John Rain. Pactul asasinilor

 

Barry Eisler
John Rain. Pactul asasinilor
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro

Afacerea asasinatelor are propria-i atracţie gravitaţională şi dacă te apropii prea mult, sau dacă rămâi prea mult în preajma ei, nu te vei elibera niciodată.

John s-a retras din activitate şi de aceea curiozitatea îi este stârnită când i se propune o misiune misterioasă: să aranjeze trei decese "naturale" pentru un milion de dolari. Însă una dintre ţinte este o femeie, iar John are reguli stricte care-l opresc să asasineze femeile.
Fără ca el s-o ştie, femeia aceea este o poliţistă aflată pe urmele unei reţele ce se ocupă cu pornografia infantilă, care-l cunoaşte pe Dox.
Iar când John se întâlneşte cu ea şi cu Dox, şi apoi apar Kanezaki, Delilah, Horton şi alţii, începe o misiune de neuitat din Japonia în Seattle, şi de la Washington la Paris.

"Ca de obicei la romanele scrise de Eisler, intriga este plină de întorsături, proza este viguroasă, iar acţiunea se desfăşoară rapid. Rezultatul este altă carte pe care n-o poţi lăsa din mână de la unul dintre cei mai buni scriitori de thrillere din lume." (Asociated Press)

Fragment
 
 Prolog

Arrington fuma pe întuneric. Fumatul însemna mult, nu numai pentru plăcerea sa intrinsecă, ci şi pentru că bărbatul ştia foarte bine ce efect avea asupra sa. Acceptarea riscurilor inerente implicate, preţul plăcerii, ridica nivelul fumatului, de la un simplu răsfăţ, la ceva mai asemănător unei pasiuni. La urma urmelor, trebuie să iubeşti cu adevărat ceva - trebuie să i te fi dedicat - ca să fii de acord să i te sacrifici.

Totuşi el n-o făcea mereu. Nu urmărise niciodată ca fumatul să devină un reflex sau o rutină, ci mai degrabă să aibă un impact. Să marcheze un moment anume. Să însemne ceva special, ba chiar ceva extrem.

Iar în seara asta erau întrunite toate cerinţele respective. Din unele puncte de vedere, ceea ce tocmai aflase sfida raţiunea. Cum s-ar fi putut ca un lucru atât de groaznic să conţină în acelaşi timp ceva atât de incredibil de bun?

Arrington mai simţise o dinamică similară doar o singură dată până atunci: pe 11 septembrie 2001, când la CIA sosise ştirea atacării Pentagonului, iar primul lui gând fusese "Kelly e acolo". Kelly, care cu numai o lună în urmă îl anunţase că voia să divorţeze şi că spera din toată inima s-o poată face amiabil, cu drepturi corespunzătoare de vizitare, pentru ca el să poată continua să fie un tată pentru cele două fetiţe ale lor, fără alt sprijin financiar decât cel pe care l-ar fi impus oricum legea.

Şi apoi ea dispăruse. Murise. În locul unui om divorţat, trist şi împovărat de pensia alimentară, Arrington devenise brusc văduvul unei martire din Departamentul Apărării, sanctificată prin moartea ei, şi beneficiase de o poliţă de asigurare de viaţă de ordinul sutelor de mii de dolari, la care se adăuga milionul de dolari de la Fondul de Compensare a Victimelor din 11 septembrie. Era bogat, în loc să fie sărac. Era omagiat, în loc să fie dispreţuit. Acesta era micul secret murdar al lui 11 septembrie, gândi el. Nu teoriile conspiraţiilor - acuzaţii despre cunoaşterea anterioară a evenimentelor, despre demolare controlată şi acţiuni din interior. Adevăratul secret era că, în pierderea generală, existaseră şi câştigători. La urma urmelor, statistica afirma că jumătate dintre căsătorii se terminau prin divorţ. Iar divorţul era chimioterapia căsătoriei, ceva atât de scump şi de toxic, încât doar cuplurile disperate recurgeau la el ca tratament.

Şi dacă jumătate dintre căsătorii erau atât de canceroase încât să justifice un tratament echivalent chimioterapiei, ce spunea asta despre restul? Câţi nedivorţaţi învăţaseră pur şi simplu să trăiască cu boala, deoarece tratamentul părea chiar mai rău decât ea?

