Basmele prezentului - SAD, 2021

 Licenţiată în matematică, a obţinut doctoratul şi abilitarea în sociologie. A publicat în zona sociologiei genului, sociologiei corpului şi sociologiei educaţiei. Are o bogată experienţă didactică şi de cercetare. Este profesor universitar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială. A fost coordonatoare de programe la Centrul European UNESCO pentru Învăţământ Superior (UNESCO-CEPES). Este, de asemenea, autoare a numeroase cărţi pentru copii.

Laura Grünberg este membră fondatoare a primei organizaţii nonguvernamentale feministe din România - Societatea de Analize Feministe AnA (SAFA), fondată în 1993. A contribuit la demararea primului program de masterat profilat pe studii de gen din România - la Bucureşti, a contribuit la introducerea dimensiunii de gen în curiccula şcolară şi este editoarea revistei AnaLize - The Romanian Journal for Gender and Feminist Studies (www.analize-journal.ro).

Laura va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival aici).
 

 

Ilinca Bernea: Să începem aşa cum începe orice poveste. A fost o dată ca niciodată o fetiţă blondă şi cârlionţată, frumoasă foc, pe numele Laura. Cum a fost copilăria ta? Care sunt momentele care au lăsat cele mai adânci urme şi cele mai persistente ecouri? Sau parfumuri? Care au fost cărţile şi filmele copilăriei tale?
Laura Grünberg: Am reţineri să spun despre copilăria mea în comunism că a fost frumoasă. Dar a fost. A fost printre blocurile bucureştene de prin Giurgiu şi Berceni, cu gaşcă mare de copii supravegheaţi de părinţi de pe balcoane, cu jocurile la modă atunci, prostioare de tot felul, poveşti de amor infantil, cantonamente cu sportul, meditaţii la pian, franceză, week-end-uri regulate la munte cu gaşca părinţilor. Îmi amintesc că prin generală practicam gimnastică de performanţă şi făceam furori (sau aşa credeam eu) cu nişte figuri executate la bara de bătut covoare din faţa blocului. Îmi mai amintesc cât o invidiam pe o prietenă de cartier cu forme precoce de domnişoară, curtată de mai toţi băieţii. Am încă gustul şi dorul amandinelor, prăjiturilor Violeta, Eugeniilor dar şi a zahărului Kandel pe care îl mâncam pe ascuns. Printre cele mai cool lucruri de care îmi amintesc sunt câteva vacanţe de iarnă în care m-a luat tata în tabere studenţeşti de schi organizate de ASE. Fata lui domn profesor printre studenţi puşi pe distracţii în timp ce acasă mama îmi făcea lecţiile în locul meu - ăsta da moment de glorie pentru o puştoaică. Da - am făcut şi celebrele cozi la mâncarea pe cartelă - prilej de a trăncăni cu prietenele de cartier şi pe balcon aveam canistre cu benzina care era raţionalizată. Da - am fost şi la diverse Daciade repetând pe stadioane tot felul de tablouri umane omagiale cu marele conducător (am fost vârful nasului lui Ceaşcă la un moment dat), da - în clase aveam poza lui Ceaşcă într-o ureche, şi simţeam în casă o anume apăsare, dar toate astea erau diluate în entuziasmul, inocenţa şi preocupările puerile ale acelor ani. Mirabela, dar mai ales Oblio sunt filme de care îmi aduc clar aminte. Muc cel Mic, 1001 de nopţi, Cartea Junglei, Legendele Olimpului, Alice în ţara minunilor, dar mai ales, sigur un pic mai târziu, Micul Prinţ - o carte la care revin şi acum periodic.

