau Simone Weil?
A.P.: O să fi uimită, pe niciuna, extraordinar de deştepte şi educate şi pline de viaţă, dar ambele exaltate. O să înţelegi uşor, de ce nu îmi place mama feminismului care se lăsa înşelată de Sartre şi era gata să îi accepte toate capriciile, e mai greu de explicat de ce nu îmi place mistica. O profă de filosofie care se duce la de Gaulle să îi ceară să o trimită în linia întâi ca asistentă medicală, o femeie mărunţică şi slăbuţă care se duce să lucreze în fabrică ca să împărtăşească soarta grea a muncitorilor din timpul războiului este de admirat, dar îţi lasă impresia că singura formă de a fi religios este eroismul, ori eu nu sunt de acord cu asta. Simone Weil este fără dubii o mare mistică, ai putea adăuga creştină, chiar dacă nu s-a botezat niciodată, evreică fiind, din solidaritate cu poporul ales, dar e o mistică care mie personal îmi lasă un gust amar, nu este nicio o formă de împăcare şi reconciliere în sistemul ei de gândire. În plus, teologia pe care ea o propune, a unui Dumnezeu care se retrage din lume, este de înţeles în contextul după Auschwitz, este o ipoteză rezonabilă de lucru, dar eu cred în revelarea lui Dumnezeu în istorie, în manifestarea lui în evenimentele şi întâlnirile din istoria, ce să îi fac? Am crescut la şcoala lui Hegel.

I.B.: Maria Callas sau Jaqueline Dupres?
A.P.: Parcă Maria Callas se lipeşte mai repede la idea mea de romantism.

I.B.: Marie Curie sau Maica Teresa?
A.P.: Marie Curie, greu să respingi ca model o sfântă, dar dacă este să îmi aleg o sfântă ca model am alte două exemple în minte Caterina de Siena şi Sfânta Genevieva, protectoarea Parisului (apropo, e recunoscută ca sfântă şi de ortodocşi). Cele două au în comun faptul că au avut curajul să vorbească public într-o lume plină de bărbaţi, că s-au implicat în politică în sensul bun al termenului, că au tras la răspundere papi, episcopi, primari şi cavaleri doar pentru că ele aveau un mesaj de transmis. Sunt două femei curajoase, cum cu siguranţă au fost şi Maica Teresa şi Marie Curie, cred că pe lângă autenticitate, apreciez curajul lor. Îmi place Marie Curie pentru că ea reprezintă modelul femeii care se sacrifică pentru cunoaştere, e în plus o femeie din Europa de Est, ca şi noi, care reuşeşte în viaţă.

I.B.: Emily Dickinson sau Sylvia Plath?
A.P.: Îmi pare rău, niciuna.

I.B.: Martha Bibesco sau Coco Chanel?
A.P.: Ca stil, Coco Chanel, dar ca stil de viaţă Martha Bibesco, diferenţa este că ultima s-a născut prinţesă, ceea ce i-a facilitat mult proiectul intelectual, social şi politic. Pe Martha Bibesco o invidiez, pe Coco Chanel nu.