Iar toate combinaţiile acelea nefericite, răul şi mai răul, luaseră sfârşit în dimineaţa aceea. Văduvele şi văduvii fuseseră sanctificaţi de naţiune şi acoperiţi cu cash. Arrington simţise imediat similitudinea cu ziua de azi, totuşi ramificaţiile complete erau atât de vaste, încât avea nevoie de acest moment în livingul casei sale, cu luminile stinse, cu firicelele de fum de tutun ridicându-se şerpuit pe lângă degetele lui şi cu nicotina ascuţindu-i focusarea, pentru a încerca să înţeleagă pe deplin.

Iniţial, el crezuse că va fi pur şi simplu un alt scandal pentru Serviciul Secret. Nu-i păsa de aşa ceva, dincolo de valoarea politică pe care credea că ar putea s-o extragă. Apoi avusese o intuiţie. Cu bătaie lungă, aşa o considerase. Dar se dovedise că avusese dreptate. Ba chiar în mod spectaculos. Pe de o parte, totul îi confirma temerile cele mai profunde. Temerile despre care psihiatrii CIA se pronunţaseră ca fiind "exagerate" - ca şi cum ei ar fi avut vreo bază pentru a opina despre geopolitică. Temerile pentru care ştia că râdeau de el pe la spate colegii lui mulţumiţi de sine. Cele pe care ei le folosiseră pentru a-i deraia cariera.

Dar pe de altă parte... nu fusese oare descoperit exact de persoana cuvenită? Cine altul ar fi ştiut cum să-l utilizeze pentru a proteja ţara? Cine altul ar fi avut voinţa şi intuiţia care le lipsiseră tuturor celor care râseseră de Arrington, îl marginalizaseră şi, în cele din urmă, îl aruncaseră peste bord?

Pentru a proceda corect erau necesare unele decizii... dificile. Dar când era în joc sănătatea unei păduri, nu-ţi puteai permite să te concentrezi asupra câte unui copac. Ba chiar, pentru a proteja pădurea, uneori trebuiau construite bariere antiincendiu şi unii arbori trebuiau îndepărtaţi.

Primul pas avea să fie cel mai puţin plăcut. Trebuiau eliminate riscuri de securitate. Trebuia protejată integritatea informaţiilor. Prea mulţi oameni ştiau şi problema avea să se înrăutăţească dacă el ar aştepta mai mult. De fapt, în numai câteva zile, dacă nu chiar mai devreme, s-ar fi putut deja să fie prea târziu.

În mod clar, nimic din toate astea nu putea fi întreprins din interiorul guvernului. Pentru că problema era exact guvernul, care fusese deja infiltrat, aşa cum Arrington suspectase mereu. Surprinzător era doar faptul că boala era chiar mai avansată şi mai răspândită decât îşi imaginase. Totuşi el ştia cu exactitate cum să se asigure că problemele vor fi atacate aşa cum trebuia. De către o forţă externă. Un fel de... supliment de vitamine pentru sistemul imunitar al corpului politic.

Stinse ţigara, strivind-o în scrumieră, şi închise ochii, simţind că inima îi bătea la fel de puternic ca la prima lui săritură cu paraşuta. Ceea ce, desigur, era logic. Pentru că mizele erau foarte mari, pentru că marjele de eroare erau foarte reduse. Însă el avea s-o facă. Avea s-o ducă până la capăt. Şi ei aveau să vadă. Ei toţi aveau să vadă. Luă telefonul şi făcu apelul care avea să pună totul în mişcare.

Partea I

Capitolul 1. Rain

Le-am spus "nu". Dar aş fi putut la fel de bine să le spun "da". Afacerea asasinatelor are propria sa atracţie gravitaţională şi, dacă te apropii prea mult sau dacă rămâi prea mult în preajma ei, nu te vei elibera niciodată.

Sau poate că-i doar mai confortabil să dăm vina pe circumstanţe, ori pe soartă, ori pe un alt factor exterior, pentru rezultate care, de fapt, au fost declanşate de noi înşine. La urma urmelor, aş fi putut închide site-ul securizat. Aş fi putut reteza conexiunea aceea. Aş fi putut rătăci prin lume aidoma lui Bashō, fără legături, fără pripoane, distant şi intangibil ca unul dintre norii solitari ce l-au inspirat pe poetul din secolul al XVII-lea în peregrinările lui neîncetate. Dar n-am făcut-o.