I.B.: Ai crescut cu doi erudiţi într-o casă care era pe jumătate bibliotecă, ambii părinţi fiind profesori universitari de filosofie. Dar tu te-ai îndreptat, iniţial spre gimnastică şi tenis. Câţi ani aveai când ai început temeinic să joci tenis? Trebuie să amintim că ai fost campioană de juniori.
L.G.: Campioană la dublu şi jucam în echipa clubului Steaua. Da - casa a fost mereu plină de cărţi şi oarecum centrată în jurul tatălui şi a biroului lui - acolo nu aveai voie să umbli, când lucra trebuia să fie linişte. Aş minţi să spun că citeam pe rupte. Poate că având mereu cărţi la îndemână nu le dădeam atâta importanţă. Poate că am fost un pic inhibată de cărţile de filosofie care tronau peste tot. Sau poate sportul îmi lua mult prea mult timp. Să fac sport a fost o obsesie a părinţilor. Ce e drept eram şi talentată. Am început cu gimnastica la un club care funcţiona la Palatul Cotroceni - o bază excelentă de sport la acea vreme. M-am lăsat brusc după primul campionat naţional în care a apărut Nadia Comăneci şi echipa de la Deva care făceau pur şi simplu alt sport. Tenis serios am făcut până la 18 ani. Atunci, dar şi acum, în sport trebuie să iei o decizie - ori sportul ori şcoala, nu le poţi face pe amândouă la nivel înalt, asta e clar. În plus mie mi-a lipsit dintotdeauna un spirit de competitivitate şi combativitate foarte necesar.

I.B.: Ai absolvit matematica. Povesteşte-ne ceva din perioada aceea, haios sau amar...
L.G.: Din păcate opţiunea mea pentru matematică a fost una proastă, luată imatur, iar anii de facultate nu au fost pentru mine frumoşi. Nici acum nu înţeleg prea bine de ce am dat la matematică - era printre puţinele materii la care aveam note ceva mai mici. Probabil indirect, acasă, nu am fost încurajată pentru zona de ştiinţe umane - foarte încărcate ideologic. Cochetam oarecum din liceu cu scrisul, dar mi s-a spus că nu e musai să absolv o facultate pentru asta. În anul 3 (din 4, câţi se făceau atunci) am vrut să abandonez (şi nu era vorba de note, căci erau bune), dar ai mei au reuşit să mă întoarcă din drum - ceva început trebuie dus până la capăt. Sigur, erau şi vremurile de aşa natură încât asemenea manevre nu erau foarte tolerate. Azi e greu de înţeles pentru noile generaţii. Dar aş fi putut schimba macazul cu puţin mai mult apetit pentru risc şi aventură. Mult timp după Revoluţie treceam pe trotuarul celălalt când mă apropiam de facultate. Am somatizat oarecum acei ani care desigur au însemnat şi iubiri ratate sau nu, vacanţe minunate, chiar materii de facultate care mi-au plăcut (astronomia, probabilităţile), cozi la Cinemateca unde vedeam realmente capodopere, voluntariat la revista Convingeri Comuniste unde mi-am exersat totuşi scrisul. Culmea ironiei este că am primit în timp des complimente de tipul: se vede că a făcut matematica, are o minte structurată, organizată, logică. Zâmbesc... amar. M-am reaşezat profesional după Revoluţie.

I.B.: Cum ţi-a venit ideea cu sociologia?
L.G.: Eu nu aş fi putut oricum să fac sociologie imediat după liceu pentru că această specializare (ca şi psihologia sau filosofia care a fost combinată cu istoria) era desfiinţată în urma scandalului cu mişcarea transcedentală. Înconjurată de filosofi - şi aici mă refer la părinţi, prietenii lor, câţiva studenţi care veneau des acasă, unii dintre ei fiindu-mi azi prieteni foarte buni, am simţit plăcerea conversaţiilor filosofice despre lume. Nu o să uit discuţiile de la noi din casă cu Noica sau Tonoiu. Ascultam fascinată, dar mereu am simţit nevoia de coborât pe pământ, de la rafinamentele epistemologice în care se întreceau musafirii "mei" la discutarea unor probleme mai întrupate despre oameni şi societate. Până la revoluţie am citit ceva sociologie de plăcere, iar după revoluţia din stradă am avut şi eu curajul propriei mele revoluţii şi am intrat într-un program doctoral de sociologie la Universitatea din Bucureşti. Începusem să fac activism şi să citesc cărţi de feminism donate din afară şi atunci am decis să intru în sociologie prin poarta feminismului - să înţeleg ce este cu sociologia feministă, sociologia genului - domenii necunoscute la acel moment la noi.