Carte poştală din 1920

I.B.: Recomandă-ne câteva cărţi scrise de autori şi autoare din Orientul Mijlociu.
A.P.: Acum tocmai citeam Elias Khoury, un roman tulburător despre Palestina, dar şi un roman frumos despre viaţă, moarte şi dragoste, despre relaţia dintre un tată şi un fiu. Am fost acum câteva săptămâni în Marsilia şi cum ajung acolo, mă simt deja în Orient şi simt nevoia să îmi reiau lecturile despre Orient. Yasmina Khadra, Ce que le jour doit à la nuit, Azar Nafisi, Citind Lolita la Teheran, Naghib Mahfuz, Trilogia Cairoului, Susan Abulhawa, Dimineţi în Jenin, Amos Oz, spre ruşinea mea nu sunt o mare cititoare de literatură, dar chiar ador literatura scrisă de autori din Orientul Mijlociu pentru că e cea mai simplă formă să simţi un pic din gustul unei culturi diverse. Ce mă interesează pe mine în dialogul intercultural e semnificaţia lucrurilor pentru locuitorii de acolo, experienţa împărtăşită şi aici poţi să o găseşti mult mai uşor citind un roman decât o carte de geopolitică. Cărţile astea tratează cu multă sensibilitate ce înseamnă iubirea, moartea, prietenia, patria, apartenenţa religioasă pentru aceşti oameni. Literatura din partea aceea a lumii e o bună poartă ca să ghiceşti sufletul oamenilor crescuţi în această cultură, să intuieşti cum îşi trăiesc ei emoţiile, despre care nu vorbesc aşa deschis ca europenii, cert. Viaţa cotidiană este şi ea compusă din elemente de neintuit pentru noi, am petrecut mult timp văzând documentare, ascultând conferinţe despre partea asta a lumii, dar nimic nu se compară u o pagină de literatură şi pentru că aceste cărţi te pun în faţa unei alterităţi concrete, a unei obişnuinţe diverse, a unor speranţe şi aşteptări desenate în nuanţe neaşteptate. În fine, pe mine cărţile astea mă fac să visez la o plimbare pe Nil la Aswan, la o noapte în deşert la Sinai, să văd Mediterana de la Beirut, ştiu, ai putea să îmi spui că orientul la care visez e doar o construcţie occidentală a orientului, am citit E. Said, şi totuşi în lumea asta până şi sărăcia mi se pare fascinantă. Odată, am împrumutat de la biblioteca din Geneva o carte de interviuri de Olivier Roy, En quette de l'Orient perdu, a unui sociolog francez care a făcut teren în Afganistan în anii 70 şi la finalul carierei îşi povesteşte viaţa de cercetare şi de aventură. Era ziua când trebuia să mă întorc la Bucureşti şi avionul meu a fost anulat, iar compania aeriană mi-a dat un bilet cu escală la Istanbul. M-am trezi în seara aia zburând deasupra Istanbulului, când cauţi Orientul, vine şi el către tine...

Max Nonnenbruch - Flora (Detaliu - 1892)

I.B.: Care sunt filosofii care te-au influenţat cel mai mult? E printre ei şi vreo filosoafă?
A.P.: Hegel, nimic feminin aici, din păcate până în secolul XX, femeile nu au avut ocazia să facă prea multă filosofie. Îmi plac Hannah Arendt şi Jeanne Hersch dar nu ar fi onest să spun că m-au influenţat. Am terminat facultatea de filosofie din Bucureşti fără să fi citit o pagină din Hegel, am făcut filosofie analitică şi numele lui era o erezie în departament, ca să parafrazez o carte de-a ta. Mi-am petrecut anii de doctorat desenând scheme ale filosofiei hegeliene şi citind comentatorii hegelieni, teza mea este despre relaţiile dintre catolici şi marxişti în Franţa, şi fără o înţelegere preliminară a lui Hegel, nu ai nicio şansă să înţelegi nimic din Marx, nici din teologia secolului XX. Teologia de după al Doilea Război Mondial utilizează enorm Hegel dar este totdeauna în subtext, Hans Urs von Balthasar, Johann Baptist Metz, Jurgen Moltamann, chiar si Karl Barth şi Karl Rahner, se raportează la Hegel, îl critică şi rescriu dar se raportează la el. Nu aş spune că sunt specialistă în Hegel, dar ideile lui mi-au intrat pe sub piele, sunt singurele idei pe care le-am interiorizat. Teologia şi filosofia istoriei, teoriile secularizării şi tot ce s-a scris în teologia politică presupun tezele hegeliene. Pot recunoaşte influenţa hegeliană asupra unui text sau autor aşa cum recunoşti un parfum bun.

I.B.: În ce fel ai resimţit pandemia?
A.P.: Pentru mine a fost teribil, am fost în Italia unde măsurile restrictive în primul pas au fost draconice. Ieşeam o dată pe săptămână din casă la cumpărături. Ca filosof al politicului născută într-un sistem totalitar comunist nu pot să nu văd cum astăzi statele Europei intervin abuziv asupra corpului meu, sub justificarea că mă protejează. Statele au avut întotdeauna politici asupra corpurilor, puteţi vedea asta la Platon, unde în Republica statul decide cine cu cine să se împerecheze pentru a produce cei mai buni noi cetăţeni, până la Partidul Comunist Român care nu lăsa membrii de partid să divorţeze. Puterea asupra corpului meu este puterea în forma ei supremă, vezi şi A supraveghea şi a pedepsi a lui Foucault. Statul Italian a suprimat toate ceremoniile de înmormântare timp de câteva luni, printr-un decret, ca şi Creon a pus în termeni postmoderni problema corpului duşmanului poporului, a lui Polinice, căruia i s-a refuzat ultima demnitate, cea de a fi înmormântat. Antigonele au rămas în casă să îşi plângă pierderile. Pandemia a readus în prim plan politicile despre corp, dintre care cea mai stranie şi mai abuzivă la care nu ne gândim prea mult este politica despre corpurile decedaţilor şi cum trebuie ele tratate. Sunt extrem de rezervată faţă de orice sistem care are pretenţia că ştie mai bine decât mine ce să fac cu propriul corp. Mult timp puterea asupra corpurilor a revenit bisericilor, astăzi bisericile nu mai au putere socială să decidă asupra corpurilor, dar statul da.