Ei l-au folosit pe Larison pentru contactul iniţial. Larison, unul dintre bărbaţii cei mai periculoşi şi mai imprevizibili pe care i-am cunoscut vreodată. Şi care, după ce colaboraserăm în detaşamentul înfiinţat pentru a pune capăt unei suite de atacuri sub steag fals concepute pentru a instiga o lovitură de stat în Statele Unite, era unul dintre cei foarte puţini în care aveam încredere.

Eu locuiam în Kamakura, renunţând în cele din urmă la Tokio. După ce primisem o avere neaşteptată de diamante brute în urma jobului cu Larison şi detaşamentul, cumpărasem o proprietate - un teren pe un deal, cu vedere spre golful Sagami, obţinut printr-o succesiune complicată de intermediari şi o mulţime de bani spălaţi. Prin alţi intermediari şi cu cheltuieli încă şi mai mari, angajasem un specialist în asemenea chestiuni, un bărbat pe nume Takishita, care-mi găsise o minka, o casă a unei ferme tradiţionale japoneze, abandonată în provincia Gifu, în zona zăpezilor cunoscută uneori ca "Alpii japonezi". Takishita cumpărase în numele meu casa veche de trei sute de ani, pe care o demontase şi o adusese pe terenul meu din Kamakura, unde o reasamblase, dotând-o cu curent electric, instalaţii sanitare, ferestre mari şi alte elemente de confort modern, dar păstrându-i frumuseţea originală, ba chiar sporindu‑i‑o în toate aspectele semnificative. Crease până şi o modestă, dar frumoasă karesansui - o grădină de pietre tradiţională - în faţa ferestrei livingului, care avea să capete nuanţe diferite la fiecare schimbare de anotimp: culorile toamnei, zăpada iernii, ploile primăverii, soarele verii.

Munca a durat mai bine de trei ani, dar nu mă grăbeam. Mi-am spus că pentru o casă merita să aştept şi merita să iasă bine. Dar când proiectul s-a încheiat în cele din urmă, am redevenit frământat şi am înţeles că minka avusese mai degrabă scopul de a mă ţine ocupat, decât de a-mi oferi un loc unde să trăiesc. Stăteam pe o pernă lângă irori, vatra deschisă din mijlocul livingului, şi citeam memoriile de călătorie ale lui Bashō, Oku no Hosomichi - Drumul îngust spre interior - în japoneză şi în engleză, corectând ocazional câte un rând din traducere care mi se părea lipsit de eleganţă şi simţindu-mă ca un falsificator abil. Întotdeauna faptul că eram pe jumătate japonez şi pe jumătate american însemnase că nu eram nici una, nici alta, şi niciun fel de iscusinţă - în judo, în vorbirea celor două limbi sau în cunoaşterea culturii - nu avea să schimbe adevărul respectiv.

După ce distragerile proiectului au rămas în urmă, am înţeles că edificarea unui lucru valoros era o modalitate de sublimare, de suprimare a suferinţei legate de faptul că distrusesem relaţia cu Delilah - un act bizar de autosabotare, ţinând seama de toate forţele ce încercaseră până atunci să ne despartă şi dăduseră greş. În fiecare zi, doream să iau legătura cu ea. În fiecare zi, ştiam că ar fi trebuit s-o fac. Şi în fiecare zi... n-o făceam. Minka mea era minunată, dar începeam s-o simt mai degrabă ca pe o fortăreaţă decât ca pe un cămin.

O fortăreaţă de solitudine.

De aceea, tentativa de contactare a lui Larison a venit ca o uşurare. Ar fi trebuit s-o privesc mai degrabă ca pe un avertisment.

Utilizând un telefon criptat prin satelit, am apelat numărul pe care el îl postase pe site-ul meu securizat. Bineînţeles, faptul în sine că păstrasem telefonul acela, care nu putea fi urmărit, contrazicea noţiunea mea de "retragere". Dar oamenii remarcă rareori ceea ce preferă să nu vadă.

Mi-a răspuns după primul ţârâit şi i-am recunoscut imediat şoapta răguşită.
- Tocmai m-ai ajutat să câştig un pariu cu mine însumi. Am bănuit că era doar o glumă, totuşi nu mi-a plăcut. În domeniul meu de activitate, predictibilitatea înseamnă că te găseşti la un pas de moarte.