I.B.: "Improveşti cu lucruri mici, hazlii, fireşti", "Nesupusele", "Să creştem Mici", "Poveste cu un Gând Strănutat", "Îmbrăţişătoarea", "IstoriiOare", "Istorie cu copii şi pârş, mâţă, frunză de gutuie" sunt câteva dintre titlurile cărţilor pentru copii semnate de Laura Grünberg. Îmi amintesc că Istoria cu copii şi pârş mi-a inspirat acum vreo cincisprezece de ani şi nişte ilustraţii. Un amestec de umor, simţ ludic şi înclinaţie spre snoave folosofice face din scriitura ta un cocktail pe cinste. La toate lecturile publice la care am asistat, copiii se distrau copios. Ţi-ai propus să scrii poveşti cu tâlc sau pur şi simplu aşa îţi vin? Cât eşti de elaborată? Cum îţi concepi textele? Ai o idee iniţială, un fel de sinopsis şi de acolo porneşti şi dezvolţi?
L.G.: Am început să scriu poveşti nu pentru copii în general ci pentru băiatul meu. Matei îmi dădea câte un cuvânt sau o temă şi eu trebuia să improvizez poveşti - aşa am improvizat una cu o pană de curent, cu un tutu roşu, cu băţ peste băţ (aşa spunea Matei la litera T) sau cu bătrâneţe fără tinereţe. Mai târziu le-am rescris sub forma unui volum mai curând de familie. Aşa am început să scriu, să mă iau în serios. Nu mi-am propus un anume tip de poveşti. Îmi place să spun că sunt poveşti pentru trezit copiii - poveşti în care eu zic că se regăseşte sociologul din mine (uneori şi feminista), adică majoritatea fac trimiteri discrete la teme cu încărcătură socială contemporană. În altele sunt şi un pic filosoafă. Pornesc de obicei de la o idee sau o informaţie care îmi atrage atenţia. De exemplu am citit întâmplător undeva că există o asociaţie care se ocupă cu salvarea pârşilor. Era prima dată când auzeam de existenţa unui asemenea animal. Cuvântul în sine m-a fascinat. Am căutat pe google şi pur şi simplu am simţit că trebuie să fie personajul unei cărţi - şi aşa a devenit Marele Pârş personaj cheie al unei cărţi despre alt fel de istorii decât cele pe care le învaţă copiii în şcoală. Am un caieţel cu tot felul de posibile idei de poveşti în care tot adaug în speranţa că unele vor deveni poveşti în carne şi oase. Dar naşterea e grea şi în ce priveşte cărţile, orice scriitor ştie foarte bine asta.

I.B.: De ce cărţi pentru copii şi nu pentru adulţi?
L.G.: Ce mi-aş dori să pot spune că scriu literatură la frontieră - şi pentru copii dar şi pentru adulţi - asta apropo de Micul Prinţ, carte la care revin periodic. Probabil scriu pentru copii pentru că încă am (mai am) minte şi suflet de copil, sau mă lupt să mai am, sau îmi e frică de momentul când nu voi mai avea asemenea scut în faţa vieţii de adult! Este şi terapeutic scrisul şi contactul cu cei mici care de fiecare dată mă încarcă energetic. Deci este poate vorba şi de un egoism la mijloc - sunt poate o femeie vampir care suge energia celor mici cu fiecare lansare, lectură sau atelier.