Feministele spun că statul şi biserica nu trebuie să decidă ce să fac cu corpul meu, şi atunci de ce să mă oblige să stau în casă sau să mă vaccinez? Pentru că sunt solidară cu ceilalţi şi sunt responsabilă pentru ei, mi se va spune. Sigur, dar atunci acelaşi set de argumente se poate servi şi ca să duci la final o sarcină pe care nu o doreşti. Nu îmi place dublul standard şi nici interdicţiile. Dacă libertatea mea este valoarea supremă, atunci trebuie lăsate lucrurile la responsabilitatea mea. Mi-ar plăcea să scriu o carte despre utilizarea corpurilor, în pandemie, în război şi în sex, pentru mine cele trei teme sunt strict legate, statul care mă trimite la război să mor pentru el, statul care mă obligă să fac copii pentru el, sau care din contră intervine cu alte restricţii în patul meu, şi cel care decide că nu pot merge la universitate dacă nu sunt vaccinată (e cazul în Italia), e instituţia care deţine monopolul violenţei legitime asupra unui corp vulnerabil.

I.B.: Ce carte ai lua cu tine pe o insulă pustie?
A.P.: Banal, aş lua Biblia, dar nu ca să o citesc ca pe un roman, ci ca baza pentru rugăciune, bănuiesc că pe o insulă pustie aş avea nevoie de rugăciune ca să supravieţuiesc. Cred că Cuvântul se manifestă în cuvintele textului sacru şi mi se pare că de fiecare dată când recitesc un pasaj găsesc sensuri noi şi neaşteptate. Îmi place în mod special Vechiul Testament pe care nu îl citeşte nimeni cu excepţia protestanţilor şi neoprotestanţilor, pentru că te provoacă, este un text plin de contradicţii, în care eroii nu fac niciodată ceea ce te-ai aştepta de la ei, de altfel, surprinde extrem de bine ambivalenţa fiinţei umane, a unui Avraam, care este extrem de generos cu străinii şi care la prima dificultate politică minte că soţia lui îi e soră şi o trimite în haremul unui om onest care îl întrebase dacă îi e consoartă. În personajele biblice vezi adeseori ca într-un roman complexitatea caracterului în care nu aveam buni şi răi, ci mai buni şi mai răi şi în care schimbarea şi întoarcerea radicală sunt posibile în toate direcţiile.

I.B.: Şi dacă ar fi să alegi o lucrare de artă dintre capodopere, care să fie în colecţia ta privată?
A.P.: Păi, dacă pot să aleg doar una m-as muta într-una din vilele din Roma cu fresce de Rafael, de exemplu vila Farnesina, dacă îmi spui că exagerez cu toată vila mă voi mulţumi cu Bunavestire a lui Fra Angelico. Ador arta religioasă italiană de secol XIII-XIV mai ales Madonele, seamănă un pic cu arta bizantină dar culorile fac diferenţa, îmi plac reprezentările delicate ale femeii din arta italiană.

I.B.: Dacă ar fi să te caracterizezi în cinci cuvinte care ar fi acelea?
A.P.: Determinare, curiozitate, iubire de viaţă, reflecţie, înţelegere.

I.B.: Ce apreciezi cel mai tare la oameni?
A.P.: O anumită căldură sufletească, abilitatea de a te deschide onest către ceilalţi, de a fi autentic în relaţii, acum câţiva ani aş fi spus inteligenţa, între timp m-am saturat de inteligenţă fără căldură sufletească, de care e plină lumea academică.