Dar, desigur, eu nu eram în activitate. Eu mă retrăsesem.
- Ce vrei să spui?
- Am pus pariu că n-ai închis site-ul. Şi că-l mai verifici ocazional.
- Ar fi trebuit să-mi doresc să pierzi pariul?
- Mă-ndoiesc. Ai păstrat site-ul, pentru că-i mai bine să ştii dacă cineva te caută, decât să-l sileşti să dea de tine în alt fel. Am pus pariu că eşti inteligent.

Mi-a plăcut explicaţia lui mai mult decât ceea ce începusem să suspectez eu - că poate doream să fiu găsit.
- Cum o mai duci? am întrebat, surprins şi în acelaşi timp uşor stânjenit de încântarea pe care o simţeam vorbind cu el. Dormi bine noaptea?

Cândva, în Viena, Larison îmi spusese că era chinuit de coşmaruri. Însă nu voia să vorbească niciodată despre ceea ce făcuse în Forţele pentru Operaţiuni Speciale pentru a-i cauza asemenea vise.
- Uneori, mi-a răspuns el. N-o să fie niciodată foarte bine. Dar... uneori e mai bine. Şi tu?
- M-am retras.

A râs şi am simţit o undă de iritare.
- Ce-i atât de amuzant?
- Hei, nu pe mine trebuie să mă convingi! Se pare că Hort are pe cineva căruia îi trebuie serviciile tale.

"Serviciile" pentru care devenisem cunoscut erau joburi ce necesitau aparenţa unor cauze naturale. Poţi angaja pe oricine când un glonţ, un cuţit sau o bombă pot rezolva treaba, dar când nu trebuie sub nicio formă să pară acţiunea unui asasin, atunci eram practic stăpânul pieţei.
- Horton? am repetat. Eram aproape convins că l-ai lichidat până acum.

Într-un trecut îndepărtat, colonelul Scott "Hort" Horton fusese o legendă în Operaţiunile Speciale. El mă contactase pentru a conduce detaşamentul în care îl întâlnisem pe Larison. Însă nesfârşitele lui manipulări şi înşelăciuni îi aduseseră mulţi duşmani, printre care Larison ocupa o poziţie centrală.
- Încă s-ar mai putea s-o fac. Îmi place totuşi să mi-l imaginez fumând un trabuc după cină pe veranda căbănuţei lui de lângă Lynchburg, întrebându-se de fiecare dată dacă aceasta va fi noaptea în care mă voi furişa din păduri şi-i voi veni de hac.
- Şi de aceea a apelat el la tine, ca modalitate de a-şi ţine duşmanii aproape?
- Este o posibilitate, sigur că da.
- Şi care sunt celelalte? A ieşit la pensie, nu?

Larison a râs.
- Da, exact ca tine.

Nu am comentat. Indiferent dacă avea sau nu dreptate în privinţa mea, înţelesul era destul de clar. Poate că Horton lipsise de pe scenă, dar acum căuta un mod prin care să revină.
- Bine, am spus. Dacă Horton este intermediarul, cine-i clientul?
- Şi eu am pus aceeaşi întrebare, dar Hort n-a vrut să-mi spună. A zis că-i doar pentru urechile tale. Dar dacă vrei să-mpărtăşeşti ce afli, sunt un ascultător bun.

Nu am zis nimic. Simularea reticenţei era un obicei vechi şi poate că ar fi trebuit să mă alarmeze uşurinţa cu care am revenit la el, însă principalul lucru pe care l-am observat a fost că mi se părea la fel de confortabil ca o a doua piele.

Sau chiar ca o primă piele.
- Nu i-am spus că ştiu cum să iau legătura cu tine, a continuat Larison după o clipă, deşi eram destul de sigur în privinţa asta. Oricum, eu nu ştiu unde te afli. Nu puteam spune nimănui, chiar dacă aş fi vrut sau dacă ar fi încercat să mă silească. Eşti în siguranţă. Tot retras, dacă asta doreşti.

Nici de data aceasta n-am spus nimic, iar după altă pauză, el a urmat:
- Dar ştii şi tu cum merg lucrurile. Dacă n-o să-l suni pe Hort, el o să caute alt mod de a ajunge la tine. Şi poate că următorul mod pe care-l va găsi nu va fi la fel de prietenos ca mine.

Capitolul 2. Livia

- Se pare c-ai avut dreptate cu Malaysia, zise Trahan în loc de salut. Cred că l-am găsit.