I.B.: Cum te-ai simţit când te-ai pomenit mamă?
L.G.: Eu am ştiut clar că e momentul să devin mamă. Avusesem traumele mele cu perioada de politici pronataliste. Graviditatea a fost splendidă (iar îmi e oarecum teamă să declar asta căci a fost în 1988!) dar naşterea a fost un coşmar - am scris despre asta în Naşterea. Istorii trăite. Şi asta nu doar din cauza vremurilor ci în primul rând a medicilor neasumaţi şi indolenţi. E însă adevărat, toate astea se uită imediat după naştere şi truismele care circulă - că te simţi frumoasă, puternică, fericită, împlinită - sunt adevărate. A fost poate un singur moment când am simţit maternitatea ca pe o constrângere - în decembrie 1989. Matei avea 9 luni, tocmai făcuse primii paşi în picioare şi nu mi-a dat libertatea necesară să fiu mai mult în stradă sau să încerc aşa cum aş fi vrut jurnalism de teren atât de necesar în momentele acelea. Am fost mai cuminţică decât am vrut din cauza, sau datorită lui Matei.

I.B.: Care sunt, dintre autoarele contemporane, preferatele tale? Dar dintre cele clasice?
L.G.: De la noi Ilinca Bernea desigur! Dar şi Ioana Pârvulescu, Lavinia Branişte, Adina Babeţi, Magda Cârneci, Ioana Bradea... desigur doar un început de listă. Din cele clasice străine evident Marguerite de Yourcenar ca şi tine, Margaret Atwood, Virginia Woolf, Isabel Allende.

I.B.: Ce iubeşti şi ce nu poţi să suferi la oameni?
L.G.: Nu îmi plac de nici un fel oamenii cu certitudini şi cei care nu te privesc în ochi când vorbeşti cu ei. Pe restul îi iubesc în felul meu în fel şi chip.

I.B.: Vreau să împărtăşim publicului faptul că tu mi-ai fost profesoară la Master şi că mama ta mi-a fost mentor în filosofie şi că legătura noastră nu este tocmai formală. Acestea fiind spuse mergem mai departe pe firul apei. Cum era adolescenta şi tânăra Laura Grünberg? Timidă? Îndrăzneaţă? Curioasă? Ambiţioasă? Cu simţ al performanţei? Cum ai caracteriza-o?
L.G.: Da Ilinca, ai fost printre primele generaţii de studente de la masterul de studii de gen de la SNSPA - o premieră la acel moment în oferta de programe universitare. Ce moment greu este acum pentru domeniu. Mă refer la atacurile la adresa studiilor de gen pe fondul unui gender backlash resimţit în multe locuri nu doar la noi. Genul pare conceptul responsabil pentru toate relele din lume în ochii conservatorilor fundamentalişti. Dar să revenim, Mă provoci iar la depănat amintiri. Acum sunt din nou tânără. OK. Încerc să mă revăd. Aş zice cam aeriană, ruptă de realitate (m-a ajutat în comunism!), sensibilă, agitată. Din lista ta aş alege timidă vs. îndrăzneaţă, curioasă şi ambiţioasă dar fără un spirit de competitivitate. Mereu am fost mai bună în afara competiţiilor - jucam mult mai bine tenis la antrenamente decât în meciuri, nu m-am prezentat la nivelul meu la unele examene, interviuri sau concursuri oficiale importante în cariera mea. Cred că în general m-a atras şi atunci şi acum mai mult viaţa experienţă decât viaţa performanţă.

I.B.: Îţi place Parinoush Saniee?
L.G.: Întrebare retorică. Am citit Cel care mă aşteaptă şi Tatăl celuilalt copil, ambele bijuterii literare. Le recomand mereu şi studenţilor să se familiarizeze cu literatura altor spaţii culturale, etapă esenţială pentru a contextualiza tot ce e în jurul lor.

I.B.: Dar Jeanette Winterson? Are un stil delicios. Ce zici de ea?
L.G.: Am citit O paranteza în timp într-o perioadă în care căutam asemenea încercări de rescriere ale unor opere clasice în contemporaneitate - în cazul acesta Shakespeare / Poveste de iarnă. Din câte ştiu ea a scris şi cărţi pentru copii. Aş vrea să le citesc.