Livia simţi că inima îi tresaltă după o doză de adrenalină la auzul ştirii. Încuie uşa în urma ei şi merse pe coridor spre mansarda închiriată de FBI. Afară se lăsase ceaţa, însă încăperea avea ferestre înalte pe trei laturi, cu cărămizi între ele, şi era bine iluminată chiar şi când lămpile erau stinse.

Trahan stătea la capătul unei mese din lemn, în centrul încăperii, şi se uita la unul dintre monitoarele aflate în faţa lui.

Livia rămase în capătul opus al mesei lungi, îl privi în tăcere un moment, apoi spuse:
- Kool Kat?
- Da. Camera foto, cum ai spus tu. Am creat un 'bot de căutare să scotocească în Kuala Lumpur şi-n împrejurimi. Am găsit doar treisprezece expatriaţi care postau fotografii pe reţelele sociale cu metadate D5, la fel ca fotografiile pe care Kool Kat le postează pe site.

Livia îi spusese că aparatul Nikon D5 era prea scump pentru majoritatea localnicilor şi că ar fi trebuit să se concentreze asupra expatriaţilor, mai ales a celor cu joburi în educaţie, îngrijirea copiilor şi alte profesiuni ce ofereau acces la copii. Chiar şi un hacker de top trebuia să ştie ce anume să caute şi nimeni nu-i cunoştea pe ciudaţi şi pe prădători mai bine ca Livia.
- Treisprezece? zise ea. Nu poţi reduce mai mult?
- Am făcut-o deja. Trei au călătorit în săptămâna când Kool Kat n-a postat fotografii noi. Doi britanici şi un neozeelandez. Tocmai ţi-am trimis datele lor - pun prinsoare c-o să te prinzi cine-i Kool Kat, doar văzându-le. La fel cum ai ştiut că fotografiile lui erau cu copii malaysieni. Şi apropo, cum ai ştiut?

La întrebarea aceea se putea răspunde în multe feluri. Livia i-ar fi putut spune că în copilăria ei de fetiţă lahu pe nume Labee, în dealurile din provincia thailandeză Chiang Rai, devenise expertă în nuanţe care occidentalilor le scăpau de obicei. Sau că, după ce văzuse nenumărate ore de înregistrări cu copii abuzaţi sexual, devenise conştientă de diferenţele culturale. Copiii din unele culturi ţipau. Alţii erau mai stoici. Ea însăşi, când fusese vândută în Statele Unite, la vârsta de treisprezece ani, trecuse de la o stare la alta, stoică atunci când bărbaţii o exploataseră pe ea, ţipând când o făcuseră cu surioara ei mai mică, Nason.
- A fost o intuiţie, răspunse acum, alungând imaginile din postările video ale lui Kool Kat.

Se pricepea să se disocieze de ceea ce se petrecea, ignorând teroarea şi suferinţa şi concentrându-se asupra graiului în care ţipau copiii şi asupra a ceea ce putea afla din aspectul torţionarilor lor, în ciuda măştilor pe care le purtau, sau din eventualele detalii de pe fundal, care ar fi putut oferi indicii despre locul unde se găseau.

După aceea însă disocierea se dezintegra de fiecare dată. O părăsea, lăsând-o să continue ca om cu tot ceea ce văzuse ca poliţist.
- Ceea ce poliţiştii numesc "intuiţii", zise Trahan, hackerii FBI-ului numesc "recunoaşterea tiparelor".

Părea ca şi cum ar fi încercat să afle ceva.
- Chiar aşa, Terry?

Bărbatul încuviinţă din cap.
- Dar pentru ca tiparele să aibă sens, ai nevoie de date. Cu cât ai mai multe date, cu atât e mai bine.

Livia îl privi, nesigură asupra direcţiei în care se îndrepta prin comentariul acela. Cu părul şaten lung până pe umeri şi barba asortată, Trahan degaja un aer atât de placid, încât părea permanent drogat. Dar era în mod evident un hacker excepţional
- Livia văzuse asta cu ochii ei şi, în plus, dacă n-ar fi fost bun în ceea ce făcea, FBI-ul nu l-ar fi alocat grupului operativ comun Child's Play. Ca atare, poate că reţelele de computere nu erau singurele pe care se pricepea să le examineze.

Când ea nu răspunse, Trahan zise:
- Îmi pare rău că nu te pot ajuta în privinţa asta. Mă refer la fotografii. La videoclipuri. Am încercat, dar... nu mă mai pot uita la ele. Nu ştiu cum poţi tu să te uiţi.

Deci asta voia să zică. Livia i-ar fi putut spune că nici majoritatea poliţiştilor nu se puteau uita. Ea nu-i învinovăţea.

Oamenii reacţionează diferit faţă de oroare, iar în cazul Liviei era obsesia faţă de protecţie. Încercarea permanentă de a o salva pe sărmana Nason printr-un înlocuitor.

Femeia bănuia că şefii poliţiei din Seattle înţelegeau psihologia. Livia trimisese după gratii destui violatori pentru ca tiparul să fie evident. Şefii nu ştiau însă - şi nu ştia nimeni - că ea avea nevoie, de asemenea, de răzbunare. În mintea ei, unicul lucru mai bun decât un violator trimis la închisoare era un violator aflat în cimitir, şi începând din urmă cu cincisprezece ani, când era încă în liceu, omorâse peste o duzină.
- Nu-ţi face griji, rosti ea acum. Nici eu nu pot să fac ce faci tu.
- Vreau să zic că nu ştiu cum poţi să vezi chestiile alea şi să nu-i omori pur şi simplu pe autorii lor.

O privea cu atenţie şi, pentru o clipă, Livia se întrebă dacă nu cumva comentariul acela fusese un test. Dar nu, nu era genul acela de priviri şi, oricum, n-ar fi fost prima dată când ea îi surprinsese privirea zăbovind. Trahan încercase, de asemenea, să flirteze cu ea de câteva ori şi, chiar dacă Livia nu-l încurajase, nici n-o deranjase. O tentativă de flirt era lucrul cel mai neînsemnat căruia trebuia să-i facă faţă o poliţistă asiatică atrăgătoare. În plus, Trahan era inofensiv. Un tânăr cu inimă bună. Sigur că da, cam sensibil pentru materialele ce ajungeau să fie partajate pe o reţea precum Child's Play, dar asta nu însemna altceva decât că era uman.

Şi totuşi... privirea lui era mai intensă ca de obicei.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea.
- Obrazul tău, rosti el, mijind ochii. Este... te-a lovit cineva?

Ea ridică un deget spre vânătaie, de care uitase.
- Ai putea spune şi aşa.
- Vorbeşti serios? Este... eşti bine?

Livia râse, mişcată fără să vrea de faptul că hackerul slăbănog simţea un imbold latent, indiferent cât de prostesc, de a o proteja.
- Predau tehnici de autoapărare pentru femei. Aseară am încasat un cot. Nimic important.

Trahan ridică sprâncenele.
- O femeie ţi-a făcut asta?

Dacă altcineva ar fi fost autorul comentariului, Livia s-ar fi putut simţi iritată. Poate chiar ar fi vrut să-i dea individului o lecţie. Sosit din partea lui Trahan însă, nu putea decât să-i stârnească un zâmbet.
- Nu crezi că o femeie poate lovi cu cotul? Deşi, întâmplător, lovitura asta a venit de la un bărbat.
- Ah... Ai zis "tehnici de autoapărare pentru femei", aşa că m-am gândit...
- Un curs de tehnici de autoapărare pentru femei care nu le antrenează împotriva bărbaţilor n‑ar avea cine ştie ce utilitate.
- Da, ai dreptate... Nu mă gândisem la asta până acum.

Livia flutură din mână cu un gest de nepăsare.
- Nu-ţi face griji. Tehnicile de autoapărare pentru femei sunt domeniul meu. Computerele sunt domeniul tău.
- Da, bun... îmi pare rău că nu ţi-am găsit mai multe informaţii, răspunse el, părând uşurat să revină pe un teren familiar. Cum stăm în privinţa timpului? Spuneai că suntem contracronometru.
- Aşa este. FBI-ul a acţionat inteligent, nedifuzând ştirea arestării administratorului, şi s-a descurcat excelent simulându- i activitatea pe site. Dar până la urmă unul dintre membri va observa că ceva nu-i în regulă. Iar atunci va posta o avertizare şi va dispărea, iar peste încă o secundă toţi şobolanii din Child's Play se vor topi în beznă.
- Asta ar fi de tot rahatul. Deocamdată n-avem decât cinci nume din o sută şapte membri.
- Păi, atunci, cu cât găsim mai mulţi înainte să fim deconspiraţi, cu atât mai multe arestări vom face imediat după aceea. Aşa că să nu mai zăbovim!