I.B.: În ce ţări "exotice" ai călători dacă ar fi să ai ocazia?
L.G.: În Neverland (ce film frumos!) ca să revin la lumea copilăriei. Aş ieşi din zona de confort cultural şi aş vrea să dau cu nasul de Africa sau Asia. Dar nu în excursii comerciale regizate artificial. Şi în Islanda aş vrea să ajung - pare o altă lume acolo! Sau la Rovaniemi în Laponia, la Moş Crăciun, mai ales că am cu Finlanda o relaţie emoţională dar şi genetică specială - străbunica mea după mamă a fost finlandeză.

I.B.: Ce ţi-a lipsit cel mai mult? Ce era cel mai greu de suportat în perioada comunistă?
L.G.: Lipseau multe, unele de care nu mi-am dat seama atunci. Am vie în minte o imagine de la geam cu tata pe o vreme foarte urâtă cărând maşina de scris într-o sacoşă. Trebuia periodic să o ducă la secţia de Poliţie. Lipsa paşaportului, lipsa mijloacelor de contracepţie, frica de sarcini nedorite au tensionat tinereţea noastră. Am aflat mai târziu de drama mamei care era din Basarabia şi fusese izolată de mama ei expulzată în Siberia, drum pe care şi-a îngropat un copil cu propriile mâini. Mi-am cunoscut bunica târziu, în adolescenţă. Lipsa de oportunităţi - de la surse de informare la cele de divertisment. Uniformele de liceu erau groaznic de nefeminine cu toate retuşurile ilegale pe care le făceam. Iar în ultimii ani de comunism atmosfera era realmente apăsătoare, era o zgură care se punea zi de zi pe vieţile noastre cu foarte puţine posibilităţi de debuşeuri, cu multe restricţii şi lipsa unor facilităţi cotidiene precum apa caldă sau curentul electric. Noi aveam un fel de grup informal de prieteni numit Câr Mâr - ne întâlneam periodic pe teme date, făceam revelioane cu revistă hand made unde strecuram şopârle la adresa regimului. Era o formă de supravieţuire intelectuală care m-a ajutat mult.

I.B.: Dacă ar fi să o iei de la capăt ai schimba ceva? Ce te-ai face când ai fi mare?
L.G.: În primul rând aş încerca să nu mă fac mare. În orice caz nu prea mare. Scriitoare pentru copii fără discuţie sau / şi oricum ceva într-o zonă care să aibă legătură cu copiii. Dansuri poate în loc de unul din sporturile practicate. M-aş angaja la un sanctuar unde să am grijă de animale poate. Poate aş îndrăzni să rămân de data asta în Finlanda - am rude îndepărtate acolo, am fost, am încercat să învăţ limba şi am cochetat cu ideea. Mă simt cu totul special în zona aceea de lume iar literatura lor pentru copii este de pe altă planetă!

I.B.: Societatea de consum, care are şi o paradigmă utilitaristă în fundal face, nu doar din produsele care ne întreţin viaţa bunuri de consum, ci şi din cele ale existenţei propriu-zise: din relaţiile interumane, de exemplu. Se pierd din ce în ce reperele convieţuirii mature, stabile, în care partenerii caută să dezvolte relaţiile şi să le conserve, să le restaureze, nu să se lepede de ele... Generaţia ta nu era nici pe de parte atât de decadentă ca a mea şi de "infantilă". Sunt bărbaţi între patruzeci şi cincizeci de ani care au nivelul de dezvoltare emoţională şi psiho-sexuală al unor copii de cinci ani. Psihologii tind să explice chestiunea - epidemia de infantilism adult - prin felul în care au fost crescuţi, prin lipsa de singuranţă pe care au resimţit-o în primii ani de viaţă. Generaţia noastră a cam crescut cu un singur părinte şi acela stresat, deprimat. Eu zic că traiul bun şi nenunăratele comodităţi au permis acest tip de stagnare într-o vârstă a huzurului şi lipsei de responsabilitate afectivă. Cei mai mulţi îmi pare că se maturizează doar sub aspectul abilităţii de a face bani, cu alte cuvinte se lasă ghidaţi de valorile dominante. Ei caută confortul, dar nu au responsabilităţi relaţionale, nu vor să se "aşeze", să aleagă. Descopăr, de asemenea, la generaţiile mai mici o neîncredere de fond, o nesiguranţă de sine care îi menţine într-un climat de viaţă perpetuu experimentală. Ei tot caută ghidaj, să se inventeze şi reinventeze. Merg din şcoală în şcoală şi tot caută călăuze, maeştri. Cred că e un cerc vicios. Mediul în care se mişcă le provoacă acestă criză de identitate permanentizată şi nevoia de călăuzire persistă. Un om în criză, însă, rătăcit, speriat, pierdut, cu un psihism infantil nu poate avea relaţii serioase, nu îşi poate lua angajamente. Tu, ca sociolog cum ne explici chestiunea?
L.G.: Eu mă feresc de generalizări dar da, sunt date care arată această imaturitate prelungită mai ales la bărbaţi, dar nu numai. Chiar de curând am citit un volum foarte interesant de studii sociologice despre ceea ce specialiştii numesc perioada de "waithood" - tendinţa noilor generaţii de a prelungi statul cu părinţii, asumatul de răspunderi - de la căsătorie, la făcut copii, cumpărat o casă, găsit un job stabil. Un fenomen foarte interesant pe care sociologii încearcă să îl documenteze. Explicaţiile sunt variate şi depind şi de contexte specifice - trăitul pe repede înainte, crizele economice, societăţi ale riscului de azi şi şcoala neadaptată la noile realităţi fluide, asta ca să fac referire la sociologi celebri precum Bauman sau Beck. Fiecare epocă cred că vine cu crize de identitate, iar noi nu facem excepţie.

I.B.: Ai fost singura feministă asumată cu care am putut vorbi sincer şi relaxat, fără să o încasez. Ai reacţionat foarte frumos când ţi-am scris că mă cam dezic de mişcare, că nu simt că reflectă realitatea în care am trăit şi tăiesc eu. Povestea cu drepturile e cu dublu sens.
Sigur că e firesc ca militantismul să apere dreptul femeilor de a decide când şi dacă vor să fie mame, fără să fie constrânse. Dar asta presupune şi dreptul lor de a face un copil nu doar de a refuza? Cu cine? Dacă bărbaţii nu mai sunt iniţiaţi în masculinitate şi nu mai vor relaţii stabile şi răspunderi? Dacă pentru majoritatea femeilor sexul încă este o chestiune de profunzime (pentru că se leagă de instinctul de reproducere) pentru bărbaţi tinde să fie doar o sursă de delectare sau de distracţie, un contact uman frugal şi superficial, tot un bun-de-consum. Sexologii vorbesc cu îngrijorare despre faptul că mulţi se satisfac virtual sau în condiţii precare, în vreme ce nevoia sexuală a femeilor este mult mai profundă. Pentru mine asta e principala problemă în relaţiile dintre cele două genuri consacrate istoric. Iar falimentul feminismului este, după mine, faptul că nu se ocupă de această nevoie fundamentală a femeilor, care le leagă, peste capetele şi voinţa lor de bărbaţi. Cunosc destul universitare la Londra care se mărită cu africani şi acceptă să fie a patra, a cincea nevastă, doar ca să aibă o viaţă intimă stabilă.
Din punctul meu de vedere, ceea ce a ratat mişcarea, a fost să încerce să salveze cuplul. Libertinajul, decadenţa, care sunt extremele individualismului şi pragmatismului au produs aşa zisa cultură hook-up, care este o nenorocire pentru femei. Li s-a propus să "imite" modelul de manifestare sexuală promiscuu masculin, să se adapteze, să devină şi ele consumatoare, ceea ce e împotriva firii şi naturii lor sexuale. Ele au nevoie de un partener stabil ca să se simtă în largul lor şi pentru ca sexul să le împlinească. Se bate mult monedă pe importanţa orgasmului. Sigur că e important. Dar ce femeie are, nu orgasm, ci o cât de mică satisfacţie emoţională, cât tot ce i se oferă e să fie partenera de noapte a unui străin? În primul rând că e periculos să te duci aşa cu un necunoscut. Nu se vorbeşte nici despre faptul că în condiţii de hook-up femeia nu are nici un drept. Dacă cere prezervativ e dată pe uşă afară. Dacă nu riscă să se umple de boli, măcar, nu merită să fie atinsă... Cam acesta e curentul de idei... Eu aş face o mie de proiecte de sensibilizare pe tema asta, filme (scriu deja cărţi). E o calamitate. Mă interesează ce crezi tu.
L.G.: Ai atins multe teme Ilinca şi simt că împarţi lumea prea tranşant în ei vs. ele. Eu chiar cred că avem mult mai multe lucruri în comun decât ne dăm seama şi diferenţele dintre noi şi ei sunt diferenţe mai ales de grad nu de fel (difference of degree not of kind). Eu chiar nu cred că pentru bărbaţi în general sexul e doar legat de un contact uman frugal. Pe lângă asta totul e într-o permanentă dinamică. Modelele de masculinitate şi feminitate se schimbă, raporturile de putere dintre noi şi ei se re-echilibrează, re-negociază. Tipul de relaţii amoroase se schimbă - o socioloagă cunoscută, Eva Illouz vorbeşte de "cold intimacies" ca fiind specifice societăţii de consum de azi.