Trahan se uită la paharul de carton cu cafea pe care-l ţinea ea în mână - Uptown Espresso, aflat la două intersecţii depărtare în districtul South Lake Union din Seattle. FBI-ul îl instalase pe hacker într-o mansardă din cartier fiindcă era rezonabil de aproape de sediul poliţiei, însă Trahan era un tip sedentar şi Livia apreciase că era mai eficient să vină la el aici, decât să încerce să aranjeze o întâlnire la sediu.

Porni spre capătul lui de masă.
- Ia, îi zise şi-i întinse cafeaua. Cappuccino extra-large. Favorita ta.

El luă paharul şi zâmbi.
- Ca să mă menţii funcţional? Livia i-ar fi putut întoarce surâsul, însă nu dorea ca tânărul să-şi facă vreo impresie greşită. De aceea reveni în capătul opus al mesei, se aşeză şi deschise laptopul pe care-l folosea când lucra în mansardă.
- Aşa ceva, îi răspunse. Ia să vedem acum ce aflu de la expatriaţii ăia din KL care-ţi plac ţie.
- Bine. Eu voi urmări o anomalie peste care am dat când 'botul meu căuta metadate despre Kool Kat.
- O anomalie? zise ea, repetându-i deliberat cuvintele, aşa cum făcea când interoga un suspect.

Tehnica funcţiona bine mai ales asociată nevoii tipic masculine de a oferi explicaţii femeilor.
- Mda, încuviinţă Trahan, răspunzând inconştient la tehnica respectivă. De obicei, toţi tipii ăştia folosesc criptarea pentru a-şi masca identităţile, însă recurg în general la software-uri de criptare comercială.
- Criptare comercială?
- Da, care poate fi cumpărată legal. Un asemenea soft nu-ţi poate spune absolut nimic despre utilizator decât că-i atent în privinţa securităţii. Însă cel peste care am dat... ştiu că sună cam ciudat, dar cred că-i al meu.

Asta o luă într-adevăr prin surprindere.
- Ce vrei să zici?
- Păi, majoritatea chestiilor pe care le fac în prezent sunt contracte de hacking pentru FBI, dar în trecut am lucrat pentru fel de fel de agenţii. Odată m-a angajat Serviciul Secret ca să concep o suită de instrumente de comunicaţii criptate. Ăla a fost un proiect chiar cool.
- Şi de pe piaţă nu se poate cumpăra ceva similar?

Trahan strânse din umeri.
- Ştii cum gândeşte guvernul - dacă-i disponibil şi pentru civili, înseamnă că nu poate fi atât de bun ca unul de comandă.

De-aia aruncă mii de dolari pe cafetiere şi pe colaci de WC şi pe tot felul de prostii. E o nebunie, dar - hei! - pentru contractori ca mine e ca şi cum ar veni Crăciunul.

Livia cunoştea într-adevăr mentalitatea. Site-urile ce vindeau echipamente pentru poliţie declarau sus şi tare că produsele lor se adresau doar forţelor de ordine, pentru că ştiau că exclusivitatea percepută de poliţişti îi determina pe aceştia să se repeadă să cumpere. Decise să abandoneze pentru moment discuţia despre Kool Kat.
- Deci te-a angajat Serviciul Secret?
- Da, aveau nevoie de un soft cu care orice agent să poată să comunice cu oricare altul, fără să fie vreodată individualizat. O aplicaţie care să ofere anonimat.
- Adică...?
- Păi, dacă poţi să identifici membrii unei forţe de protecţie şi pază, în scurt timp poţi să obţii şi informaţii despre persoana pe care o protejează - informaţii pe baza cărora se poate acţiona. Aşa că, din punctul ăsta de vedere, protejarea agenţilor este aproape la fel de importantă ca protejarea obiectivului în sine. Cel puţin on-line.
- Şi tu zici că ai impresia că un membru din Child's Play utilizează aplicaţia pe care ai conceput-o tu pentru Serviciul Secret?
- În mod clar seamănă cu ce am făcut eu, dar nu ştiu cum ar fi putut ajunge în posesia ei unul dintre jegurile astea. Livia clătină uluită din cap. Nu era vina lui. Asta nu era lumea lui şi de aceea ideea lui liniştitoare că toţi violatorii de copii erau "jeguri", o specie străină şi separată de restul omenirii, nu fusese niciodată contestată.
- Concluzia logică, rosti ea lent, este că acel membru din Child's Play care-ţi utilizează aplicaţia personalizată are o legătură cu Serviciul Secret.