În acest context mai puţin antagonist eu nu simt că feminismul, în diversele lui ipostaze - şi sunt nenumărate, spune femeilor doar că au dreptul la avort şi astfel nu încurajează femeile să facă copii. Sau că feminstele doresc programatic să distrugă cuplul de care vorbeşti tu. Miezul revendicărilor feministelor ţine de libertatea de a alege, în cunoştinţă de cauză, asumat, informat în toate aspectele vieţii private şi publice. Şi este o miză general valabilă nu doar pentru femei. Eu zic că în multe situaţii noile relaţii de cuplu ieşite din tiparele tradiţionale, în care partenerii se implică atât în treburile gospodăreşti cât şi în creşterea copiilor şi se sprijină reciproc inclusiv în viaţa profesională sunt relaţii mai împlinite. Nu cred că un concediu de paternitate luat de tată îi dăunează masculinităţii aşa cum o carieră profesională atipică până nu de mult femeilor dăunează maternităţii, cum se spunea pe vremuri, sau feminităţii. Desigur recunosc că există şi efecte perverse apărute ca urmare a emancipării masive a femeilor - unele le-ai amintit tu. Intrarea masivă a lor pe piaţa muncii a produs iniţial o anume degringoladă în instituţia familiei, căsătoriei. La fel în zilele noastre, faptul că deseori femeia câştigă mai mult decât bărbatul repune pe tapet relaţiile de putere din cuplu şi crează tensiuni. Mai sunt multe de făcut până când să nu mai fie nevoie de ochiul critic al feminismului. Aici e oarecum alt efect pervers al succeselor feminismului - e victima propriilor succese (drept la vot, la educaţie, la muncă plătită, etc.). Pare că totul e rezolvat când datele arată clar menţinerea multor decalaje de gen în diverse instituţii sociale.

Da - recunosc că nu am fost ţinta multor bobârnace aspre legate de faptul că sunt feministă. Nu am avut parte sincer nici de experienţe grave cu antisemitismul. Dar nu uita totuşi că în perioada referendumului pentru familia tradiţională revista AnaLize a fost hăcuită iar eu am fost dată de exemplu prin biserici cu fragmente din povestea mea cu Dadece introdusă în nişte manuale şcolare. Motivul - făceam prozelitism şi invitam copiii să îşi schimbe sexul. Ce am simţit însă permanent a fost un tratament ironic, condenscendent la adresa implicării mele în zona mişcării de femei şi a feminismului. Sau, mai interesant, am simţit reţineri şi chiar ostilitate din partea unor feministe de la noi care nu gustă genul de feminism mai soft, mai diplomat, practicat de mine.

I.B.: Înţeleg că pe feministe le supără bancurile cu blonde. Pe mine nu. De când m-am îmblonzit la păr le şi gust mai bine... Aşa, când eram şatenă şi proastă, parcă mă simţeam ignorată. În schimb mă supără bancurile cu femei singure şi cu pisici. Mi se par o oroare.
Există o specie de "emancipată" care insinuează că "o femeie singură e o o femeie liberă". Fie nu ştie ce spune, pentru că are familie şi habar n-are ce e singurătatea, fie e singură cuc, dar are orgolii şi încearcă să compenseze nenorocirea cu astfel de mistificări, fie e narcisică. Înţeleg că poantele în cauză sunt sarcastice la adresa acestui gen de slogan. Înţeleg aluzia, dar totuşi... Sunt echivalentul unor bancuri cu bolnavi de cancer sau cu "handicapaţi" sau cu sărăntoci. Singurătatea e ca sărăcia. Nu e un subiect demn de batjocură. Nu e o alegere. E o calamitate, e orice mai puţin o alegere. Uneori, iubirea unui animal îi împiedică pe cei singuri să se sinucidă, le menţine, într-o doză infimă, demnitatea umană. Cum încurajezi tu o femeie singură? Ce îi spui dacă plânge că nu îşi găseşte un bărbat cu care să poată avea o viaţă intimă consistentă?
L.G.: Cu ce să încep - cu bancurile despre blonde sau cu singurătatea femeilor fără parteneri şi viaţă sexuală regulată? Eu mă uit la bancuri în general ca la o instituţie socială foarte importantă pentru a înţelege percepţiile, valorile, prejudecăţile unor vremuri. Ele sunt un fel de esenţă şi funcţionează aşa de bine (adică râdem la ele) pentru că se clădesc pe stereotipurile şi prejudecăţile împărtăşite la un moment dat. Ai observat că avem mai curând bancuri cu blonde sau cu moldovence sau soacre - când e vorba de femei şi cu poliţişti la bărbaţi? Observi diferenţa? Iar personaj generic al bancurilor, vedeta e Bulă - bărbat. Iar apropo de singurătate, pisici şi bancuri - adică umor, eu cred în rolul terapeutic al umorului. Chiar cred că feminismul ar putea avea de câştigat dacă ar fi mai detensionat, dacă ar folosi arma ironiei şi a umorului mai mult - de fapt aşa numitul val 4 chiar mizează pe asta. Nu e vorba de un feminism care să ia locul variantelor lui mai acide dar pentru un anumit public de exemplu ceea ce face Celeste Barber pe reţelele de socializare (parodiază reclame cu celebrităţi feminine perfecte, în posturi senzuale prin imitarea acestora) are un impact la un anume public care, fără cuvinte în plus, înţelege ironia, deci şi problema supra-sexualizării femeilor şi prezentării unei imagini de feminitate ireale, imposibile de fapt. Spectrul discursurilor feministe de azi este extrem de larg şi e bine că este aşa. Astfel încât şi o variantă mai relaxată, ludică, ironică îşi poate găsi locul. Importantă este... unitatea în diversitate nu?

I.B.: Ce te face pe tine să te simţi feminină?
L.G.: În nici un caz telemunca - în cazul meu predatul de acasă, din faţa ecranului - greu mai acord atenţie unei minime cochetării legate de îmbrăcăminte, machiaj. Un compliment al unui bărbat, brăţările fără care nu pot ieşi din casă, parfumul care am eu senzaţia că mi se potriveşte.