Urmă o tăcere prelungă. Trahan clătină din cap şi spuse:
- Da, dar...

Ea aşteptă, lăsându-l să treacă prin disonanţa cognitivă.

După o secundă, tânărul spuse:
- Însă tipii ăia... cum să zic? trec printr-o tonă de teste psihologice. Li se verifică trecutul. Sunt puşi la poligraf. Totul!
- Niciun test nu-i perfect. Şi în plus, mă-ndoiesc că vreunul dintre testele alea psihologice e conceput pentru a descoperi interese sexuale faţă de copii.
- Probabil, dar... dacă este cineva din Serviciul Secret?
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun - ce se va-ntâmpla?

Livia simţea că o cuprinde iritarea.
- Ceea ce se întâmplă cu orice persoană care este arestată pentru abuzarea copiilor. Dacă procurorul îşi face treaba, este condamnată la închisoare şi apoi este ţinută departe de copii pentru tot restul vieţii.
- Asta înţeleg, însă Serviciul Secret... Când am proiectat aplicaţia, am ajuns să-i cunosc pe unii dintre ei. Tipii ăia au o aură de mister. Ştii ce vreau să spun - spiritul de echipă. Dacă un agent ar fi săltat direct din Casa Albă sub acuzaţia de pornografie infantilă, ar însemna pentru ei o mare bilă neagră.
- Şi de ce ar fi asta problema noastră?
- N-am spus aşa ceva. Atâta doar că...
- N-o să-nţeleg asta niciodată. Pe cuvântul meu! Nu-i pot înţelege pe cei cărora le pasă mai mult de protejarea unei instituţii decât de protejarea copiilor.

Trahan se înroşi la faţă.
- Aici nu eşti corectă. Ştii bine că mie-mi pasă. Şi nici nu-ncerc să protejez pe nimeni. Vreau să zic - pe nicio instituţie. Ţi-am spus doar atât, dacă se dovedeşte că un agent din Serviciul Secret face parte din reţeaua Child's Play, atunci vei avea greutăţi când vei încerca să obţii un mandat de arestare. Dacă nu vrei s-auzi asta, dacă vrei să pretinzi că nu-i adevărat, perfect, e treaba ta.

Livia inspiră prelung, apoi expiră zgomotos, oferindu-şi un moment ca să se calmeze. Se străduise din răsputeri să-şi ascundă butoanele, totuşi ele erau uneori chiar acolo, la suprafaţă, aşteptând să fie apăsate.
- Îmi pare rău, rosti ea. Atâta doar că am văzut tiparul ăsta de foarte multe ori şi mă scoate din minţi. Însă n-ar fi trebuit să te bag şi pe tine în el. Ai dreptate, n-a fost corect din partea mea.
- Nu-ţi face griji în privinţa asta, clătină din cap tânărul. Îmi dau seama de ce se poate înţelege aşa. Zâmbi. Recunoaşterea tiparelor nu-i o ştiinţă. Trebuie să accepţi şi excepţii.

Ea aprobă din cap.
- Oricum, dacă unul dintre membrii reţelei Child's Play este un agent al Serviciului Secret, s-ar putea să fiu nevoită să port nişte bătălii birocratice. N-ar fi prima dată. Însă deocamdată este mult prea devreme s-o spun. Mai întâi trebuie să confirmi că aplicaţia pentru anonimat este a ta şi apoi trebuie să-l demascăm pe cel care o utilizează în Child's Play.

După vreo douăzeci de minute, în timp ce Livia examina datele, pentru a determina care dintre cei trei expatriaţi din Kuala Lumpur îşi spunea Kool Kat, Trahan rosti:
- Hopa! Asta-i naşpa.

Livia se aplecă într-o parte, ca să-l poată vedea în spatele monitorului său. Părea pământiu la faţă.
- E aplicaţia ta?

El încuviinţă, fără să-şi ia ochii de la ecran.
- Da.

Femeia nu-i înţelegea tulburarea. Probabil că-i idolatrizase cu adevărat pe agenţii pe care-i cunoscuse în timpul cât dezvoltase aplicaţia.
- Bine, zise ea. Deci este ceea ce ai bănuit. Avem un agent al Serviciului Secret suspectat că ar fi membru al reţelei Child's Play.

Trahan o privi şi clătină lent din cap.
- Nu, rosti el. Avem şase.